Crestinii reprezinta grupul cel mai persecutat din lume

Alte doua biserici din Malaysia au fost tinte ale unor atacuri ca urmare a unei decizii judecatoresti care le permite non-musulmanilor sa utilizeze cuvantul “Allah” pentru a-l desemna pe Dumnezeu, scrie CNN preluat de Hotnews. Iata ca in pofida blocajului mediatic si placiditatii opiniei publice occidentale, o tema izbucneste regulat in prim-planul dezbaterii publice. Exista in acest moment in lume sute de milioane de oameni asupra carora planeaza continuu abuzul sau violenta, pentru simplul fapt ca au o anumita credinta religioasa: mai precis, pentru ca sunt crestini.

Franta a deportat in Egipt un preot musulman radical

Autoritatile franceze au deportat, joi, in Egipt, un preot musulman care in timpul predicilor sale ii indemna pe credinciosi sa lupte impotriva Occidentului.

Imamul Ali Ibrahim Al-Sudani a fost retinut de politisti si deportat in Egipt, tara sa natala, dupa ce serviciile secrete franceze au descoperit ca ii instiga pe credinciosi sa se ridice la lupta, in mai multe moschei din zona Seine-Saint-Denis, din nord-estul Parisului, a anuntat ministrul de Interne francez Brice Hortefeux, transmite AFP, citat de News.com.au.

Preotul musulman arata „dispret fata de valorile societatii noastre si instiga la violenta”, a mai precizat Hortefeux.

Sudani este cel de-al 29-lea imam deportat din Franta, din 2001 si pana acum, perioada in care au mai fost deportati inca 100 de islamisti radicali, considerati periculosi de autoritatile franceze.

07 Ianuarie 2010
Sursa: Ziare.com
Autor: Valentin Dimitriu

Franta: Posibila amenda pentru femeile musulmane care poarta valul burqa

Este posibil ca femeile musulmane care poarta valul burqa in Franta sa plateasca o amenda de 750 de euro, adica 1.000 de dolari, potrivit unui proiect de lege prezentat joi de liderul majoritatii parlamentare.

Jean-Francois Cope a declarat ca daca legea va fi aprobata barbatii care isi obliga sotiile sa poarte valul vor primi amenzi si mai mari, a declarat politicianul pentru Le Figaro, citat de AFP.

„Legea abordeaza o problema de securitate”, a declarat Cope. „Legea va interzice acoperirea fetei in locurile publice si pe strada, cu exceptia carnavalelor si evenimentelor culturale”, a mai spus politicianul.

Jundallah, gruparea care atacă Iranul din interior

Rebelii din sud-estul ţării comit frecvent atentate sângeroase, profitând de faptul că regimul de la Teheran nu controlează zona.

Regiunea Sistan-Balucistan, din sud-estul Iranului, este una dintre cele mai periculoase din lume. Statul iranian controlează doar cu numele zona, care este un paradis pentru traficul de droguri şi pentru acţiunile teroriste ale mişcării sunite Jundallah – Soldaţii lui Dumnezeu sau Armata lui Dumnezeu, cunoscută şi sub numele Mişcarea de Rezistenţă a Poporului.

Această organizaţie a fost creată, în anul 2002, cu scopul declarat de a apăra drepturile minorităţii baluce. Jundallah şi-a asumat responsabilitatea pentru o serie de atentate sângeroase împotriva autorităţilor iraniene – în care şi-au pierdut viaţa numeroşi civili – şi, deşi populaţia din zonă are opţiuni separatiste, liderul mişcării, Abdolmalek Rigi, susţine că nu doreşte ruperea regiunii de Iran.

Cipru, insula rupta-n doua

Razboiul culturilor turca si greaca intuneca cerul deasupra Tarii Afroditei chiar si dupa ce in zidul din Nicosia au fost facute cai de trecere.

O bucata de pamant in mijlocul Mediteranei. O vezi din avion, in forma de peste-spada cazut intr-un somn adanc si inconjurat de albastrul marin. Locul degaja o liniste care ajunge pana la cer, o simti inca inainte ca aeronava sa aterizeze pe aeroportul din Larnaka, aproape mai mic decat Gara de Nord din Bucuresti. Aeroportul din capitala Ciprului, Nicosia, nu a mai fost calcat de picior de civil de cand partea de nord a orasului a fost ocupata de turci in 1974, impreuna cu zona nordica a tarii.

Cafeaua – vinul de Arabia

De ce iubim cafeaua?

Ne imprietenim la o cafea, ne despartim la o cafea, asteptam un telefon la o cafea, pierdem un tren la o cafea. Ghicim in zatul ei viitorul, uneori si trecutul. Ne da idei de cadouri (toti avem macar o cana cu „Astazi e ziua ta”, „Cana de sef” sau „Hai la o cafea„).

Cafeaua noastra cea de toate diminetile face sa miroasa a sambata o zi de luni, la serviciu. Ce e, totusi, cu bautura asta aproape diavolesc de neagra ? De ce iubim cafeaua? Hai sa o cunoastem, mai intai…

Istoria cafelei

Lumea musulmană

În Iran, Siria și Turcia peste 90% din locuitori sunt musulmani.

În Indoneazia sunt peste 200 de milioane de musulmani, prima țară din lume cu cei mai mulți musulmani. Pakistan se localizează pe locul doi și India pe locul trei în raport cu numărul de musulmani care locuiesc în țările lumii.

Anglia este una din țintele musulmanilor. De aceea, ei lucrează prin mass-media, își comasează oamenii în anumite zone, chiar o zonă fiind numită „Micul Bangladeș”. Musulmanii au venit ca muncitori în fabrici, apoi și-au adus familiile acolo.

Musulmanii din SUA consideră că au ajuns în țara promisă, au venit pentru o stare mai bună economică. În Anglia au venit ca muncitori în fabrici, apoi și-au adus familiile cu ei. Oamenii simpli sunt mai dispuși să-și dea viața pentru islam.

Muurat, unde sunt cei 30.000 euro de la pelerinaj?

Deşi au plătit câte 1500 de euro, pelerinii au dormit în cort şi au cerşit pâine

Mai mulţi musulmani care s-au întors recent de la pelerinajul la Mecca şi Medina îl acuză pe Muftiul Iusuf Muurat că i-a înfometat şi i-a ţinut în condiţii mizere, deşi au plătit câte 1500 de euro de persoană. “Am stat opt zile ca animalele, într-un cort cu noroi pe jos, fără saltele şi am mâncat pâine uscată şi din când în când orez, pe care le-am cerşit de la alte grupuri de pelerini. Înainte de plecare, muftiul ne-a promis că vom fi cazaţi în hoteluri de trei stele şi vom primi trei mese pe zi, în sistem de bufet suedez. Cine plăteşte acum pentru această bătaie de joc?”, se întreabă retoric Mubin Kurtseit, unul dintre participanţii recent întorşi din pelerinaj. Când pelerinii i-au cerut explicaţii, muftiul a dat vina pe preşedintele Fundaţiei Taiba (coorganizator al pelerinajului), Dr. Abu Al-Ula Al-Ghaithi, care ar fi primit banii şi trebuia să se ocupe de cazare şi masă. În replică, Abu Al-Ula Al-Ghaithi ne-a declarat că el nu a primit banii la care face referire muftiul.

Muftiul, alcoolul şi femeile

De ce dă Muurat lecţii de moralitate altora?

Şeful Cultului Musulman din România, Iusuf Muurat, l-a acuzat pe imamul din Valea Dacilor, Geafar Tuncel, că a dansat la o nuntă, lucru ce ar fi interzis de regulile Islamului:
„În primul rând, din punctul de vedere al religiei islamice, bărbaţii se distrează separat faţă de femei. Altfel, ce exemplu de comportament ar putea da enoriaşilor săi?!”.
Totodată, Iusuf Muurat a declarat unui ziar local că va cerceta cazul şi va lua măsurile de rigoare.
Atitudinea muftiului deschide calea unei adevărate dezbateri despre lucrurile permise şi cele interzise pe care le poate săvârşi un musulman, cu atât mai mult dacă este imam (sau muftiu).

TOT MAI MULTE VIOLURI SAVARSITE DE IMIGRANTI MUSULMANI

dupa un articol de Sharon Lapkin, FrontPageMagazine.com

IN AUSTRALIA, Norvegia, Suedia si alte tari capitaliste dezvoltate, exista o criminalitate rasiala distincta in crestere, ignorata de “politia diversitatii”: barbati islamici violeaza femeile din motive etnice. Stim acest lucru pentru ca violatorii si-au facut publice motivatiile lor sectare.

Cand mai multe adolescente australiene au fost supuse ore intregi perversiunilor sexuale intr-un val de violuri in grup, care s-au intamplat la Sydney in perioada 1998-2002, faptasii acestor atacuri s-au justificat in termeni etnici. Tinerelor victime li s-a spus ca sunt “prostituate” si “scroafe australience” in timp ce erau trantite jos si abuzate.

La Tribunalul Suprem din provincia New South Wales, in decembrie 2005, un turist pakistanez violator a declarat ca victimele sale n-au dreptul sa spuna nu, pentru ca acestea “nu purtau batic”.

Nu cu mult timp in urma, anul acesta, australienii au fost socati cand seicul libanez Faiz Mohammed, in timpul unei conferinte tinute la Sydney, a explicat asistentei ca victimele violate nu trebuie sa-i invinovateasca pe faptasi, ci pe ele insele. Femeile care poarta imbracaminte sumara invita barbatii sa le violeze, a mai spus el.

Cateva luni mai tarziu, la Copenhaga, invatatul si muftiul islamic Shahid Mehdi a starnit rumoare – ca si omologul sau din Australia, – cand a declarat ca femeile care nu poarta batic “cer sa fie violate”.

Si cu o sincronicitate obsedanta, in 2004 ziarul londonez Telegraph relata cum, aflat temporar in Marea Britanie, seicul egiptean Yusaf al-Qaradawi pretindea ca femeile victime trebuiau pedepsite daca erau imbracate indecent atunci cand au fost violate. “Pentru a fi absolvita de vina, o femeie violata trebuie sa se fi purtat cuviincios”, a adaugat el.

In Norvegia si Suedia, ziaristul Fjordman avertizeaza asupra unei epidemii de violuri. Inspectorul de politie Gunnar Larsen a declarat ca sunt tendinte clare, fara echivoc, de crestere constanta a cazurilor de viol si legate de etnicitate. Doua treimi dintre violatorii din Oslo sunt imigranti cu fond cultural ne-occidental si 80% din victime sunt femei norvegiene.

In Suedia, conform declaratiei translatoarei pentru Jihad Watch, Ali Dashti, “violuri in grup, in care de obicei sunt implicati imigranti musulmani si fete suedeze, au devenit o banalitate. Acum cateva saptamani, cinci kurzi au violat cu salbaticie o fata suedeza de 13 ani.”

In Franta, activista pentru drepturile femeilor Samira Bellil (foto sus), dupa ani de violuri in grup repetate intr-unul cartierele de locuinte asigurate din bani publici, pentru musulmani, a rupt tacerea si a scris o carte, Dan l’enfer de tournantes (In iadul turnantelor – turnanta = a trece de la o persoana la alta, termen argotic care desemneaza violurile in grup, n. AM), care a socat Franta. Descriind violenta bandelor in suburbii, ea explica ziarului Time ca “orice fata din comunitate care fumeaza, foloseste fard sau poarta imbracaminte atractiva este o curva.”

Din pacate, femeile occidentale nu sunt singurele victime in aceasta epidemie. In Indonezia, in 1998, grupuri implicate in respectarea drepturilor omului au intervievat si strans marturii de la peste 100 de femei chineze care au fost violate in grup in timpul tulburarilor care au precedat caderea presedintelui Suharto. Multora din ele li s-a spus: “Trebuie sa fii violata pentru ca esti chinezoaica si nu musulmana.”

Christian Solidarity Worldwide raporta ca in aprilie 2005, o fata pakistaneza de 9 ani a fost violata, batuta cu o crosa de cricket, agata de tavan cu capul in jos, cu mainile legate, si i s-a turnat in gura boia de ardei. Vecinii ei musulmani i-au spus ca se razbunau pentru bombardarea copiilor irakieni de catre americani, si ca ei faceau asta pentru ca ea era o ″necredincioasa si o crestina.″

In Sudan – unde arabii musulmani ii macelaresc pe musulmanii negri si pe crestinii sudanezi intr-un genocid continuu, – fostul sclav sudanez, actualul activist pentru drepturile omului Simon Deng, spune ca a fost martor cand femei si fete erau violate, si ca regimul arab de la Khartum isi trimite soldatii pe teren pentru a viola si a ucide. In alte rapoarte, femeile capturate de fortele guvernamentale sunt intrebate: “Esti crestina sau musulmana?” iar cele care raspund ca sunt crestine sunt violate in grup inainte de a li se taia sanii.

Acest fenomen al violentei sexuale islamice impotriva femeilor ar trebuie tratat ca o epidemie urgenta, violenta si represiva. In schimb, ziaristii, academicienii si politicienii o ignora, ii gasesc explicatii sau ii ostracizeza pe cei care indraznesc sa discute acest subiect.

In Australia, cand ziaristul Paul Sheehan a scris, in mod obiectiv, despre violurile in grup din Sydney, a fost calificat drept rasist si acuzat ca incita la ura anti-musulmana. Si atunci cand a scris in Sydney Morning Herald ca exista o rata inalta a criminalitatii in comunitatea libaneza din Sydney, colegul sau ziarist David Marr i-a trimis un e-mail cu urmatoarea observatie: “Este un articol dizgratios, care arunca o lumina proasta asupra noastra, a tututor celor de la Herald.”

Keysar Trad, vice-presedinte al Asociatiei Libanezilor Musulmani din Australia, a spus ca violurile in grup sunt o crima “odioasa” dar considera ca fiind “cam nedrept” faptul de a se fi dezvaluit etnicitatea violatorilor.

Ziarista Miranda Devine de la acelasi Sydney Morning Herald declara ca, in cadrul acelorasi procese pentru acuzatii de viol, orice referinta la etnicitate fusese stearsa din declaratiile victimelor pentru ca procurorii urmareau o incadrare juridica mai usoara a faptei. Asa ca, atunci cand judecatoarea Megan Latham a declarat, “nu exista nici-o dovada a unui element rasial in comiterea acestor fapte”, toata lumea a crezut-o. Putem spune ca, astfel, tribunalul, politicienii si cea mai mare parte a presei le-au mai violat o data pe victime.

Detectivul australian pensionar Tim Priest a avertizat in 2004 ca bandele libaneze, care au inceput sa opereze in Sydney in anii ’90 – cand politia dorme pe ea, – au scapat de sub control. “Grupurile libaneze”, spunea el, “erau barbare, extrem de violente si intimidau nu numai martorii nevinovati ci chiar si politia care a incercat sa-i aresteze.”

Priest descrie cum, in 2001, intr-o zona predominant musulmana din Sydney, doi politisti au oprit o masina cu trei barbati bine cunoscuti din Orientul Mijlociu pentru a verifica daca nu au lucruri furate. In timp ce efectuau controlul politistii au fost amenintati fizic si ca vor fi urmariti, omoriti si prietenele lor violate.

Conform celor declarate de Priest, lucrurile nu s-au terminat acolo. Cand politistii au chemat intariri, cei trei barbati, prin telefoanele mobile, si-au anuntat asociatii si in cateva minute 20 de arabi au sosit la fata locului. I-au inghiontit si i-au impins pe politisti si au avariat vehicolele proprietatea statului. Politistii s-au retras si banda i-a urmarit pana la sectia de politie, unde au intimidat personalul, au produs pagube materiale tinand sectia de politie ostateca.

Politisitii n-au luat vreo masura impotriva infractorilor. Piest acuza: “In mijlocul populatiei locale politistii sunt lasi, iar mesajul a fost, ‘libanezii (bandele musulmane) stapanesc strazile.’”

In Franta, in suburbii, unde violul in grup este cunoscut sub numele de tournante , victimele stiu ca politia nu le va proteja. Daca vor face plangere, spune Samir Bellil, ele si familiile lor vor fi in pericol.

Si totusi, femeile musulmane din ghetto-urile franceze au inceput sa riposteze impotriva bandelor de violatoari si a lipsei de reactie a politiei. Ele au demarat o miscare numita “Nu suntem nici curve si nici supuse” (Ni Putes Ni Soumises) luptand impotriva violentei intrinseci care bantuie in comunitatile lor si impotriva culturii care promoveaza violenta.

In cele mai multe procese franceze, violatorii musulmani declara ca ei nu cred ca au comis o crima. Si, intr-o paralela inspaimantatoare cu bandele din Australia, ei pretind ca victima este de condamnat si o acuza ca este “o prostituata” sau “o curva.”

Conform ziarului The Guardian, in timpul recentelor tulburari din Franta, un print saudit cu actiuni la News Corporation se lauda la o conferinta in Dubai ca i-a telefonat lui Rupert Murdoch si s-a plans de Fox News ca descrie tulburarile ca “revolte musulmane”. Intr-o jumatate de ora, spunea el, Fox a schimbat termenul cu cel de “tulburari civile.”

Traducatoarea suedeza Ali Dashti declara ca in Suedia, cand trei barbati au violat recent o femeie de 22 ani, i-au spus acesteia un singur cuvant: “curva.” Asemenea evenimente, spune Dashti, se intalnesc saptamana de saptamana in ziarele suedeze. Corectitudinea politica are “mare grija sa nu se mentioneze etnicitatea faptasilor.”

Ziarul suedez de limba engleza The Local relata in iulie 2005 ca Bengt Lindstrom, seful politiei din Malmo, al treilea oras ca marime din Suedia, a fost acuzat de incitare la ura rasiala. El a trimis, la doua dintre oficialitatile orasului, un e-mail de la computerul sau de acasa. Sefului Directiei de Sanatate i-a scris: “ii tratezi ca pe niste paraziti pe toti suedezii in varsta care au muncit din greu pentru ca patria noastra sa progreseze si dai mai degraba taxele pe care eu le platesc unor criminali pe care-i cheama Mohamed din Rosengärd.”

In Malmo, politia a recunoscut, spune Dashti, ca nu mai controleaza orasul. “Efectiv, este controlat de bande violente de imigranti musulmi.” Personalul ambulantelor este atacat frecvent si scuipat si de aceea refuza sa se deplaseze fara escoarta politiei. Politia este prea timorata pentru indrazni sa intre in anumite zone din oras fara intariri.

In iunie 2005, ziarele norvegiene raportau ca Oslo a inregistrat cel mai mare numar de cazuri de viol din precedentele 12 luni. Totusi, explica Fjordman, statisticile oficiale nu contin nici o informatie despre faptul ca “imigrantii erau prezenti coplesitor printre acuzatii in cazurile de viol” si ca mass-media raman suspect de tacute.

Unni Wikan, profesoara de antropologie la Oslo, spune ca femeile norvegiene trebuie sa accepte responsabilitatea faptului ca barbatii musulmani gasesc provocator modul lor de a se imbraca. Si, de vreme ce acesti barbati considera femeile responsabile pentru viol, ele trebuie sa se adapteze societatii multiculturale din jurul lor.

BBC a retras un documentar programat pentru a fi transmis in 2004, dupa ce politia britanica a avertizat ca acesta ar putea determina cresterea tensiunii rasiale. “In aceste circumstante exceptionale… Channel 4, ca un emitator responsabil, a fost de acord cu cererea politiei…” Documentarul urma sa arate cum barbati musulmani au abuzat sexual fete engleze nu mai mari de 11 ani.

Numarul abuzurilor comise de barbati musulmani impotriva femeilor in ultimul deceniu este atat de mare, incat nu poate fi vazut altfel decat ca un comportament cultural implicit. Este sprijinit si promovat deschis de catre liderii religiosi islamici, care acuza victimele si ii exonereaza pe violatori.

In trei decenii de imigratie in tarile occidentale, islamul a provocat bulversare si confuzie sociala in toate tarile gazda. Nici o alta politica privind imigratia nu s-a lovit de probleme de ne-asimilare si ambiguitate religioasa atat de mari.

Peste tot in lume, musulmanii sunt in conflict cu vecinii lor. Asa cum spunea recent Mark Steyn, se pare ca fiecare conflict care apare a fost generat de cineva cu numele de Mohamed.

In iulie 2005, seicul Mohammad Omran din Melbourne (foto) declara, invitat la emisiunea Sixty Minutes ca “… noi credem ca avem mai multe drepturi decat voi, pentru ca noi am ales Australia sa fie casa noastra, iar voi nu.”

In acelasi interviu, seicul Khalid Yasin, aflat in vizita in Australia, avertiza: “Nu este nimic mai neobisnuit ca un musulman avand un prieten nemusulman, caci un musulman ar putea fi asociatul tau, dar niciodata prieten. Nu poate fi prietenul tau, pentru ca nu intelege principiile tale religioase si nu poate pentru ca nu intelege credinta ta.”

Desi se spun si se tot spun asemenea lucruri de catre liderii islamici, si chiar si in fata evidentei influxului masiv de criminalitate islamica, tarile occidentale continua sa creada in iluzia asimilarii si a relativismului moral.

In Australia, crestinii libanezi s-au integrat si au devenit o parte respectabila a comunitatii noastre. Premierul statului Victoria este libanez crestin, la fel ca si guvernatorul din New South Wales. Din pacate, musulmanii libanezi intalnesc serioase probleme din cauza refuzului de a accepta dreptul nostru de a trai propria noastra viata.

Nimic nu demonstreaza mai clar ca aceasta nu este o problema de rasa, ci o problema de cultura.

(Traducere si adaptare de Nicusor Gliga)

Sursa: AlterMedia România

ÎŞI MAI AMINTEŞTE CINEVA DE KURZI? K-U-R-Z-I.

Motto: “Singurii noştri prieteni sunt munţii” (aforism kurd).

ÎNTR-O ENUMERARE PRIMARĂ, cu caracter mai degrabă didactic şi evident contestabilă tocmai datorită nerigurozităţii ei asumate, factorii de geostress care caracterizează regiunea Orientului Mijlociu ar putea fi schematizaţi aleator ca importanţă astfel: 1.) penetrarea şi acoperirea marcată a complexului regional de securitate de către marile puteri extraregionale; 2.) islamizarea (în accepţiunea largă a termenului, şi nu cea restrânsă de fundamentalism islamic militantist); 3.) problema resurselor naturale – petrol, apă şi gaze naturale; 4.) problema kurdă; 5.) problema refugiaţilor palestinieni; 6.) Israelul şi relaţiile sale cu statele din regiune; 7.) înarmarea convenţională; 8.) programele unor state de dezvoltare a armelor de distrugere în masă – Israelul şi Iranul; 9.) deficitul dublu de modernizare şi democratizare; 10.) instabilitatea asociată fazei timpurii de nation-building care caracterizează majoritatea statelor regionale [1].

În setul celor zece, factorul grupului populaţional kurd este evident greu de ierarhizat în importanţa sa, dar, în mod cert, el rămâne în continuare şi în bună măsură paradoxal o problemă recurentă în dinamica securităţii regionale. Frecvent supranumiţi “cea mai mare naţiune din lume fără stat”, kurzii populează în număr de aproximativ 30 de milioane zona de confluenţă dintre Anatolia, Peninsula Arabă şi Caucaz, pe suprafaţa relativ contiguă a ceea ce a fost Kurdistanul istoric: aproximativ 16 milioane în sud-estul Turciei, 8 milioane în nordul-estul Iranului, 4 milioane în nordul Irakului, 350.000 în enclave compacte în nord-estul Siriei şi alte peste 200.000 dispersaţi în Armenia şi Azerbaijan. Suprafaţa de cca. 230.000 mile2 acceptată cvasiunanim de către kurzi ca reprezentând teritoriul strămoşesc rămâne actualmente divizată între Turcia (43%), Iran (31%), Irak (18%), Siria (6%), Armenia şi Azerbaidjan (2%).

Istoric

Istoric, după aşezarea lor în regiune în urmă cu circa 1500 de ani, în cadrul devastării de către trupele otomane în secolele XVI-XVIII a teritoriului Kurdistanului istoric, mulţi kurzi sunt deportaţi din regiune în teritoriile periferice ale Imperiului Otoman. Apoi, după stabilirea în 1750 a marelui regat kurd Zand, acesta cade în 1867 sub stăpânire otomană. Învinsă în primul război mondial de partea Puterilor Centrale, Turcia semnează în 1920 tratatul de pace de la Sèvres, care prevede ca populaţiei kurde să i se acorde “autonomie locală”. În paralel, în Azerbaijan autorităţile sovietice înfiinţează în 1920 provincia autonomă “Kurdistanul Roşu” desfiinţată nouă ani mai târziu. Turcia, victorioasă în războiul cu Grecia (1919-1922), obţine revizuirea clauzelor Tratatului de la Sèvres, iar noul Tratat de pace de la Lausanne, din 1923, împarte teritoriile locuite de kurzi între Turcia, Siria şi Irak. După proclamarea republicii turce de către Mustafa Kemal în octombrie 1923, legislaţia noului stat nu recunoaşte kurzii ca minoritate, iar pe fondul a numeroase revolte reprimate violent, Kurdistanul turc este declarat “zonă militară”, accesul străinilor în zonă fiind interzis din motive de securitate – interdicţie menţinută până în 1965.

Al doilea război mondial nu a adus nici el mult dorita autonomie pentru kurzi nici în Turcia sau Irak, nici în nou creatul stat sirian, iar întreaga perioadă postbelică este punctată de revolte ale kurzilor, alternative iar uneori simultan prin contagiune, în Turcia, Irak şi Iran. Singura formă de autonomie din primele decenii postbelice o reprezintă înfiinţarea în 1945 de către kurzi a republicii Mahabad în zona din Iran ocupată de trupele sovietice, care a fiinţat însă doar un an, până când teritoriul a reintrat în posesia Iranului. În acelaşi timp, în statul vecin Irak, revolta kurzilor conduşi de Mustafa Barzani a fost înăbuşită violent, cca. 100.000 kurzi refugiindu-se la acea vreme în Iran. În Turcia, după o ameliorare relativă sub guvernarea dintre 1950-1960 a Partidului Democrat, situaţia kurzilor s-a deteriorat sever după prăbuşirea în 1958 a Pactului de la Bahgdad (moment al redenumirii sale în forma CENTO), ai cărui membri Turcia, Iran şi Irak aveau probabil ca unic obiectiv comun fezabil evitarea creării unui stat kurd. Doi ani mai târziu, când în Irak avea loc o nouă revoltă kurdă, generalul turc Cemal Gürsel, devenit şeful statului, avertiza public că “dacă turcii din munţi nu-şi ţin gura, armata nu va ezita să le îngroape oraşele şi satele în bombe. Ei şi ţara lor vor fi înecaţi într-o baie de sânge”[2]. Ulterior, înfiinţarea PKK[3] în Turcia în 1974 consemnează debutul insurgenţei de notorietate din sud-estul Anatoliei, soldate după diferite estimări, cu 30.-40.000 victime.

În Irak, un nou val de revolte în anii ’80 este reprimat violent în cadrul operaţiunii “Anfal”, în care trupele guvernamentale au făcut uz inclusiv de rachete şi bombe cu napalm, iar după încheierea (1988) operaţiunilor trupelor irakiene asupra kurzilor irakieni în perioada de sfârşit a războiului irano-irakian, numeroşi militanţi PKK s-au refugiat din Turcia în nordul Irakului, unde şi-au organizat baze de antrenament şi au cumpărat armamentul capturat de militanţii kurzi locali de la trupele lui Saddam Hussein.

Apoi, în martie 1991, în contextul Războiului din Golf, kurzii din Irak organizează o nouă campanie militară împotriva regimului lui Saddam Hussein, însă trupele guvernamentale lansează o contraofensivă devastatoare în urma căreia 1 milion de kurzi se refugiază în Iran, iar alte 450.-500.000 se îndreaptă spre Turcia. Întrucât guvernul de la Ankara, de teama destabilizării situaţiei interne, nu acceptă un influx masiv, cei din urmă rămân în majoritatea lor expuşi în munţi, iar trupele lui Saddam, foamea şi frigul provoacă în jur de 1000 morţi pe zi. Ulterior războiului, alimentând mai mult sau mai puţin politicile anti-regim ale grupurilor kurd şi arab şiit, ONU a decis după război crearea în nordul Irakului a unei “zone kurde de securitate”, în care survolurile aeriene erau interzise, iar kurzii ar fi urmat să beneficieze de un grad sporit de autonomie.

În paralel, liberalizarea politică a regimului din Turcia condiţionată mai ales de condiţiile asociate deschiderii negocierilor de aderare la UE (decizie adoptată finalmente în decembrie 2004) a adus cu sine recunoaşterea kurzilor ca minoritate şi acordarea acestora de drepturi civile şi libertăţi politice, situaţia ameliorându-se în special după decapitarea PKK prin arestarea liderului Abdullah Öçalan în 1999 şi transformarea organizaţiei de gherilă PKK mai întâi în KADEK (“Congresul Libertăţii şi Democraţiei Poporului”) în 2002 şi Kongra Gel (KDK) la sfârşitul lui 2003, împreună cu comunicarea angajamentului de a renunţa la dimensiunea sa militarizată.

În Irak, răsturnarea regimului lui Hussein în 2003 a produs o schimbare din temelii a sistemului politic, cu acordarea de drepturi într-un stil apropiat celui occidental kurzilor. Mai mult chiar – fapt de neimaginat cu câţiva ani în urmă – actualul preşedinte irakian Jalal Talabani este kurd, iar în consecinţa ultimelor alegeri legislative din decembrie 2005, formaţiunile politice kurde vor participa la guvernare în coaliţie cu Alianţa Unită a şiiţilor.

zone locuite de kurzi in Orientul Mijlociu

Kurzii ca problemă de securitate în Orientul Mijlociu

În ciuda democratizării tratamentului democratic din aceste două state, şi deşi ocupă o importanţă minoră în abordările şi perspectivele de securitate urmărite de-a lungul studiului nostru, kurzii reprezintă în continuare una din cele mai importante probleme de securitate atât pentru regiunea Orientului Mijlociu, cât şi pentru statele cu minorităţi kurde în particular. Macrogrupul kurd este sursa unor multipli factori de geostress, care afectează practic toate sectoarele de securitate ale statelor implicate: a.) militar – prin separatismul care ameninţă integritatea teritorială a statelor; b.) politic – fiind ameninţată stabilitatea întregului sistem politic ale fiecărui stat, precum şi a setului ideologic care legitimează un status-quo care privează kurzii de drepturi egale cu cele ale majorităţii; c.) economic – prin implicaţiile celorlalte sectoare, dar şi prin costurile de pildă de 8,2 mld. USD anual suportate de Ankara în timpul insurecţiei kurde şi prin disparităţile socio-economice dintre provinciile kurde şi restul ţării în Turcia; d.) societal – ameninţată fiind “capacitatea unei societăţi de a-şi menţine esenţa caracterului său în condiţiile variabile ale unor ameninţări posibile sau actuale”, prin cele trei mecanisme clasice – migraţia (ex. regimurile turc şi fost irakian au deportat/evacuat/cauzat emigrarea a câteva milioane de kurzi, competiţia pe verticală (sporirea distinctivităţii etnice a grupului minoritar şi radicalizarea revendicărilor sale naţionaliste până la solicitarea independenţei depline) şi competiţia pe verticală (într-un efect “de domino”, inspirat de teoria “contagiunii”, al importului de instabilitatea din direcţia conaţionalilor kurzi din statele învecinate; e.) [chiar] ecologic – recognoscibil de pildă în atentatul comis de PKK la sfârşitul anului 1995, lângă Diyarbakir, la doar câţiva kilometri de oleoductul BTC, sau în posibilitatea ocurenţei unor catastrofe de tip ecologic legate de cele 20 de baraje de pe Tigru şi Eufrat (care izvorăsc în Kurdistanul turc şi sunt principala sursă de aprovizionare hidrică a Siriei şi Irakului).Cât priveşte factorii care amplifică exponenţial importanţa geostrategică şi de securitate a minorităţilor kurde din statele Orientului Mijlociu, aceştia ar putea fi rezumaţi sintetic la: mărimea populaţională (al patrulea grup regional după mărimea sa de 30 milioanede unde şi cvasiunanimitatea considerării lor ca fiind “cea mai mare naţiune fără stat”) şi a suprafeţei ocupate (circa 230.000 mile2); ponderea semnificativă a minorităţilor kurde în ansamblul populaţiilor statelor: 20-25% în Turcia, 20-28% în Irak, 8-10% în Iran şi 7-9% în Siria; configuraţia geopolitică cu totul particulară a macrogrupului populaţional kurd – contiguu spaţial, dar fragmentat geopolitic în şase state vecine din Orientul Mijlociu exca macrogrupului; localizarea geostrategică excepţională – la intersecţia a numeroase axe de forţă geostrategică, rute energetice şi de transport, totul într-o regiune de înaltă conflictualitate, la frontiera NATO cu Iran, Irak şi Siria şi, mai mult, faptul că cele trei state plus Turcia sunt variabile-cheie în ecuaţia regională de securitate.

Făcând trimitere o idee larg acceptată în literatura de specialitate, aceea că în zonele în care legăturile etnice trec dincolo de graniţe, problemele domestice nu pot fi separate de relaţiile dintre state”, problema kurdă este una de preocupare pentru strategii statelor din regiune şi cei din afara ei deopotrivă şi una care complică extrem de mult orice calcule de securitate în regiune, cu atât mai mult cu cât kurzii au fost frecvent instrumentalizaţi prin alimentarea separatismului lor în statele vecine, în scopul atingerii unor obiective politice externe şi de securitate.

Mărturiile în acest sens abundă. Iranul de pildă a subvenţionat în anii ’90 insurgenţa PKK în Turcia, la fel cum Siria a găzduit în tabere de antrenament militanţi PKK. Similar, Irakul a sprijinit din umbră revolta din anii ’60 a kurzilor din Iran, precum s-a întâmplat în sens invers în războiul irano-irakian. De-a lungul anilor ’90, prevalându-se de prevederile acordului de securitate turco-irakian din 1983 [4], forţele turce de securitate organizau periodic incursiuni în nordul Irakului cu scopul de a distruge reţeaua locală a PKK. Apoi, în perspectiva proximă la momentul respectiv a unei noi intervenţii militare americane în Irak, problema kurdă a ajuns din nou pe agenda relaţiilor turco-americane; imediat după alegerile legislative din Turcia de la 3 noiembrie 2002, lideri ai Forţelor Armate Turce s-au deplasat în SUA, pentru a discuta despre iminentul atac asupra Irakului. Elocvent pentru importanţa kurzilor ca problemă pe agenda de securitate a statelor din regiune, trei din cele cinci puncte-condiţii (de participare a Turciei la coaliţie şi de punere la dispoziţie a bazelor sale de la Incirlik) prezentate de reprezentanţii turci generalilor americani Franks şi Ralston făceau referire la kurzi: 1.) armata turcă va interveni într-un eventual stat kurd; 2.) kurzilor să nu li se permită preluarea controlului asupra oraşelor Mosul şi Kirkuk; 3.) să fie preîntâmpinate probabilele pierderi economice ale Turciei, iar datoria sa de 4 miliarde USD către SUA să fie ştearsă; 4.) regimul care îi va succeda lui Saddam Hussein să beneficieze e o susţinere internaţională reală; 5.) SUA să nu se folosească de gherilele kurde Peshmerga în încercarea de a-l răsturna de la putere pe liderul irakian.

Complexitatea acestor factori intercondiţionaţi de geostress asociaţi problemei kurde explică parţial de ce ultimele decenii nu au consemnat vreo încercare externă veridică, amplă, coerentă şi exclusivă ca obiect de soluţionare a situaţiei kurzilor din Orientul Mijlociu. Motivele pentru care cel puţin până la ora actuală nu s-a intervenit direct din exterior în conflictele în care au fost angrenaţi kurzi, iar intervenţiile indirecte au fost la rândul lor extrem de reduse numeric şi ca importanţă sunt în mod posibil trei, fiecare corespunzător unui anumit nivel cauzal: sistemic, subsistemic nonregional şi respectiv subsistemic regional.

La nivel sistemic, am putea invoca existenţa unor “defecte structurale în cooperarea internaţională” cumulate cu (şi eventual chiar cauzate de) absenţa unei dorinţe autentice generale la nivel internaţional de a preveni conflictele. La nivel subsistemic nonregional, se cuvine amintit faptul că Turcia este membră NATO, iar SUA deţine baze militare inclusiv în Kurdistanul turc (ca şi Israelul!), foarte aproape de frontiera cu statele ostile Irak (până în 2003), Iran şi Siria. Ultimele două interpretate fiind în continuare ca o ameninţare de către SUA, iar Turcia ipostaziată fiind ca o contrapondere la fundamentalismul iranian în Caucaz şi Asia Centrală şi la secularismul radical de stânga al Siriei, a invoca oficial abuzurile din Kurdistan nu ar fi cel mai indicat lucru din punct de vedere strategic. În sfârşit, la nivel regional, în opinia lui Chaim Kaufmann, “securitatea reală pentru kurzi ar putea necesita divizarea Turciei şi chiar a Irakului – o sarcină pe care nici un actor nu este dispus să o preia”. Iar motivele sunt lesne de intuit: un Kurdistan unificat administrând singur uriaşele rezeve de petrol de lângă Mosul şi Kirkuk, cu o suprafaţă cât a Turciei şi cu a patra populaţie ca număr din regiune, aceasta nemaivorbind de poziţia sa geografică de excepţie din punct de vedere strategic nu este bineînţeles primul vecin pe care şi l-ar dori vreunul din regimurile de la Ankara, Teheran, Baghdad sau Damasc. În sfârşit, dezmembrarea Irakului prin satisfacerea eventualelor pretenţii de independenţă ale kurzilor irakieni ar perturba balanţa regională de putere dintre Iran şi Turcia în favoarea primeia, un secenariu la rândul său dezagreat de majoritatea statelor din regiune şi cvasitotalitatea celor din afara ei.

—
Note:
[1] Accentuăm, enumerarea de mai sus nu este în nici un caz o taxonomie infailibilă, ci un simplu punct de pornire în analiza în mod separat a unor probleme punctuale de securitate. Lista în sine admite deopotrivă multiple restrângeri şi varii exinderi, iar cele 10 puncte nu sunt nici exhaustive, şi nici reciproc exclusive, altfelm spus, nu respectă clasicele criterii aristotelice ale unei clasificări. Bunăoară, punctul 1 acoperă într-o măsură mai mare sau mai mică toate celelalte 9: islamizarea accentuată din ultimele decenii admite o interpretare ca reacţie opusă la penetrarea interesată a CRS de către SUA (şi URSS în timpul Războiului Rece) şi este cel puţin facilitată de deficitul de modernizare şi democratizare; unul din interesele majore ale SUA în regiune vizează tocmai punctul 3), recte aprovizionarea cu petrol şi gaze naturale; acordul tacit dintre SUA şi Turcia explică într-o bună măsură eşecurile repetatelor tentative de creare a unui stat kurd (4.)); consensul dintre occidentali şi sovietici a contribuit semnificativ la crearea statului Israel şi în subsidiar la exodul palestinian în valuri; principalele surse ale înarmării statelor Orientului Mijlociu sunt SUA şi Rusia ca mari puteri, la fel cum ambele au contribuit la iniţierea programelor de dezvoltare a armelor ABC; în sfârşit, colonizarea de odinioară a determinat în mod direct actuala problemă a unui nation-building incipient în regiune. Iar în sens opus, enumerarea ar putea fi completată cu varii elemente precum tratamentul femeilor (enumerat ca unul din cele trei deficite ale regiunii de Arab Human Development Report şi preluat ca atare de proponenţii iniţiativei Greater Middle East din 2004), interrelaţionarea dintre blocurile sunit şi şiit, problema iraniană în ansamblul său, toate însă din nou conexe altor factori, precum cei 10 menţionaţi.
[2] Apud Gerard Chaliand, ed. People without a Country: The Kurds and Kudistan (ed.a 2-a, New York: Olive Branch Press, 1993), p. 65. “Turci munteni” este alternativa uzitată oficial pentru a denumi kurzii nerecunoscuţi ca minoritate de către Ankara până în anii ’90. Ilustrativ, între 1960 şi 1980, problema kurzilor, deşi reprezintă 1/5 din populaţia Turciei, a fost menţionată public o singură dată.
[3] Acronimul de la Partiya Karkeran Kurdistan, în traducere “Partidul Muncitorilor din Kurdistan”.
[4] Care permitea forţelor armate turce pătrunderea pe o distanţă de până la 15 mile în interiorul teritoriului irakian în urmărirea militanţilor PKK.

Sursa: AlterMedia România
Ionut Apahideanu

UN ORIENT MIJLOCIU, DOUĂ ORIENTE MIJLOCII, TREI…

SIMILAR ALTOR CONCEPTE CENTRALE vehiculate uneori până la demonetizare – pentru cazul ştiinţelor sociale s-ar putea aminti neexhaustiv “democraţie”, “autodeterminare”, “putere” – termenul “Orientul Mijlociu” ca denumind în primul rând o arie geografică constituie în continuare obiectul unor delimitări extrem de diferite între ele, tribuitare unor origini diferite ale autorilor, formaţiei lor profesionale şi nu în ultimul rând, naturii intereselor lor politice. Pe fondul acestei veritabile “nebuloase” conceptuale, o sumară incursiune în istoricul terminologic al ariei, precum în cele ce urmează, nu va spulbera confuziile, însă măcar – dacă gluma e permisă – ne permite să fim confuzi la “un nivel superior”.

Eticheta “Orientul Mijlociu” îşi identifică o istorie de aproximativ un secol şi jumătate, mulţi istorici atribuind paternitatea termenului, cel puţin ca publicare într-un document oficial, ofiţerului de marină SUA Alfred Thayer Mahan, autor al unor studii remarcabile la acea vreme de strategie navală. Într-un articol publicat în 1902 în The National Review, Mahan sugera că Marea Britanie ar trebui să-şi asume responsabilitatea menţinerii securităţii în zona Golfului Persic şi a coastelor sale – “Orientul Mijlociu” – în scopul securizării rutelor comerciale spre India şi al menţinerii în şah a Imperiului Ţarist : “Orientul Mijlociu, dacă mi-este permis să adopt acest termen pe care nu l-am întâlnit, va avea nevoie într-o bună zi de o Malta a sa, ca şi de un Gibraltar… Marina britanică ar trebui să aibă facilitatea de a-şi concentra forţa, dacă se iveşte ocazia, asupra Adenului, Indiei şi Golfului” [1].

Contextualizând istoric şi regional evenimentele, una din versiunile larg acceptate sugerează că termenul a fost preluat de Mahan de la cercurile Oficiului Britanic din India, în care termenul “Orient Mijlociu” ar fi fost uzitat în anii 1850 pentru a denumi Persia şi teritoriile adiacente din Golful Persic şi din Asia Centrală. În acelaşi an cu publicarea articolului lui Mahan, lucrarea Nearer East a lui D.G. Hogarth unea teritoriile dintre Balcani şi Balucistan sub denumirea deja consacrată la acea vreme de “Orient Apropiat”, statuând totodată că “Orientul Apropiat este un termen la modă [folosit, n.n.] pentru [a denumi, n.n.] o regiune pe care bunicii noştri se mulţumeau să o numească simplu Est. Probabil că puţini pot spune siguri pe ei care ar trebui să-i fie limitele şi de ce”[2]. În sfârşit, alţi autori indică o referire precedentă la “Orientul Mijlociu”, cu câţiva ani înainte, dintr-un articol publicat de generalul marinei britanice Sir Thomas Edward Gordon [3].

Cert este că până la începutul secolului trecut, regiunea dintre Europa, Marea Neagră, Mediterana, Africa şi Asia Centrală a purtat diverse denumiri în diverse epoci. Astfel, în Antichitate şi Evul Mediu Timpuriu, regiunea în sine a tins să fie denumită în funcţie de statul sau statele dominante zonal; existau ca atare provinciile de coastă ale Imperiului Persan, cele orientale ale Imperiului Roman, zona de miazănoapte a Bizanţului, Califatul Arab, iar în perioada Cruciadelor se uzita eticheta “Ţara Sfântă”, cu referire la actualul teritoriu israelo-palestinian.

O primă denumire a ariei distincte emerge în timpul Imperiului Otoman, sub a cărui dominaţie pentru regiunea coastei de est a Mediteranei s-a folosit demunirea “Levant”. În paralel (sec. XVI-XVIII) circula şi denumirea de inspiraţie franceză “Orientul Apropiat” pentru definirea zonei de interes a Franţei, care la acea vreme nu depăşea frontierele Imperiului Otoman, limitându-se la zona de coastă a actualelor state Egipt, Cipru, Siria Liban şi Israel.

Ulterior, în decursul secolului al XIX-lea, pe măsură ce în aria de cunoaştere a ţărilor europene au intrat suprafeţe tot mai mari din Africa şi Asia, s-a cristalizat pregnant nevoia unui termen geografic de sine stătător care să acopere ţările din nord-estul Africii şi sud-vestul Asiei. În acest context a apărut şi denumirea propusă de căpitanul Mahan, aceea de “Orient Mijlociu”.

Dezbaterea, mai ales pe marginea denumirilor “Orient Mijlociu” şi “Orient Apropiat”, a continuat însă inclusiv în primele decenii ale secolului al XX-lea. În încercarea de a delimita între cele două regiuni, imediat după “Marele Război”, cartografii britanici au optat pentru a plasa în aria numită “Orient Apropiat” Balcanii, Turcia, Cipru, Siria, Libanul, Palestina, iar ocazional şi Egiptul, în timp ce “Orientul Mijlociu” era considerat a se referi la Persia, Irak, Transiordania, Arabia Saudită şi celelalte state mai mici din Peninsula Arabă, existente la acea vreme sau cu independenţă obţinută după al doilea război mondial [4].

Treptat, eticheta “Orientului Mijlociu” a depăşit localizarea geografică delimitată de Mahan şi şi-a extins gradual anvergura geografică de la zona Golfului Persic spre vest, acoperind gradual “Orientul Apropiat” şi incluzând uneori şi Africa de Nord, aceasta în special în perioada interbelică, pari passu cu descoperirea unor bogate zăcăminte de petrol în Peninsula Arabă şi cu valurile de imigraţie evreiască (Aliyah) în zona Palestinei la acea vreme sub administrare britanică mandatată de Liga Naţiunilor.

Apoi, în timpul celui de al doilea război mondial, strategii britanici au extins acoperirea termenului “Orientul Mijlociu” asupra tuturor teritoriilor asiatice şi nord-africane la vest de India, extensie preluată ca atare şi de către SUA la momentul intervenţiei lor în regiune în timpul războiului. Beneficiind după al doilea război mondial şi de insituirea limbii engleze ca limbă de largă circulaţie internaţională (language of wider communication, LWC), în timp s-a împământenit delimitarea de sorginte britanică a Orientului Mijlociu [5] ca reunind teritoriile actualelor state din Maghreb (Maroc, Algeria, Tunisia, Libia), Egipt, Palestina şi Israel, Iordania, Liban, Siria, toate statele Peninsulei Arabe şi Turcia.

În sfârşit, după al doilea război mondial, această ultimă delimitare de sorginte occidentală s-a transformat în ţinta a multiple critici formulate de actori din interiorul Orientului Mijlociu, care îi imputau, inter alia, incapacitatea sublimării “ethos”-ului regiunii, concomitent cu ignorarea complexităţii ei interne. Din nefericire, nici variantele endogene nu au reuşit să ofere o delimitare a regiunii exactă sau acurată din multiple puncte de vedere. Spre exemplu, versiunea unui “Orient Mijlociu musulman” exclude din perimetrul considerat statele Israel şi nici nu furnizează, prin uzul strict al criteriului religios, necesara diferenţă specifică a regiunii în raport cu alte regiuni populate majoritar de musulmani, precum Asia Centrală, sau statele din Pacific (Indonezia, Malaysia). Similar ca incapacitate operaţională, versiunea unui “Orient Mijlociu arab” (al-şarq al-ausāţ) exclude ab initio din regiune statele Israel, Turcia, Iran, nemaivorbind de Pakistan, Aghanistan şi, contiguu, republicile musulmane ex-sovietice din Asia Centrală.

Explicabil astfel prin multitudinea şi diversitatea specifică a modalităţilor de reprezentare geografică ale aceleiaşi denumiri – fiecare căutând “specificul” regiunii, şi toate de regulă determinate fie de interese geostrategice calculate, fie de apartenenţa la tradiţii şi discipline ştiinţifice diferite (istorie, geografie, antropologie, relaţii internaţionale studii strategice şi de securitate etc.), un reputat istoric al regiunii exclama retoric în chiar titlul articolului său: “[u]nde este Orientul Mijlociu?” [6]. Întrebarea îşi păstrează o remarcabilă actualitate, nu atât din punct de vedere al definirii şi delimitării geografice (geofizice şi geopolitice) a ariei – una dacă nu unanim acceptată, cel puţin majoritar sedimentată, cât al perspectivelor, calculelor şi practicilor de securitate regională, aşadar din perspectiva studiilor strategice şi de securitate.

De la acest al doilea punct de vedere se revendică şi titlul articolului de faţă şi de la el pornind se conturează de altfel şi caracterul alternativ al cel puţin nouă reprezentări abordări conforme ale securităţii în “Orientul Mijlociu” la momentul prezent, cu delimitări ale regiunii uneori substanţial diferite între ele: 1.) “clasică”din perioada Războiului Rece – acoperind întreaga Peninsulă Arabă, plus Turcia, Egipt şi Iran, Iran; 2.) (pan-)arabă, concentrată asupra al-Alam al-Arab (lumea arabă) şi acoperind toate cele 22 state membre ale Ligii Arabe; 3.) islamică – reprezentând regiunea Orientului Mijlociu ca parte integrantă, inseparabilă a al-Alam al-Islami şi găzduind cele trei oraşe sfinte ale Islamului – Mecca, Medina şi Ierusalimul (de Est); 4.) mediteraneană (“Procesul Barcelona” lansat în 1995), adresată în diverse formule de dialog şi cooperare doar statelor riverane Mediteranei (dar cu o versiune 5.) propusă în 2004 spre a fi “extinsă” “la est de Iordania”; 6.) a Orientului Mijlociu “extins” (Greater Middle East) avansată de administraţia americană şi forma ei substanţial revizuită 7.) “a Orientului Mijlociu lărgit şi Africii de Nord (BMENA), formulată conceptual la summitul G8 din 2004, de la Sea Island, Georgia 8.) rusă actuală; 9.) chineză. Practic, nu există aşadar un Orient Mijlociu, ci, forţând pluralul, multiple “Oriente Mijlocii”. Şi pentru că în general, aşa cum exprima Einstein, formularea problemei este cheia soluţionării ei, demarcările între aceste reprezentări şi izolarea cu acurateţe a fiecăreia dintre ele reprezintă precondiţia fundamentală a oricărei abordări a securităţii în regiune

———-

[1] apud Roderic H. Davison, “Where is the Middle East?” (în Foreign Affairs 38(4), 1960), p. 667.
[2] Benjamin W. Porter, “Major Statement: Middle East”. Department of Anthropology; University of Pennsyvania, p. 1, n. 3.
[3] Pinar Bilgin, “Inventing Middle Easts? The Making of Regions through Security Discourses” (pp. 10-37 în Bjørn Ulav Utvik şi Knut S. Vikør, ed. The Middle East in a Globalized World, Bergen: Nordic Society for Middle Eastern Studies, 2000).
[4] J. M. Wagstaff, The Evolution of Middle Eastern Landscapes. An Outline to A.D. 1840 (Londra: Croom Helm, 1985), p. 4.
[5] Denumirea “Orient Mijlociu” având finalmente câştig de cauză în faţa celei “Orient Apropiat”, Sir Percy Loraine, membru marcant al Royal Geographic Society, conchidea cu fineţea tipică umorului britanic: “when I was an appreciably younger man, there used to be a Near East and a Middle East. Now apparently there is only a Middle East” (apud Davison, op. cit., pp. 670-1).
[6] Davison, op. cit. , p. 669

Sursa: AlterMedia România
Ionut Apahideanu

TANGO-URI ÎNCINSE PE ‘TABLA DE ŞAH’: PERECHEA RUSIA-IRAN (II)

ÎN CONDIŢIILE UNEI IZOLĂRI tot mai presante a Iranului de către SUA, rămâne cu atât mai remarcabilă deschiderea internaţională reuşită sub primul mandat al lui Khatami ca preşedinte (1997-2001); reformist convins, Khatami a reuşit, inter alia: restabilirea relaţiilor diplomatice şi economice complete cu UE şi Norvegia; colaborarea intensă şi asistenţa masivă acordată republicilor musulmane ex-sovietice din Asia Centrală; restabilirea relaţiilor de cooperare cu statele arabe din zona Golfului, obţinerea unui răspuns favorabil din partea ONU la iniţiativa sa personală privind un dialog autentic între diferite religii şi culturi şi proclamarea subsecventă de către Naţiunile Unite a anului 2001 ca “Anul Dialogului între Civilizaţii”, etc. Aceste realizări se cuvin analizate în contextul domestic, regional şi internaţional în care au survenit: abandonarea obiectivului de odinioară al islamiştilor de la Teheran, acela de “export” al Revoluţiei Islamice; modificările intervenite în echilibrul regional de securitate din Golful Persic; accentuarea interesului internaţional în rezervele regionale de ţiţei şi gaze naturale; susţinerea acordată lui Khatami în demersurile de politică externă nu doar de către reformişti, ci inclusiv de unele facţiuni conservatoare; liberalizarea marcantă din interiorul sferei socio-politice iraniene, din punct de vedere al recunoaşterii multiplicităţii partidelor şi intereselor politice, al extinderii libertăţii de expresie, proliferarea mijloacelor media alternative celor controlate de conservatori.

În noile circumstanţe, influenţa rusă asupra Iranului părea să se diminueze în favoarea Occidentului, tendinţă agravată în anii 1998-2000 de mai întâi problema delimitării din 1998 a sectoarelor petroliere din Caspica în defavoarea (percepută a) Iranului, iar mai apoi în 1999, de intervenţia în forţă a trupelor ruse în Cecenia în contextul în care preşedinţia OCI la acel moment era deţinută de Iran. Accesând fotoliul prezidenţial în noiembrie 2000, Vladimir Putin a părut să sesizeze corect riscurile distanţării Teheranului de Moscova şi subsecvent a adoptat prompt o serie de contramăsuri de succes menite: în chiar prima lună a mandatului său, a anulat unilateral protocolul Gore-Cernomîrdin, spre surpriza – fireşte, neplăcută – a Casei Albe. O lună mai târziu, noul ministru rus al Apărării Igor Sergheev s-a deplasat la Teheran pentru a discuta reluarea livrărilor de armament. Apoi, în martie 2001, aflat în vizită la Moscova, Khatami a declarat că Iranul doreşte achiziţionarea altor submarine Diesel, a unor sisteme anti-rachetă TOR-M1 şi angajarea specialiştilor ruşi în construirea unui reactor nuclear suplimentar. În sfârşit, în iulie 2001, Rusia a anunţat oficial că va finaliza lucrările de la Bushehr în pofida opoziţiei manifeste a SUA şi că, respectând dorinţa Teheranului, se va implica în construirea altor 5 reactoare nucleare.

Impactul lui 9/11

Atitudinea iniţială a SUA faţă de Iran imediat după 11 septembrie 2001 a fost una relativ surprinzătoare şi oricum atipică faţă de noul tratament aplicat statelor din Orientul Mijlociu, cărora au început să le fie solicitate tot mai imperativ măsuri de democratizare. Iar într-o complicare şi mai severă a “jocurilor” de influenţă în regiune, Iranul a adoptat tactica rusă a politicii duplicitare, menite să maximizeze câştigurile aferente ambelor relaţii – cu Occidentul şi cu Rusia, şi a răspuns favorabil unor iniţiative informale spre o reconciliere cu SUA care ar fi putut deveni istorică. Astfel, deşi Actul de Sancţiuni ILSA a fost menţinut de administraţia americană şi deşi Khamenei şi clerul iranian nu şi-au atentuat tonul oficial extrem de critic faţă de SUA, în lunile imediat succesive lui 9/11 s-au înregistrat diverse contacte informale între oficiali americani şi iranieni, gesturi de bunăvoinţă încadrabile diplomaţiei de tip track two – contacte informale între reprezentanţi ai unor state pe poziţii de inimiciţie: în ianuarie 2002 de pildă, ambasadorul Iranului la ONU, Hadi Nejad-Hosseinian, s-a întâlnit la Washington cu oficiali ai Departamentului de Stat. Similar, la 17 octombrie 2001, Hosseinian vizitase Washingtonul în scopul unei întâlniri cu mai mulţi membri ai Congresului SUA, întâlnire organizată de senatorul de Pennsylvania Arlen Specter şi la care ar mai fi participat şi Mike DeWine, Jim Leach, Sheila Jackson-Lee, Bob Ney sau Paul Kanjorski.

Reacţia oficială la Teheran a fost una uşor previzibilă: Khamenei a reluat răspicat că “orice oficial care discută cu americanii comite un act de trădare şi trebuie destituit”. Dincolo însă de declaraţiile oficiale ale ayatollah-ului, fluxul canalelor diplomatice din acea perioadă pare să indice o realitate semnificativ diferită. Aceleaşi surse din tabăra reformistă pretind bunăoară că în iunie şi iulie 2000, lideri conservatori iranieni ar fi participat la două întâniri cu membri ai Consiliului de Securitate Naţională al administraţiei Clinton. Mai mult, dincolo de tonul extrem de ostil al lui Khamenei din declaraţile oficiale la adresa intervenţiei SUA în Irak, alţi analişti sugerează că anterior discursului lui Bush asupra Stării Uniunii din 2002, în cadrul unor întâlniri neoficiale, diplomaţi iranieni mandataţi de Khamenei le-ar fi mărturisit unor omologi americani că Teheranul nu se va împotrivi unei atitudini mai dure a SUA faţă de Irak, cu rezerva că o eventuală intervenţie militară nu ar fi totuşi privită cu ochi buni. Motivele acestor întâlniri neoficiale ar fi fost reprezentate, ca speculaţie, pe de o parte de interesul administraţiei SUA de a redobândi acces la impresionantele rezerve de ţiţei din Iran, iar pe de altă parte de poziţia autentic comună a celor două state faţă de problema cea mai importantă de pe agenda internaţională a acelui moment – situaţia din Afghanistan, relativ la care ambele se pronunţau, chiar dacă din motive diferite, împotriva regimului taliban. Astfel, câtă vreme poziţia americană nu mai necesită nici o explicaţie în lumina atentatelor de la 11 septembrie, inimiciţia Teheranului faţă de Teheran poate fi explicabilă prin recurs la observaţia istorică: în “războiului opiului” exportat din Afghanistan înainte de 2001, Iranul pierduse sute de poliţişti şi soldaţi în confruntările de la frontieră cu militanţii talibani; în 1998, talibanii l-au ucis chiar pe diplomatul iranian de prim rang Mazar-i-Sharif, ceea ce aproape că a condus la un conflict militar deschis între Iran şi guvernul islamist de la Kabul; pe toată durata guvernării talibane, Iranul pretinde că ar fi pierdut 11 diplomaţi ucişi în Aghanistan; repetatele critici de ordin doctrinar aduse de liderii şiiţi de la Teheran regimului fundamentalist sunnit taliban, de practicare a unui Islam pietrificat, dăunător şi în fapt chiar denaturat faţă de învăţătura autentică a Islamului.

Practic, în perioada dintre septembrie 2001 şi februarie 2002, politicile externe ale SUA şi Iranului au marcat probabil cel mai detensionat moment de după 1979. În acest context regimul de la Teheran a fost satisfăcut de prăbuşirea regimului taliban şi chiar a anunţat la conferinţa internaţională din ianuarie 2002 de la Petersburg acordarea unei asistenţe de peste 300 mil. USD pentru reconstrucţia Afganistanului. Concomitent însă, nu doar conservatorii, ci şi reformiştii, şi-au exprimat deschis temerea că un guvern paştun susţinut de americani în Afghanistan “ar crea noi probleme” în ideea unei alianţe transnaţionale paştune şi dominant sunnite Afghanistan-Pakistan.

Surprinzător însă chiar şi pentru observatorii avizaţi, timidul rapprochement iraniano-american a fost spulberat odată cu celebrul discurs prezidenţial al lui Bush asupra Stării Uniunii din februarie 2002, în care Iranul a fost alăturat Irakului şi Coreei de Nord într-o aşa-numită “axă a răului”, pronunţarea căreia a rămas o greşeală strategică asupra căreia nu insist aici. Din partener al SUA în reconstrucţia Aghanistanului în ianuarie 2002, în numai trei luni Iranul a devenit, conform vicepreşedintelui SUA Dick Cheney, “un bine cunoscut sponsor al terorismului” şi “primul pe lista potenţialelor zone fierbinţi

Amprenta lui Putin

De noua conjunctură a profitat, în mod firesc şi previzibil, Rusia, care şi-a continuat însă tradiţionala politică ambivalentă. Astfel, după ce în august 2002, Consiliul Naţional de Rezistenţă din exil deconspirase camuflarea de către regimul Teheran a două importante facilităţi nucleare la Natanz şi Arak, iar presiunile americane asupra Rusiei crescuseră sensibil, oficialii ruşi au creat impresia că şi-au armonizat poziţia cu cea a Washingtonului în marja summit-ului G8 din vara lui 2003. În acelaşi timp însă, livrările de armament pe direcţia Moscova-Teheran au crescut nestingherit (într-un an în care Rusia a vândut armament la nivel global în valoare de circa 4 mld. USD, ocupând locul doi în lume după SUA). Interesele adiacente acestui joc vizau evitarea pe cât posibil a unei divergenţe acutizate de opinii cu SUA în paralel însă cu: colectarea în continuare de beneficii economice de pe urma vânzărilor de armament şi a lucrărilor la Bushehr (care, conform oficialilor de la Moscova, creaseră circa 20.000 de locuri de muncă pentru cetăţeni ruşi); acumularea de capital electoral la un nivel domestic constitutiv antiamerican, în perspectiva proximelor alegeri din toamna lui 2003; menţinerea la nivel global a imaginii unei Rusii puternice şi independente, care îşi afirmă liber voinţa proprie, într-o percepţie generalizată în care Moscova priveşte în mod clar comerţul său cu Iranul ca pe o chestiune de mândrie/prestigiu naţional; avantajele coordonării politicilor celor două state pe piaţa globală a energiei, în lumina rezervelor uriaşe ale Iranului de ţiţei (130,8 mld. barili atestaţi în 2004 cf. CIA, adică 12,7% din rezervele mondiale, locul II în lume după Arabia Saudită, Rusia fiind al doilea producător global) şi de gaze naturale (circa 26,7 trilioane m.c. în 2004 cf. CIA, adică 16,5% din rezervele mondiale şi locul doi în lume după Rusia, cele două state cumulând 45,6% din rezervele la nivel mondial).

(va urma)

Sursa: AlterMedia România
Ionut Apahideanu

TANGO-URI ÎNCINSE PE ‘TABLA DE ŞAH’: PERECHEA RUSIA-IRAN (I)

DACĂ ÎNTR-ADEVĂR, aşa cum opina Robert O. Freedman, “dintre toate statele Orientului Mijlociu, Iranul este cel mai important pentru Rusia”, analiza relaţiilor bilaterale Rusia-Iran se constituie într-un demers pe cât de necesar înţelegerii dinamicii interne Orientului Mijlociu, pe atât de dificil, din multiple motive – complexitatea unică a interacţiunilor celor două state, tributară moştenirii istorice bogate a rivalităţii de odinioară dintre Imperiul Ţarist şi Persia; proximitatea geografică a celor două state; rolul major al relaţiei în discuţie asupra chiar jocurilor de putere şi influenţă la nivel global la ora actuală.

Fundalul istoric

Într-o sumară retrospectivă, în noua configuraţie a sistemului internaţional de la începutul anilor ’90, relaţia bilaterală dintre Rusia şi Iran a debutat sub semnul unui antagonism de secole, într-un tipar de inimiciţie accentuată. Pe fondul unor secole de rivalitate între Imperiul Ţarist şi Persia, refuzul de la începutul celui de al doilea război mondial al şahului de la acea vreme Rheza (Khan Mirpanj) de a permite staţionarea trupelor britanice în Iran a fost interpretat ca o măsură progermană. O alinierea a ţării bogate în petrol de partea naziştilor fiind considerată inacceptabilă, în 1941 trupe britanice şi sovietice invadează Iranul şi forţează la 16 septembrie acelaşi an abdicarea şahului, înlocuit la conducere cu fiul său, Rheza Mohammad Aryamehr Pahlavi.

Apoi, la sfârşitul războiului, URSS a încercat permanentizarea influenţei sale în regiune, unul din mijloacele accesibile în acest sens fiind fragmentarea teritorială a Iranului. În acest sens poate fi intepretată proclamarea în 1945 în partea de nord a Iranului ocupată de sovietici a “republicii kurde Mahabad”. Aceasta a fiinţat însă numai un an, până când conform împărţirii sferelor de influenţă între occidentali şi sovietici, teritoriul în discuţie a reintrat în posesia Iranului.

Pe parcursul primelor decenii postbelice, Iranul a rămas în sfera de influenţă a Marii Britanii (şi în extensie a SUA), miza fiind una dublă: pe de o parte menţinerea accesului la masivele resurse de petrol ale ţării [1], iar pe de altă parte instrumentalizarea Iranului în scopul “îndiguirii” URSS şi al blocării expansionismului ei până la “mările calde”. Până la sfârşitul anilor ’70, şahul Rheza Mohammad Pahlavi a rămas astfel un aliat fidel al SUA în dauna URSS, Washingtonul fiind de altfel cel care, dincolo de asistenţa militară, i-a încurajat chiar ambiţiile nucleare în cadrul megaproiectului “Atomi pentru Pace”; în 1957, guvernele american şi iranian au semnat un acord de cooperare în probleme nucleare ca parte a “Atomi pentru Pace”, iar câţiva ani mai târziu, Iranul a achiziţionat tot din SUA un reactor experimental, devenit funcţional în 1967. Apoi, după ce a înfiinţat Organizaţia Energiei Atomice, fostul şah pro-american Pahlavi declara cu vădită satisfacţie că “Iranul va avea bomba nucleară, neîndoielnic şi mai repede decât s-ar putea aştepta”..

Revoluţia Islamică din 1979 a produs o schimbare radicală a datelor problemei, căreia i s-au văzut nevoiţi să se adapteze nu doar strategii americani, ci şi cei sovietici. În esenţă, dincolo de retorica antioccidentală a ayatollah-ului Khomeini şi ipostazierea SUA ca “Marele Satan”, noua linie directoare a politicii externe iraniene a fost una echivalată sintagmei de nealiniere “nici Est, nici Vest”, o politică poate nu tocmai eficientă în condiţiile în care atât URSS cât şi SUA şi-au manifestat vădit îngrijorarea faţă de obiectivul declarat al Teheranului de “export” al Revoluţiei Islamice. Din această cauză nu s-a produs nici apropierea de URSS (îngrijorată de posibila destabilizare a republicilor sale majoritar musulmane din Asia Centrală şi acuzată de Teheran de politica sa seculară în genere şi de intervenţia militară în Afghanistan în particular), la fel cum ostilitatea comună a sovieticilor şi americanilor faţă de noul regim a determinat susţinerea regimului lui Hussein în dauna Teheranului în războiul iraniano-irakian din 1980-1988.

Contextul post-Război Rece

Ulterior, imediat după prăbuşirea Uniunii Sovietice, Iranul şi Rusia s-au lăsat încă o dată antrenate într-o dispută geostrategică dublă – una generală şi de substanţă, legată de rivalitatea triunghiulară Rusia-Turcia-Iran pentru supremaţie regională în Caucaz şi Asia Centrală, cealaltă punctuală şi subsumată, legată de tabăra în favoarea căreia au intervenit în conflictul azero-armean de la începutul anilor ’90.

Conflictul azero-armean a avut la momentul desfăşurării sale potenţialul real şi perceput ca atare de a fi translatat la un nivel superior, între Rusia pe de o parte şi Iran şi Turcia pe de altă parte. Retrospectiv, Caucazul devenise încă din perioada imediat premergătoare destrămării de jure a URSS o zonă de înaltă conflictualitate dimensionată predilect interetnic, dar suprapusă unor clivaje religioase, de la conflictul azero-armean şi până la conflictele din Daghestan sau secesionismul din Inguşeţia (Rusia), Oseţia de Sud, Adjaria şi Abkhazia (Georgia). Conflictul a erupt practic, după decenii de latenţă, în august 1989, atunci când armenii majoritari în enclavă îşi aleg propriul Consiliu Naţional şi declară secesiunea enclavei şi unirea cu Armenia. După izbucnirea ostilităţilor şi intensificarea conflictului, la referendumul din septembrie 1991, boicotat de azeri, 99% dintre participanţi s-au declarat în favoarea independenţei.

Iniţial, atât Iranul, cât şi Turcia au adoptat o poziţie neutră faţă de conflictul localizat într-o zonă tradiţională de interes pentru Moscova, cu atât mai mult cu cât liderii politici şi militari ruşi au declaraseră, cât se putea de des şi de răspicat, că zona Caucazului este una de interes strategic pentru Rusia. Din acelaşi motiv, cele două state au evitat să se implice în perioada respectivă în conflictele din Georgia, Daghestan şi Abkhazia şi s-au mărginit să participe în calitate de mediatori, alături de Rusia şi alte nouă state OSCE, la rundele de negociere din 1991 dintre cele două state beligerante. În calculele de securitate ale celor două state cu interes direct, Turcia pe de o parte a ales această modalitate pornind de la obiectivul multiplu de a: nu deranja Rusia; face pe plac Occidentului, care susţinea Armenia; nu deteriora suplimentar relaţiile cu Armenia (consecutiv problemei încă vii în mentalul colectiv a genocidului armenilor din Imperiul Otoman în perioada primului război mondial); a nu pierde simpatia azerilor, de care Ankara se apropiase economic şi cultural, nu însă şi militar. Aceeaşi poziţie de neutralitate a adoptat-o iniţial şi Iranul încă slăbit militar după războiul împotriva Irakului, aceasta deşi autorităţile religioase de la Teheran au furnizat azerilor (70% dintre ei fiind şiiţi, ca şi iranienii) nu doar fonduri pentru reconstrucţia şi restaurarea moscheilor distruse în perioada comunistă, ci şi armament şi logistică militară.

Treptat, opinia publică din Turcia şi Iran s-a manifestat din ce în ce mai deschis ca susţinătoare a cauzei, în special după blocarea de către armeni a provinciei exclavate Nakhcevan şi masacrarea civililor azeri la Khodzhaly, în februarie 1992. Consecutiv, Turcia şi Iranul au rămas neutre de jure, dar de facto guvernele lor au dispus închiderea frontierei cu Armenia, instituind un embargo asupra tuturor importurilor din statul vecin (reprezentate în special de petrol, gaze şi produse de industria alimetară).

Punctul culminant al conflictului a fost atins în 1993, când Armenia a ocupat 20% din teritoriul azer. Turcia a solicitat imperativ ca armenii să renunţe la cuceririle lor, ba mai mult, la fel ca şi Iranul, a comasat trupe de-a lungul frontierei cu Azerbaidjanul – provocând o escaladare a crizei până aproape de declanşarea unui război în deplinul sens al cuvântului între Turcia şi Iran pe de o parte şi Rusia pe de altă parte. Rusia a reacţionat incisiv, mobilizând la rândul ei trupe în Caucaz, pentru a demonstra că nu glumeşte, iar în iunie 1993 a orchestrat o lovitură de stat în Azerbaidjan, în urma căreia puterea a revenit unui grup de ofiţeri azeri aserviţi Moscovei. Cei din urmă au demobilizat trupele, teritoriul cucerit de armeni rămânând până în ziua de astăzi în posesia lor. Conflictul nu s-a soluţionat autoritativ, dar s-a atenuat treptat ca intensitate, iar în 1999 s-a ajuns finalmente la încheierea unui acord bilateral între beligeranţi, care a reglementat status quo-ul. Turcia şi Iranul şi-au redirecţionat atenţia spre Asia Centrală, cu specificarea că prima menţine în continuare închisă frontiera cu Armenia.

La fel de adevărat însă, în comparaţie cu Turcia, Iranul a adoptat totuşi o mai mare prudenţă în comportamentul său în regiune, cel puţin până la eruperea conflictului din Caucaz. Teheranul bunăoară a recunoscut independenţa Azerbaijanului şiit (proclamată în noiembrie 1991) abia după ce a făcut-o URSS. Similar, chiar în plină desfăşurare a conflictului azero-armean, atât Rusia cât şi Teheranul au dat o dovadă indiscutabilă de pragmatism atunci când în 1992 au încheiat un contract uriaş (în valoare de câteva mld. USD) prin care Iranului aveau să-i fie vândute submarine clasa “3 kilo”, tancuri tip T-72, avioane de luptă MIG-29, aparate de zbor Su-24, lansatoare de rachete şi artilerie de cel mai nou tip.

Retrospectiv judecând lucrurile, cert este că dispta pentru influenţă regională fiind câştigată categoric de către Rusia, Teheranul a părut să accepte treptat această realitate, iar consecutiv, anii ’90 au marcat o apropiere progresivă şi evidentă a celor două state, facilitată de o serie de interese comune: la nivel regional – cooperarea în menţinerea echilibrului din urma fragilului armistiţiu din Tadjikistan şi respectiv susţinerea Alianţei Nordului împotriva talibanilor în Afghanistan; global – ambele denunţau (deschis în cazul Iranului şi tacit în cazul Rusiei) eforturile SUA de instaurare a unei lumi unipolare şi a unei “Pax Americana”; bilateral – într-o cooperare reciproc avantajoasă, Rusia s-a constituit în de departe cel mai generos furnizor de armament al Iranului, care şi-a sporit arsenalul în acest fel cu avioane supersonice, tancuri, submarine Diesel şi diverse tipuri de rachete.

În paralel cu coordonarea vizibilă a politicii cu Iranul, Rusia a adoptat o politică duplicitară faţă de SUA, în contextul mai larg al eforturilor de reinstaurare a influenţei de odinioară şi al încercării în acest sens de creare a unor aliniamente anti-americane. Anul 1995 a oferit o primă, dar nesingulară, mărturie elocventă de acest tip: pe de o parte, oficialii ruşi au semnat un contract cu guvernul iranian prin care se angajau să finalizeze lucrările la Bushehr [2], dar pe de altă parte, în acelaşi an Elţîn l-a înlocuit pe ministrul rus al Energiei şi a dispus sistarea vânzărilor către Iran de centrifugi nucleare. Mai mult, spre nemulţumirea Iranului, la 30 iunie vicepreşedintele american şi premierul rus de la acea vreme au încheiat o înţelegere, numită după numele lor “Protocolul Gore-Cernomîrdin”, prin care partea rusă se angaja să nu mai vândă armament Iranului începând cu 1999 (an în care expirau contractele în vigoare la data semnării protocolului
(vezi partea a doua)

——————-
Note:
[1] Ceea ce explică intre altele şi intervenţia promptă a CIA şi MI6 în 1953 şi răsturnarea guvernului Mossadeq după ce acesta naţionalizase industria petrolului în 1951.
[2] În anii ’70, guvernul de la Teheran a semnat cu firmele germane Siemens şi Kraftwerk Union un contract prin care partea germană se angaja să construiască la Bushehr, oraş la Golful Persic, două reactoare nucleare. Construirea lor, începută în 1974, a fost sistată după Revoluţia din 1979 (când proiectul era finalizat în proporţie de 85%), întrucât o fatwa emisă de ayatollah-ul Khomeini a decretat armele nucleare ca imorale şi contravenind preceptelor Coranului. Totuşi, războiul împotriva Irakului, care a făcut generos uz de arsenalul său chimic şi biologic, l-a determinat pe şeful suprem să decidă în 1985 reluarea programului nuclear într-o tentativă de a echilibra disputa. După încheierea conflictului bilateral şi în contextul mai larg al sfârşitului Războiului Rece, SUA reuşit să convingă firmele germane să nu răspundă cererii Iranului de a elua activităţile la Bushehr. În atare situaţie, Iranul s-a orientat spre alte posibile surse de ajutor, precum China, India, Brazilia, Cehia, Ucraina sau Kazahstan, însă presiunile SUA ca hegemon incontestabil şi arbitru al conflictelor regionale, au blocat participarea acestor potenţiali parteneri în derularea programului nuclear iranian. Finalmente, în 1995 Iranul a încheiat un acord de 800 milioane USD cu Rusia avînd ca obiect finalizarea construcţiei primului reactor. La ora redactării acestor rânduri, reactorul este aproape finalizat, întârzierea de până acum a construcţiei sale fiind cauzată de motive financiare (divergenţe asupra modalităţilor de plată) şi tehnice (legate de dificultatea reconfigurării proiectului iniţiat de germani în conformitate cu design-urile ruseşti).

Sursa: AlterMedia România
Ionut Apahideanu

O RECONCILIERE CARE DĂ FIORI: RUSIA ŞI ARABIA SAUDITĂ

RELAŢIA RUSIEI CU REGATUL ARABIEI SAUDITE – stat-cheie în ecuaţia de securitate a Orientului Mijlociu sub multiple aspecte (spiritual, economic, geostrategic, militar), s-a menţinut multă vreme ca una extrem de complicată încă de la întemeierea regatului saudit şi conintuând în perioada existenţei Uniunii Sovietice. În perioada interbelică bunăoară, Moscova l-a susţinut pe regele Hussein din dinastia haşemită, în conflictul pentru putere al monarhului Hedjaz-ului [1] împotriva rivalului său Abdul Aziz al-Saud din dinastia saudită. Apoi, după abandonarea puterii de către Hussein la sfârşitul lui 1925 şi autoîncoronarea ca rege în februarie 1926 a lui al-Saud, URSS a fost totuşi primul stat care l-a recunoscut oficial pe noul suveran.

Ulterior, relaţia sovieto-saudită e evoluat oscilant, într-un tipar oarecum asemănător relaţiei sovieto-turce, dar din motive sensibil diferite. În perioada Războiului Rece, în faza iniţială a implicării sovietice în Orientul Mijlociu, în anii ‘50, relaţia a evoluat pozitiv, în contextul în care Kremlinul a apreciat neparticiparea saudiţilor la Pactul antisovietic de la Baghdad şi consecutiv i-a susţinut în disputa teritorială cu protectoratele britanice Abu-Dhabi şi Muscat asupra oazei Batumi. A urmat însă o fază de “răcire”, odată cu accederea la tron a prinţului Faisal (1958), suspicios faţă de propagarea în regiune a mişcărilor revoluţionare asistate de Kremlin [2], şi apoi şi mai accentuat după invazia sovietică în Afghanistan; în calitate de lider informal al Organizaţiei Conferinţei Islamice, monarhia saudită a condamnat în termeni extrem de duri intervenţia sovietică, mobilizat OCI spre a declara “Jihad”-ul în Afghanistan, a întrerupt orice canal de comunicare cu Moscova, şi susţinut financiar extrem de activ mujahedeen-ii combatanţi în Afghanistan – o deteriorare fără precedent a relaţiilor bilaterale în particular şi a celor dintre URSS şi statele musulmane în general.

Relaţiile diplomatice al Riyadh şi Moscova au fost restabilite abia în septembrie 1990, după o serie de măsuri–semne de bună credinţă adoptate de Gorbaciov, precum liberalizarea politică internă şi acordarea unor drepturi minorităţilor musulmane, retragerea trupelor din Afghanistan, sau atitudinea din Războiul din Golf din 1990, atunci când Uniunea Sovietică nu a intervenit de partea “protejatului” irakian (antagonist al Arabiei Saudite) şi chiar a cooperat cu coaliţia dirijată de SUA.Perioada post-Război Rece a fost marcată la rândul ei de două etape diametral opuse, separate între ele de momentul 9/11. Într-o primă fază, succesivă războiului din Irak din 1990, relaţia bilaterală nu a fost una nu neapărat conflictuală, cât una de “non-amiciţie”, din trei motive principale.

1.) Primul a constat în faptul că imediat după 1990, Moscova a aşteptat o recompensare din partea statelor arabe bogate în petrol pentru comportamentul său cooperant cu coaliţia anti-Saddam, în contextul în care, conform unor estimări proprii, Rusia ar fi pierdut circa 40 mld. USD consecutiv întreruperii fluxurilor comerciale cu Irakul şi respectiv sancţiunilor internaţionale asupra Irakului care au urmat ostilităţilor propriu-zise; în opinia diplomatului rus Aleksei Vassiliev,

războiul împotriva Irakului a fost un succes datorită transferului forţelor importante ale NATO în Orientul Mijlociu, [posibil, n.n.] prin indulgenţa Uniunii Sovietice. Dar Uniunea Sovietică (sau mai târziu Rusia), nu a fost remunerată material sau politic. […] Uniunea Sovietică şi mai târziu Rusia au suferit o pierdere economică.

Expectanţele Kremlinului nu şi-au găsit însă un ecou în realitate, singura măsură în sens favorabil rămânând acordarea de către guvernul saudit a circa 2,5 mld. USD asistenţă Rusiei, o sumă nesemnificativă dacă nu în raport cu valoarea pierderilor estimate de către Rusia, atunci cel puţin faţă de aşteptările ei.

2.) Al doilea motiv a fost, previzibil, problema cecenă. Autorităţile ruse au acuzat în repetate rânduri, direct sau voalat, diversele organizaţii islamice de “caritate”, mai ales din Arabia Saudită, de asistarea financiară şi logistică a militanţilor ceceni, speculaţie susţinută chiar şi de un raport al Departamentului american de Stat, conform căruia respectivele organizaţii şi alte surse individuale din Regat livraseră, numai în perioada 1997-1999, aproximativ 100 de milioane USD [3]. La o analiză mai atentă însă, comportamentul liderilor saudiţi se reliefează ca unul ambivalent: constrânsă de poziţia de lider al OCI, Arabia Saudită a uzitat un vocabular dur în a acuza atrocităţile comise de trupele ruse în campania din Cecenia din 1999, în aceeaşi manieră în care în iunie 2000, o rezouţie OCI incrimina “acţiunile inumane împotriva poporului musulman din Cecenia”; în acelaşi timp însă, se cuvine amintit că în 1994, OIC a refuzat admiterea Ceceniei, la fel cum în 1999, delegatului MAE rus aflat în vizită la Al-Riyadh i s-au dat asigurări că situaţia din Cecenia este “o problemă internă” a Rusiei.

3.) Al treilea motiv a fost competiţia dintre cele două state pe piaţa internaţională a petrolului, în contextul în care ambele se situează la vârful topului mondial al rezervelor şi producţiei de petrol, iar veniturile lor bugetare se bazează într-o măsură foarte mare pe încasările din ramura petrolieră a sectorului industrial. Magnitudinea celor două sectoare petroliere a fost suplimentată în generarea unui pattern relaţional de rivalitate de două diferenţe majore de interese repercutate în politici diferite pe piaţa internaţională: una instituţională – apartenenţa Arabiei Saudite, nu şi a Rusiei la OPEC şi de aici nevoia cel puţin formală a coordonării politicii regatului cu cea a celorlalţi membri în cadrul unei organizaţii cu care Rusia a avut de regulă raporturi tensionate; una ţinând de însăşi mărimea rezervelor (circa 265 mld. barili în cazul saudiţilor, de 3,7 ori mai mare decât a Rusiei), ceea ce explică interesul Arabiei Saudite în stabilitatea pieţei şi evitarea supraproducţiei [4], comparativ cu Rusia neconstrânsă de “reguli ale jocului” împărtăşite de alte state. A doua diferenţă comportamentală este explicabilă şi dintr-un alt unghi de vedere, acela al proprietăţii asupra industriei petroliere – de stat (prin compania naţională Saudi Aramco) în primul caz, respectiv privată în al doilea, cel puţin până la reinstaurarea de facto a controlului etatic sub mandatul lui Putin. Subsecvent, în perioada premergătoare atentatelor de la 11 septembrie, observatori externi precum Edward L. Morse şi James Richard acreditau scenariul unei “bătălii emergente între Rusia şi Arabia Saudită pentru dominaţie pe piaţă”, bătălie agravată de “ciocnirea dintre două culturi extrem de diferite… şi tipuri de regim radical diferite”.

Scenariul, deşi cel puţin rezonabil, dacă nu probabil, în lumina tendinţelor din perioada respectivă [5], a fost denunţat pe cât de radical, pe atât de surprinzător de momentul 11 septembrie 2001, cel care în cuvintele fostului Secretar de Stat Colin Powell a marcat sfârşitul perioadei de după sfârşitul Războiului Rece. În suita de reformulări radicale ale politicii internaţionale a SUA, probabil că una din cele mai radicale modificări a fost cea a locului şi rolului Arabiei Saudite pe agenda americană de securitate. Iar această reevaluare a exercitat un impact direct şi major asupra relaţiilor dintre Arabia Saudită şi Rusia.Direct condiţionat de reformularea strategiei politicii americane externe şi de securitate, tonul oficial al Washingtonului faţă de Arabia Saudită a devenit rapid şi semnificativ dur în acuzarea regimului de la Al-Riyadh, de autoritarismul său în plan domestic şi de susţinerea acordată unor formaţiuni teroriste în plan extern.

Inter alia, realităţile că 15 din cei 19 atentatori sinucigaşi de al 11 septembrie 2001 erau saudiţi, aidoma lui bin Laden însuşi, că guvernul saudit acordă oficial câte 5.333 USD asistenţă fiecărei familii cu un “martir” (a se citi atentator sinucigaş) şi finalmente refuzul aceluiaşi guvern de a susţine logistic intervenţia militară împotriva Irakului în 2003 au rămas unele din cele mai vehiculate reproşuri adresate din direcţia administraţiei Bush. Consecutiv, în 2003 toate efectivele militare americane din regat au fost mutate în Qatar, iar Arabia Saudită a căzut în dizgraţia declarată a Washingtonului: în iulie 2002 spre exemplu, un expert al Pentagonului numea oficial într-o conferinţă de presă regatul saudit “centrul răului” şi “cel mai periculos oponent al Americii în Orientul Mijlociu; în reviste prestigioase din SUA precum Economic Observer au început să fie găzduite, cu o tacită aprobare, opinii conform cărora soluţia cea mai bună pentru securitatea întregului Orient Mijlociu ar fi fost invadarea Arabiei Saudite de către Israel, instaurarea controlului asupra rezervelor de ţiţei din Regat şi înjumătăţirea preţului petrolului pe piaţa internaţională; iar în ianuarie 2004, gen. John Abizaid, şeful US Central Command în regiune, declara chiar că Arabia Saudită şi Pakistanul sunt “o problemă strategică mai importantă pentru SUA” decât Irakul sau Afghanistanul”.În noile circumstanţe, văduviţi de tradiţionalul lor garant american de securitate, oficialii saudiţi s-au apropiat progresiv şi continuu de Rusia în plan politic şi economic, aceasta şi mai accentuat după intervenţia din Irak din 2003, larg dezavuată de decidenţii şi opinia publică arabo-musulmană.

Astfel, în plan diplomatic, 2 septembrie 2003 a consemnat prima vizită a unui oficial saudit de prim rang la Moscova după 70 de ani – cea a prinţului moştenitor la acea vreme Abdullah bin Abdul Aziz, care a declarat într-un semnal politic evident, că “politica Rusiei este principială, echilibrată şi rezonabilă şi ghidată de promovarea dreptăţii şi adevărului”, că Rusia şi Arabia Saudită sunt partenere “în eforturile lor de a obţine pacea în Orientul Mijlociu” şi că “poziţiile lor privind modalităţile de a stabiliza situaţia din Irak coincid”. Cu aceaşi ocazie, miniştrii rus al energiei şi saudit Ali al-Naimi al petrolului au semnat semnat un acord bilateral de cooperare în domeniul petrolului şi gazelor naturale. La acea vreme, Stephen O’Sullivan, analist al pieţei internaţionale a petrolului şi gazelor internaţionale, aprecia vizita şi acordul deopotrivă ca pe o recunoaştere de către OCI a creşterii din ultimii ani a rolului Rusiei pe piaţa internaţională a energiei, căreia i-am putea adăuga ca semnificaţie pe cea de gest de bună intenţie, de construire a încrederii între Rusia şi OPEC. Într-o altă dimensiune, Rusia valoriza suplimentar Arabia Saudită ca pe un stat-cheie în cadrul OCI în lumina situaţiei din Cecenia, faţă de care organizaţia îşi manifestase în repetate rânduri dezaprobarea faţă de politica rusă.

În paralel, şi extrem de surprinzător, deşi magistral calculat strategic, Putin a declarat în 2002 dorinţa Rusiei de a deveni membru al … Organizaţiei Conferinţei Islamice (!), obiectiv justificat de minorităţile musulmane din Rusia, care cumulează după diferite estimări, circa 20 de milioane. Dincolo de obţinerea influenţei în cadrul Organizaţiei şi al lumii islamice în general, motivaţia Rusiei era una punctuală, de ordin domestic şi viza spulberarea obiectivelor cecene de separatism prin sistarea sprijinului OCI: statutul organizaţiei precizând obligatoriu nevoia integrităţii teritoriale a statelor membre, iar Rusia devenind stat membru, orice nouă tentativă separatistă cecenă ar fi fost interpretată ca încălcând statutul OCI şi deci dezaprobată de statele musulmane odinioară simpatizante ale cauzei cecene. Demersurile în această direcţie, deşi sortite eşecului din punct de vedere formal (musulmanii din Rusia numără mai puţin decât 25%, pragul stipulat drept criteriu de admitere în organizaţie statutul OCI), au fost agreate deplin de muftii din Rusia [7] şi intensificate în 2003, totul culminând cu participarea în luna octombrie a lui Putin la summit-ul organizaţiei desfăşurat la Putrajaya (Malaysia). Efect al acestui vizibil rapprochement ruso-saudit şi totodată mărturie a prevalenţei pragmatismului în raport cu alte considerente, alegerile desfăşurate în Cecenia în aceeaşi lună octombrie, deşi acuzate ca nedemocratice de către Occident şi SUA, au fost recunoscute de saudiţi, iar noul preşedinte cecen Ahmad Kadyrov, considerat în Vest o marionetă a lui Putin, a vizitat în ianuarie 2004 în noua sa calitate Al-Riyadh.

Tot în ianuarie 2004, compania rusă Lukoil a câştigat o licitaţie privind concesionarea exploatării de petrol şi gaze în zona Rub al-Khali din centrul Arabiei Saudite, în parteneriat cu compania Saudi Aramco. Acordul, semnat la 17 martie acelaşi an şi acordând Lukoil 80% din acţiuni, a “marcat un rapprochement strategic între cei mai mari producători ai lumii şi [a subliniat] rolul crescând al Rusiei pe piaţa globală a energiei” [6]. O săptămână mai târziu, la Moscova, ministrul adjunct rus de externe Aleksandr Saltanov şi ambasadorul saudit elogiau “cooperarea dinamică dintre Rusia şi Arabia Saudită şi chemau la dezvoltarea în continuare a comerţului cooperării economice”.

În paralel, statisticile de pe piaţa armamentelor sugerează un flux intens al tranzacţiilor în interiorul triunghiului Rusia-Arabia Saudită-China. Conform raportului Serviciului de cercetare al Congresului SUA, în 2004, Rusia vânduse pe piaţa globală armament în valoare de 6,1 mld. USD (16,5% din valoarea totală la nivel mondial [8]), într-o creştere cu circa 50% faţă de valoarea corespunzătoare din 2003. În topul cumpărătorilor pe acelaşi an, pe primul loc se situa India, cu 5,7 miliarde, urmată de Arabia Saudită cu 2,9 mld. şi respectiv China cu 2,2 mld.

Astfel, ultimele evenimente din arena internaţională par să consfinţească instaurarea poate la cote fără precedent a influenţei ruse în orientul Mijlociu şi în lumea islamică: în decembrie 2005, Rusia a fost admisă ca membru observator în OCI, iar Putin îşi permitea chiar să declare în faţa parlamentului cecen că “Rusia a fost dintotdeauna apărătorul cel mai credincios, de încredere şi consecvent al intereselor lumii islamice”. Iar impactul strategic al apropierii marcante dintre Rusia pe de o parte şi statele-cheie Iran şi Arabia Saudită pe de altă parte şi al admiterii Rusiei în OCI – ambele poate de neimaginat acum 15 ani, coroborat şi cu intruziunea Chinei în aceeaşi regiune, rămâne unul într-adevăr greu de evaluat cu exactitate pe moment, în plina desfăşurare a evenimentelor, însă la fel de cert el se constituie într-un motiv de serioasă îngrijorare pentru strategii americani prin prisma reconfigurării majore a balanţei de influenţă în regiune şi prin implicaţiile pe piaţa globală a energiei.

——
Note:

[1] După unificarea în 1932 cu provinciile Noyd şi Hasa, denumirea statului a fost schimbată din Hedjaz (în trad. “barieră”) în Arabia Saudită.
[2] Ex. instaurarea la putere în Yemenul de Sud, în 1967, a Frontului de Eliberare Naţională.
[3] În aceeaşi manieră interpretativă în care, inter alia, comandatul cecen Hattab era chiar saudit, liderul Shamil Basaev recrutase sub comanda sa multipli combatanţi saudiţi, preşedintele cecen Aslan Mashadov vizitase Al-Riyadh în 1997, iar zeci de ucenici ceceni fuseseră trimişi în anii ’90 la madrasseh-urile (şcolile religioase islamice) din Regat.
[4] Într-o retrospectivă sumară pot fi decelate numai două cazuri în care saudiţii au abandonat regula acestui model comportamental: prima oară în sensul subproducţiei şi creşterii preţului – împotriva statelor occidentale, în “criza petrolului” din 1973-1974, iar a doua oară în sensul invers al supraproducţiei şi diminuării preţului – la jumătatea anilor ’80, împotriva URSS (pentru a-i cauza pierderi economice, aceasta la solicitarea neoficială a aliaţilor americani).
[5] Merită spre exemplu amintit faptul că la sfârşitul verii lui 2001, reprezentanţi saudiţi şi ai OPEC au încercat să convingă Rusia să îşi reducă producţia pentru a se obţine astfel o creştere a preţului petrolului, solicitare refuzată ferm deopotrivă de Kremlin şi de companiile ruse de profil, precum Yukos şi Surgutneftegas, care au acuzat preventiv orice posibilă intervenţie “neosovietică” a statului în politica lor, în cazul în care Kremlinul ar fi dat curs cererii saudite.
[6] Ed Blanche, vezi http://www.gasandoil.com.
[7] Marele Muftiu Gainut al Moscovei spre exemplu aprecia în august 2003 că admiterea Rusiei în OCI ar facilita “dezvoltarea legăturilor spirituale existente” şi “ar creşte semnificativ nivelul cooperării între statele membre ale OCI” (www.ln.mid.ru).
[8] Locul doi după SUA cu 12,4 mld., adică 33,5% din suma la nivel mondial.

Sursa: AlterMedia România
Ionut Apahideanu

ISLAM-IC ŞI ISLAM-IST: EXPLICAŢII ŞI IMPLICAŢII ALE DIFERENŢEI DE SUFIX (I)

CLIMATUL INTERNATIONAL de după 9/11, mai ales cel din spaţiul euro-atlantic, pare să confere o actualitate mai mare ca oricând aprecierii de acum 25 de ani a islamologului Edward Said, aceea că “despre nici o altă religie sau grup cultural nu se spune atât de afirmativ şi de categoric că reprezintă o ameninţare la adresa civilizaţiei occidentale ca despre Islam”. Relevante în acest sens ne par sondajele operate asupra opiniei publice internaţionale derulate anual sub egida Pew Global Attitudes Project (PGAP). Raportul dat publicităţii în iulie 2005, intitulat “Islamic Extremism: Common Concern for Muslim and Western Publics” şi întocmit pe baza unui sondaj acoperind 17 ţări şi cuprinzând 17.766 chestionare aplicate, ilustrează o preocupare crescută în întreg spaţiul euro-atlantic pentru pericolul reprezentat de extremismul islamic; de extremismul în propria ţară erau preocupaţi în “foarte mare măsură”, 52% din respondenţii din Rusia, urmaţi de cei din India (48%), Spania (43%), Germania (35%), Marea Britanie (34%), Olanda (32%), Franţa (32%), SUA (31%), etc., pe ultimul loc al clasamentului plasându-se Polonia, cu doar 7%. Într-o ordine cvasi-identică, faţă de extremismul islamic la nivelul întregii lumi erau preocupaţi în “foarte mare măsură” 51% din cei chestionaţi în Rusia, 46% în India, 45% în Spania, 48% în Germania, 43% în Marea Bitanie, câte 46% în Olanda şi în Franţa, 42% în SUA, 41% în Canada, etc.

În acest context al unei percepţii publice acutizate a unei aşa-zise “ameninţări islamice”, derivaţii etimonului “islam-“ constituie în ansamblul lor obiectul a nenumărate interpretări eronate, denaturări şi pervertiri de sens, fie acestea comise involuntar (bona fide) sau deliberat, în scop strategic sau propagandistic. Confuzia principală în acest sens o constituie o presupusă congruenţă între termenii “islamic” şi “islamist”, şi, subsecvent, generalizarea preocupărilor de securitate ale unor militanţi islamişti asupra întregii populaţii musulmane.

Afectând direct înţelegerea, explicarea şi abordarea politică a fenomenelor, regula pentru analiştii occidentali pare a fi gruparea sub eticheta-umbrelă “islamist” a unei varietăţi extreme de tipuri de actori, instrumente şi obiective, o varietate mult prea mare pentru a oferi realmente ştiinţificitate şi consecutiv utilitate analizelor lor. Bunăoară, diferenţa dintre activismul islamist militant care a condus la acte precum 11 septembrie şi respectiv societăţi şi organizaţii islamiste cu atribuţii de asistenţă socială – toate regretabil de frecvent subsumate în perspectiva occidentală aceleiaşi etichete “islamist” – este una care reclamă totuşi nuanţări de rigoare, cel puţin între terorismul islamic, de dimensiune esenţialmente militară şi orientare outwards (“în afară”) şi alte organizaţii şi mişcări de dimensiune societală şi orientare inwards (“spre interior”). Nenumăratele discuţiile din sferele academice, politice şi jurnalistice pe marginea diferenţei sau, dimpotrivă, a congruenţei dintre termenii “islamic” şi “islamist”, îndeamnă la o abordare mai elaborată a sensului şi implicaţiilor pracice ale acestei perechi de termeni.

Achiesând la teza diferenţierii dintre “islamic” şi “islamist”, Richard D. Lewis pornea, într-o recentă carte a sa, de la episodul atentatelor din 11 septembrie pentru a sublinia pe fond delimitarea netă a majorităţii covârşitoare a musulmanilor din lume de actul amintit. Liderul islamic din SUA, imamul Izak El-Pasha, a condamnat teroriştii în termeni extrem de duri, similar procedând practic – e adevărat, în tonalităţi diferite – cvasitotalitatea liderilor politici ai lumii islamice (inclusiv ayatollah-ul iranian Khamenei, duşman declarat al SUA). Practic, de vreme ce condamnarea actului lui Ussama ibn Ladîn de către lumea islamică a fost la momentul respectiv universală şi fără echivoc, se pune fireasca problemă a încadrării terorismului accentuat în ultimii ani în fenomenul “islamizării”, aşa cum l-am definit în alte articole. Poziţia mea tinde spre un răspuns negativ, din cel puţin două motive, unul de ordin scolastic şi verificabil istoric, celalălalt ţinând de logică şi având susţinere empirică în realitatea actuală.

Primul argument, de ordin scolastic şi mai general, se construieşte strict pe baza preceptelor coranice şi derivate şi vine să denunţe ca invalide speculaţiile privitoare la un presupus caracter intrinsec şi imuabil beligen al preceptelor coranice. Ei bine, fără pretenţia unei expertize infailibile în scolastica religioasă, ne permitem totuşi să menţionăm că, potrivit al-Qur’an, lumea se împarte în: “credincioşi” – musulmanii; “popoarele cărţii” (Ahl al-Dhimmah), numiţi şi “protejaţi” – iudeocreştinii; politeişti, consideraţi păgâni şi barbari. Or, în virtutea credinţei în acelaşi Dumnezeu unic (cu doar denumirea distinctă Allah pentru musulmani), mozaicii şi creştinii sunt popoare “protejate”. Iar transpunerea în realitate a preceptului dictat cu privire la toleranţa interreligiosă dictată de Coran faţă de adepţii celor doua religii biblice se poate confirma prin observaţie istorică. Bunăoară, dacă în timpul ocupaţiei maure a Spaniei, creştinii s-au bucurat de toleranţa musulmanilor, după Reconquista, reciproca nu a mai fost valabilă; prigoana din 1492 dictată de Ferdinand şi Isabela la insistenţele marelui inchizitor Thomasso de Torquemada, conducătorul ierarhic al bisericii catolice, provenit din ordinul fanatic al dominicanilor (jocul de cuvinte “câinii lui Dumnezeu”) nu a fost direcţionată doar împotriva evreilor, ci în aceeaşi măsură şi a musulmanilor.

Într-o opoziţie contrastantă flagrant de exemplu faţă de modul de comportament în Ierusalim al cruciaţilor, de-a lungul istoriei, creştinii şi evreii din statele musulmane au ocupat chiar poziţii şi funcţii înalte în aparatul politico-administrativ, iar musulmanii nu au încercat să-i convertească la islamism şi nici să-i extermine (cu excepţia probabil singulară a dinastiei Abbasizilor), aşa cum s-a întâmplat în sensul invers secole întregi. Ba mai mult, şi poate contra-intuitiv, “ortodoxismul” islamic s-a îndreptat, aşa cum arăta R.A. Gibb Hamilton [1], către şiiţi, acuzaţi de echivalentul eretismului (takfîr) în creştinism, şi nu către evrei şi creştini. Cei din urmă au beneficiat de pildă în perioada Imperiului Otoman de avantajul unor comunităţi autonome din punct de vedere religios, educaţional şi chiar legislativ şi juridic în cadrul sistemului millet-urilor (termenul turc pentru “naţiune”). De exemplu, sentinţele (partea judiciară şi în bună măsură şi cea legislativă) privind evreii sau creştinii erau emise de millet-urile autonome, adică de coreligionarii creştinilor sau ai evreilor, iar autoritatea musulmană avea doar competenţa de a le executa în numele lor.

E adevărat, momentul prezent, mai ales după 9/11, dar în special după războiul din 2003 din Irak, consemnează manifestarea certă şi crescândă a unor sentimente anti-americane şi în extensie anti-occidentale în rândurile populaţiei musulmane, însă aceasta se cuvine nuanţată prin contextualizare istorică, geografică şi mai ales doctrinară – ţinând de diferenţele de interpretare a Coranului între diversele şcoli de jurisprudenţă islamică. Bunăoară, fanaticii islamişti ar putea invoca ca argumente în favoarea combaterii non-musulmanilor afirmaţiile repetate din Coran că nu există popor căruia Allah să nu-i fi trimis un mesager (Coran, surah 10, 24, 25, 47, etc.), sens în care, implicit, dar într-un argument evident caduc, toate aceste popoare ar fi trebuit să se convertească la islamism. În mod similar, deşi nu politeişti într-o interpretare acurată, mozaicii şi creştinii, conform Coranului, “preaslăvesc pe Ezra, respectiv Mesia ca fii ai lui Allah, ca stând alături de Allah, deşi li s-a poruncit că Allah e unic!” (Coran 9: 30-1) – o altă posibilă critică privind eroarea credinţei în dualitate sau trinitate în condiţiile îmbrăţişarii de adepţii ambelor religii a primei porunci a lui Dumnezeu, cea referitoare la unicitatea lui Dumnezeu (prim punct al decalogului, decelabil şi în primul element al fara’id – cei 5 “stâlpi” ai Islamului). În sfârşit, fundamentaliştii pot interpreta în favoarea lor şi, mai exact spus, în defavoarea celorlalte religii şi alte pasaje ale cărţii sfinte, cum ar fi acela în care se afirmă că “[d]acă popoarele cărţii ar fi acceptat Islamul, cu siguranţă [că] le-ar fi fost mai bine. Puţini dintre ei sunt adevăraţi credincioşi iar cei mai mulţi dintre ei fac rău” (3: 110, versiunea în lb. română). Toate aceste evidenţe se cuvin însă nuanţate, la nivel teoretic-scolastic, în funcţie de de modul specific în care fiecare şcoală de jurisprudenţă islamică interpretează Coranul – care, repetăm, cere credincioşilor înainte de toate să fie toleranţi.

Cât despre atât de des vehiculata “sperietoare” a Jihadului, pasajul coranic referitor la “războiul sfânt” în dimensiunea sa militară îl defineşte în mod precis ca find unul srict de auto-apărare: “Luptaţi în numele lui Allah împotriva celor care luptă împotriva voastră, dar nu-i atacaţi voi primii. Allah nu-i iubeşte pe agresori” (Coran 2: 190-3). Şi, mai mult, principalul sens al Jihadului, conform scolaştilor (experţii veritabili) deopotrivă islamici şi non-islamici este acela de “efort” (cu sinonimul ijtihad) intern şi cantonat psiho-mental împotriva pasiunilor, a slăbiciunilor şi a altor factori care ar periclita puritatea credinciosului şi respectarea preceptelor sfinte.

Concluziv, în analizele de specialitate dedicate acestei teme se recunoaşte accentul explicit, frecvent şi consensual al unor scolaşti de diferite origini şi formaţii în a explica faptul că Islamul nu este o religie beligenă, dimpotrivă; nici nu subminează constitutiv democraţia, dar îi construieşte o conceptualizare diferită de cea occidentală; nu se îndreaptă prin definiţie împoriva Occidentului, fiind orientat mai degrabă spre interior, spre reformele în lumea islamică, decât în exterior, spre “necredincioşi” (vezi, inter alia, studiile lui Rabasa et al. 2004, Nienhaus 2002, Dalacoura 2002, Price 1999, Midlarsky 1998, Thoraval 1997, Esposito şi Voll 1996). Astfel, chiar dacă bin Laden pare a fi deturnat, cel puţin pe agenda politică şi de securitate a SUA, sensul “islamizării”, poziţia noastră subliniază demarcarea netă dintre islamizare ca fenomen cu valenţe globaliste şi respectiv terorismul unor islamişti fundamentalişti. În esenţă, dihotomia “islamic” – “islamist” s-ar putea explicita astfel: primul termen semnifică o realitate strict culturală şi religioasă, are un caracter non-militar şi o orientare inwards şi spre modernizare, în timp ce al doilea termen are un conţinut politic şi chiar militar (ca obiective şi instrumente) şi îşi asumă o orientare outwards şi spre ultraconservatorism. Relevantă de altfel ne pare chiar autodelimitarea islamiştilor ca distincţi de termenul comun “islamic” prin două instrumente: prin vocabular – islamiyyum (“islamist”) ca diferit de muslimum (“islamic”, musulman “obişnuit”); prin însemnele exterioare care denotă conservatorismul lor, însemne ţinând de portul bărbii, şi vestimentaţia tradiţională kuffiya, abbaye şi burqa cu zăbrele pe care erau obligate de pildă să o poarte femeile din Afghanistanul taliban.

Al doilea argument, de ordinul logicii, este acela că terorismul este un fenomen care afectează, într-o măsură mai mare sau mai mică, toate religiile lumii [2], ceea ce însă nu trebuie să le discrediteze pe acestea in toto sau să genereze erori logice şi practice subsecvente de tipul “generalizări pripite” (inducţie eronată, hasty generalization, de genul “dacă teroriştii X şi Y sunt musulmani, atunci probabil toţi musulmanii sunt terorişti” sau “vină prin asociere” (bad company fallacy, de genul “teroristul X e musulman. X este de aceeaşi religie cu Y (sau Y este in aceeaşi ţară cu X). Deci Y este terorist”. În sprijinul acestui raţionament vin constatările empirice furnizate de sondajul sus-menţionat derulat în cadrul PGAP (2005). Între concluziile acestuia, cea relevantă pentru contextul discuţiei noastre este o tendinţă din ce în ce mai pronunţată de delimitare a majorităţii populaţiei islamice de la nive global de extremismul islamic, fapt care subliniază, încă o dată, validitatea distincţiei dintre “islamic” şi “islamist”. Din sondajul PGAP, considerăm relevante valorile măsurate a trei variabile: gradul de susţinere, de către musulmani, a atentatelor sinucigaşe; perceperea extremismului islamic ca pe o ameninţare pentru propria ţară; gradul încrederii în figura-cheie a lui Ossama ben Laden.

Toate cele trei variabile indică faptul că, în special după valurile de atentate din 2002-2005, măsura susţinerii de către populaţia musulmană de la nivel global a extremismului islamic s-a redus simţitor. Astfel, conform rezultatelor sondajului PGAP, în Turcia, Maroc şi Indonezia, doar 15% dintre respondenţi mai afirmă că formele de manifestare ale extremismului (precum atentatele sinucigaşe) sunt justificate, varabila urmărită atingând 25% în Pakistan (de la 41% în martie 2004) şi respectiv 39% în Liban (de la nu mai puţin de 43% în 2002). Singura excepţie, la nivelul ţărilor islamice cercetate o oferă Iordania, unde la momentul sondajului, 57% dintre respondenţi apreciau ca justificate prin apărarea Islamului atentatele sinucigaşe şi alte acte violente de specific islamist. În acelaşi sens, în general variabila “încredere” în Osama bin Laden a înregistrat în 2005 valori inferioare celor din mai 2003, excepţiile fiind Iordania (unde a cresut foarte uşor de la 55 la 60%) şi Pakistan (de la 45 la 51%). Sigur, există factori suficienţi care îndeamnă la prudenţă în interpretarea în această manieră a rezultatelor, principalul fiind acoperirea geografică a cercetării, derulate în doar 6 state majoritar musulmane (din totalul la nivel global de 57, judecând după numărul statelor membre OCI). Mai exact, se cuvine atrasă atenţia că nu au fost incluse în cercetare ţări cu regimuri radicale, precum Arabia Saudită (ţara de origine a lui bin Laden), Iran, Kuweit şi nici Irakul (cu o majoritate populaţională dezaprobând intervenţia americană sau cel puţin în dezacord faţă de prelungirea menţinerii trupelor SUA în ţară) – ţări a căror includere, evident, ar fi putut ajusta conform, dacă nu chiar modifica substanţial concluziile cercetării.

va urma
Vezi continuarea: Conceptul taqiyya

—
[1] Hamilton, R.A.Gibb (1962) “The Reaction in The Middle East Against Western Culture”, pp. 56-88 în Stanford J. Shaw şi William R. Polk, ed. Studies in the Civilization of Islam, Boston: Beacon Press.
[2] Abdelfattah Omar, raportor special al ONU pe probleme de intoleranţă religioasă afirma explicit în 2002 că „nici o religie nu este scutită de extremisme”. În confirmarea oficialului ONU, putem aminti prima faciae următoarele organizaţii teroriste non-musulmane: Kach, Kahane Chai şi Guş Emunim – militanţi ultraortodocşi evrei; Armata Roşie Japoneză, Tigrii Tamili (Sri Lanka), Noua Armată Populară (Filipine); Tupac Katari/AGTK, Armata de Eliberare Naţională (ambele în Bolivia), Mişcarea de Tineret Lautaro şi Frontul Patriotic “Manuel Rodrigez” (Chile), Frontul Patriotic Morazanist (Honduras) în America Latină; Rashtriya Swayamsewak Sangh (“Corpul Naţional de Voluntari”), Vishwa Hindu Parishad (“Consiliul Mondial Hindus”) şi “aripa tânără” a acestuia din urmă, Bajrang Dal în India;. Facţiunea Armatei Roşii (Germania), ETA (Spania), IRA (Marea Britanie), Brigăzile Roşii (Italia) în Europa Occidentală, etc.

Sursa: AlterMedia România
Ionut Apahideanu

Hackerii lupta pentru pornografie

Hackerii din Indonezia reactioneaza dur la legea care interzice accesul la materiale pornografice postate pe Internet.

Acestia au postat un mesaj pe site-ul oficial al Ministerului Informatiei indonezian, prin care sustin ca „legea a fost creata pentru a acoperi prostia guvernului”, transmite Reuters. Mai mult, hackerii au publicat si fotografia prelucrata a unui oficial indonezian, sustinator al legii, care era infatisat cu pieptul dezgolit.

Parlamentul Indoneziei a ratificat joi legea care incrimineaza pornografia virtuala, dupa indelungi insistente ale populatiei majoritar musulmane.

Actul normativ sustine ca cei gasiti vinovati de transmiterea de materiale pornografice, stiri false sau mesaje care indeamna la ura rasiala ori religioasa prin intermediul Internetului, vor fi condamnati la sase ani de inchisoarem sau la plata unei amenzi de aproximativ 109.000 de dolari.

28 Martie 2008
Sursa: Ziare.com

Scoala la Paris … de actualitate

Prima zi de scoala in Franta.
Profesorul striga catalogul:
– “Mustafa El Ekzeri” – “Prezent”
– “Ahmed El Kabul” – “Prezent”
– “Kadir Sel Olmi” – “Prezent”
– “Mohamed Endarha” – “Prezent”
– “Ala In Ben Oit”.
Liniste in clasa.
– “ Ala In Ben Oit”.
Nu raspunde nimeni.
Pentru ultima data: “Ala In Ben Oit”.
Un baiat din ultimul rand se ridica si spune timid:
– “Cred ca despre mine este vorba, dar nu va inteleg pronuntia. Numele meu este Alain Benoit!”

Sursa: AlterMedia România

Spiritul si litera Coranului

Abia ajunsa in Egipt, mi-am zis ca nu voi pleca inainte de a-l fi intalnit pe Gamal Al-Banna. [1] I-am telefonat si i-am spus ca vreau sa-i iau un interviu privind femeile. “Foarte bine “ mi-a raspuns.

ILHAM MANI: As vrea sa vorbim despre femei, fara sa eludam nimic.

GAMAL AL-BANNA: Este un subiect pe care l-am abordat in patru carti publicate. In prima carte, spun ca nu islamul a impus voalul, ci voalul a impus islamul. Voalul a existat cu mult inainte de islam. Dar nu este asa de simplu sa actualizezi cutumele si traditiile. Cand gandirea dominanta este masculina, toate textele sunt interpretate in acest sens. Apoi, au fost adaugate nenumarate hadith (fapte si gesturi atribuite lui Mohamed) facand-o pe femeie sa apara inferioara.

IM : Eu insami am scris un articol indemnandu-le pe egiptence sa-si dea jos voalul, pentru ca sunt convinsa ca este vorba de un simbol pur politic.

GB : In Egiptul liberal, intre 1920 si 1952, ambianta favoriza o exegeza in ton cu epoca. Tinerii nu se sinchiseau de voal. Am si acum fotografii cu sora mea Fawzia fara voal. Dupa aceea, a urmat regimul militar, dictatorial si fascist al lui Nasser. A urmat apoi cresterea pretului petrolului, emergenta Arabiei Saudite ca mare putere regionala, revolutia iraniana din 1979. Toate acestea au modificat conceptia asupra religiei. In loc sa avem vederile liberale ale Egiptului anilor 1940, ne-am ales cu o conceptie saudita si iraniana. La aceasta, s-au adaugat inchisorile si tortura cu care Nasser îi trata pe Fratii Musulmani [2], semanand astfel germenii revoltei si aparitia grupurilor violente.

IM: Violenta naste violenta…

GB: Exact. Raul tratament si brutalitatea militara provoaca crispari violente. Luati, de asemenea, in consideratie si experienta egiptenilor emigrati in Arabia Saudita. Au fost sute de mii, de la muncitori si pana clasa elitelor. Acestia au petrecut acolo ani buni si s-au impregnat cu idei fundamentaliste. La intoarcerea lor in Egipt au predicat aceste idei. Totodata, Liga islamica mondiala (predominant saudita) are mijloace financiare pentru a construi moschei in Europa, a distribui carti, a furniza imami etc. In Elvetia, toti imamii sunt de orientare wahhabita. Aceasta face ca islamul de astazi sa nu mai fie islamul din anii 1930 si 1940.

IM: Si a doua dv. carte?

GB: Titlul acesteia este “Femeia intre libertatea Coranului si restrictiile teologilor” si are la baza ideea mea centrala ca exista doua islamuri: cel al Coranului si al profetilor si cel mesterit de teologi. Primul este deschis si se bazeaza pe demnitatea persoanei, pe ideea de libertate si de valori; al doilea este ingust si se bazeaza pe juridismul literal al teologilor.Acesti teologi au dat forma definitiva legii religioase in secolul III islamic (secolul X crestin); Ibn Hanbal este crainicul salafismului (scoala juridica hanbalita este foarte reputata prin strictetea ei).

IM: Dar unele texte sunt defavorabile femeilor. Ma gandesc la cele privind mostenirea, privind chestiunea daca exista dreptul de a-ti bate sotia.

GB: Violenta familiala exista, din pacate, pentru ca oamenii nu sunt ingeri. Si pentru ca societatea a fost masculina mii de ani. Avand in vedere conditiile economice si faptul ca barbatul este mai puternic decat femeia, aceasta a fost pusa intr-o pozitie de inferioritate si barbatul isi permite sa o loveasca. Ce spune Coranul? Problema femeii este abordata intr-un mod similar cu cea a sclaviei: a vrut sa amelioreze lucrurile si sa deschida calea unor evolutii viitoare, dar in masura posibilitatilor si tinand cont de contextul epocii. Anumite pasaje din Coran iau in consideratie situatia acelei epoci, altele sunt orientate spre viitor.

IM: Dupa dv., religia se schimba pentru ca si interpretarea acesteia se schimba in functie de ceea ce fac oamenii?

GB: Exact. In acele timpuri puteai sa ai atatea neveste cate voiai si era imposibil sa se abroge poligamia. Coranul vorbeste de posibilitatea de a avea patru neveste, nu pentru a instaura poligamia ci pentru a o limita. Si apoi, exista aceasta curioasa surata ( surata IV, versetul 3): “ Daca va temeti ca nu veti fi echitabili fata de orfani, atunci luati de neveste pe acele femei care va plac, doua, trei, patru. Dar, daca va temeti ca nu veti fi echitabili, atunci luati numai o nevasta.” Aceasta surata incepe prin a mentiona orfanii, o problema foarte serioasa la acea vreme. Ea spune totodata “luati numai una” dar musulmanii nu vor sa retina decat “doua, trei sau patru”. Iata un exemplu clar de interpretare de complezenta.

IM: Pentru ce nu putem accepta ca exista, bineinteles, un text dar ca vremurile s-au schimbat?

GB: Putem sa o facem. Pentru ca tot ceea ce este juridic in texte tine de profan. Islamul comporta doua aspecte : credinta si legea. Credinta este credinta in Dumnezeu, in cartea sa, in trimisul sau Mohamed si judecata de apoi. Legea se refera la lucruri profane precum raporturile dintre guvernant si guvernat, dintre barbat si femeie, regulile privind mostenirea etc. Tot ce exista in Coran se bazeaza pe realitatile epocii. Ceea ce este important, este spiritul acestor reguli, care este cel al justitiei. Daca aplicarea legii divine duce la o injustitie , atunci aceasta trebuie reformata. Daca realitatea se schimba , trebuie schimbata si legea pentru ca aceasta sa ramana conforma spiritului revelatiei. Trebuie sa spunem fara teama si fara ezitare ca noi cautam sa aplicam spiritul si nu litera islamului. Este exact cea ce a facut Omar ibn Al-Khattab (al doilea calif, 634 – 644). Daca teologii ar porni de acolo de unde s-a oprit Omar ne-am debarasa de mii de ani de vorbire desarta incercand sa desfacem firul in patru, si care ne-au dus pe cai gresite.

* Ilham Mani este profesoara universitara yemenita. Tradus si adaptat de Nicusor Gliga, dupa documentarul Au Nom du Dieu, Courrier International, martie-aprilie-mai 2007.

—
Note:
[1] Gamal Al –Banna, ganditor liberal musulman, nascut in 1920, este fratele lui Hassan Al-Banna, fondatorul organizatiei Fratii Musulmani. Spre deosebire de fratele sau mai mare, Gamal Al-Banna respinge violenta si militeaza pentru o interpretare a Coranului in lumina lumii moderne, o religie care lasa omului liberul arbitru. “ La sfarsitul lunii noiembrie 2006, spiritele s-au incins in Egipt, nu din cauza saraciei, a conditiilor sanitare, a carentelor sistemului scolar, a coruptiei endemice sau a politicii israeliene. Nu, voalul a fost cel care a dezlantuit pasiunile. Ori, toate luarile de pozitie ( inclusiv ale demnitarilor religiosi) erau marcate de o totala lipsa de rationalitate. Toti, fara exceptie, s-au multumit sa compileze texte din trecut. La final, dezacordurile s-au restrans la chestiunea daca femeia trebuie sa-si acopere ochiul stang si sa priveasca cu cel drept sau invers. Consensul era total in ceea ce priveste purtarea voalului. Dar, oare, Coranul porunceste sa se acopere parul sau fata ? Sa ni se demonstreze aceasta negru pe alb. Daca nu, atunci sa inceteze peroratiile si pretentiile ca aceste interpretari ar fi coranice. Voalul tine de vestimentatie, si vestimentatia tine de obiceuri. Cu alte cuvinte, aceasta ( voalul, vestimentatia – n.t.) tine de forma, in timp ce religia se ocupa de fond si de valori. In ceeea ce priveste femeia, atitudinile, actele si comportamentele sale, important este, pur si simplu, ca acesta sa fie pudica.” (Gamal Al Banna – Despre voal si ratiune).
[2] Organizatie integrista islamica interzisa in Egipt

Sursa: AlterMedia România
Ilham Mani *

Teologiile islamice ale eliberării (partea I)

AVANSUL LUAT de curentele socio-politice de inspiraţie religioasă în cele mai multe dintre ţările musulmane face necesar examinarea chestiunii statutului teologiei în Islam şi a raporturilor sale cu mişcarea de eliberare naţională şi socială în aria geoculturală vizată. Caracterul aparent abstract al acestei problematici nu trebuie să inducă pe cineva în eroare. Este vorba de o chestiune eminamente socială a cărei miză istorică reală trebuie extrasă din discursul moral şi teologic al promotorilor ei. Pentru a face acest lucru, este de cea mai mare importanţă contextualizarea istorică a expresiilor ideologice şi teologice care s-au dezvoltat în timpul ultimelor trei decenii în anumite ţări arabe şi musulmane.

Dacă este adevărat că “revoluţia islamică” iraniană (1979) a jucat un rol incontestabil în calitate de catalizator al mişcărilor de inspiraţie religioasă, ar fi exagerat să i se atribuie paternitatea lor. Dincolo de faptul că cele mai multe dintre mişcările fundamentaliste din ţările musulmane ţine de Islamul sunnit şi ar putea cu greu în acest caz să se inspire teologic din Islamul şiit iranian, valul islamist îşi plonjează rădăcinile mai adânc în istorie şi îndeosebi în eşecul naţionalismului arab care a pierdut unul din argumentele puternice ale legitimităţii sale istorice, şi anume capacitatea sa de a dobândi eliberarea naţională.

În această privinţă, înfrângerea arabă din iunie 1967 a putut fi considerată, nu fără motiv, ca adevăratul punct de plecare al valului contemporan de islamism din ţările arabe. Bruno Etienne a putut scrie despre acest subiect: “Contrariu a ceea ce susţine mass-media occidentală, data-cheie din imaginarul arabo-musulman care marchează abandonarea naţionalismului progresist pentru islamism nu este cea a revoluţiei iraniene, ci aceea a înfrângerii din 1967, a cărei importanţă Occidentul, incorigibil, n-a sesizat-o în dimensiunea ei simbolică” [1].

Dar eşecul naţionalismului arab este departe de a se limita la dimensiunea lui politică. Eşecul proiectului de dezvoltare, atât în versiunile sale liberale pro-occidentale cât şi în versiunile birocratice socializante şi “anti-imperialiste” (Egiptul nasserist, Algeria lui Bumedien…) pune în relief imposibilitatea istorică a unei modernizări autoritare a societăţilor arabe în cadrul unei inserţii dependente de sistemul capitalist mondial. Lucrările lui Samir Amin au avut meritul de a oferi un cadrul excelent de analiză socio-istorică a acestui fenomen.

Dar această analiză trebuie să meargă şi mai în profunzime. Dependenţa burgheziilor liberale şi birocratice “neo-compradores” nu ţine doar de circumstanţele economice. Bineînţeles, dependenţa politică şi militară a acestor bughezii trimite la integrarea lor organică în sistemul capitalist mondial şi nu poate decât să fie întărită de teama pe care o inspiră amplificarea contestării sociale. Totuşi, analiza socio-economică subestimează cel mai adesea rolul alienării culturale a elitelor conducătoare din ţările periferice, sub forma a ceea ce se poate numi permeabilitate structurală la procesul de recolonizare aflat în curs. Dintr-un punct de vedere cultural şi ideologic, eşecul regimurilor arabe şi musulmane post-coloniale nu putea decât să apară ca cel al unei tentative de occidentalizare sau de import al unei scheme de dezvoltare străine, în dispreţul valorilor morale şi culturale care asigurau coeziunea socială, şi nu putea în aceste condiţii decât să favorizeze ecloziunea reacţiilor de tip fundamentalist.

Acest cadru general nu permite evident epuizarea tuturor faţetelor istorice care constituie totalitatea unui fenomen social complex. Este necesar deci să ne punem întrebări mai concrete. Dacă teologia poate să se dovedească la un moment dat o expresie ideologică a contestaţiei sociale, ar trebui să ne punem mai cu seamă întrebările: care teologie, sau mai exact care expresie teologică, dat fiind că aceasta din urmă nu poate fi decât pluralistă? Ce fel de contestare socială şi politică, fiind de la sine înţeles că orice contestare nu înseamnă automat un scop eliberator?

Problema raporturilor dintre teologia musulmană şi eliberarea naţională şi socială implică automat şi chestiunea statutului politic al religiei într-o societate istoric definită. Pe plan strict metodologic, trebuie reamintit că orice răspuns la această problemă va fi în mod necesar de tip ideologic, în sensul că va trebui să exprime o reprezentare socială a intereselor şi a aspiraţiilor unuia sau mai multor grupuri sociale angajate într-o luptă pentru puterea politică. Acest lucru rămâne valabil inclusiv pentru răspunsul care constă în a nega religiei orice dimensiune politică în numele unei laicităţi care se dovedeşte a fi drapelul ideologic al unei burghezii “moderniste”, dornică să anuleze contestaţiei sociale care o ameninţă orice legitimare religioasă.

Aceasta este poziţia apărată mai ales de ideologul şi înaltul magistrat al burgheziei egiptene, Muhammad Said al-Aşmawy: “Dumnezeu a vrut ca Islamul să fie o religie, dar oamenii au vrut să facă din el o politică. Religia este generală, universală, totalizatoare. Politica este parţială, tribalistă, limitată în spaţiu şi în timp. A restrânge religia la politică e totuna cu a-i dărui un domeniu îngust, o colectivitate, o regiune şi un moment determinat. Religia tinde să-l ridice pe om spre tot ce poate el da mai bun. Politica deşteaptă în el instinctele cele mai murdare.” [2]

Ideile raţionaliste şi umaniste apărate de M.S. al-Aşmawy nu fac obiectul unei dezbateri. În sine, ele pot constitui o perfectă expresie ideologică a unei lupte sociale şi politice cu caracter progresist. Totuşi, se cuvine să le interogăm concret în contextul societăţilor capitaliste periferice ale regiunii arabe, marcat de tentativa burgheziei de a stăvili contestaţia socială a claselor populare printr-o aprofundare a integrării sale în sistemul capitalist mondial, inclusiv în dimensiunea sa ideologică şi culturală. Or, aceasta din urmă ia istoric forma unei modernizări/occidentalizări.

În acest context unic, ideile raţionaliste şi umaniste care au însoţit mişcarea istorică ascendentă a burgheziei europene sunt obiectul unei operaţiuni de travestire care le videază de orice conţinut social progresist. Dualismul social care caracterizează în general formaţiunile sociale dependente depăşeşte sfera economică în măsura în care atinge de asemenea sfera culturală şi lingvistică. Într-o ţară deosebit de marcată de istoria sa colonială ca Algeria, acest dualism este puternic exacerbat. Afirmarea oficială şi demagogică a limbii arabe ca limbă naţională ascunde cu greu un dualism sociolingvistic de fapt, în virtutea căruia franceza a devenit limba elitelor dominante în vreme ce araba apare din ce în ce mai mult ca limbă populară, alături de tamazight în regiunile berberofone. Nu este deci o întâmplare faptul că islamismul contestatar a luat o formă atât de radicală şi atât de violentă în această ţară.

Societăţile periferice nu sunt societăţi lipsite de substanţă. Ele au o istorie. În aceasta din urmă, elementele economice, politice, sociale, culturale şi religioase sunt imbricate. Rezistenţa acestor societăţi la procesul de mondializare capitalist nu va porni de la nimic, ci de la elementele socio-culturale moştenite istoric şi pe care actorii sociali caută să-i instrumentalizeze fiecare în modul său, în cadrul strategiilor politice mai mult sau mai puţin conştiente. În această privinţă, Islamul nu poate constitui o excepţie. S. Amin susţine mai cu seamă: “Islamul ca realitate socială (şi nu ca credinţă religioasă) este, la fel ca şi creştinismul sau orice altă ideologie, flexibil şi susceptibil de interpretări diverse corespunzătoare evoluţiei nevoilor sociale şi strategiilor forţelor sociale care se înfruntă pe această temă. Au existat, există şi vor continua să existe interpretări conservatoare (propuse mai ales de Putere), sau reformatoare, la fel cum există interpretări care justifică revoluţia socială şi interpretări utopiste paseiste” [3].

Dar pentru a înţelege tendinţele teologice şi ideologice actuale care traversează lumea islamică, este important să examinăm producţiile teologice care au marcat istoria musulmană contemporană de la sfârşitul secolului XIX încoace, începând cu cea a mişcării reformiste Nahda reprezentată de Jamel Eddine al-Afghani şi Muhammad Abdu.

Traducere si adaptare de Radu Iliescu. Va urma

Note:
[1] Bruno ETIENNE : L’islamisme radical, Paris, Hachette, 1987, p.113.
[2] Mohammed Said AL-ASHMAWY : L’islamisme contre l’islam, Paris, La découverte, 1989, p.11.
[3] Samir AMIN : La faillite du développement en Afrique et dans le tiers-monde, Paris, L’Harmattan, 1989, p.175.

Sursa: AlterMedia România
Autor: Muhammad Tahar Bensaada

“Islamistul” care nu era islamist

(de Inayat Bunglawala)

Mărturisese că este un membru al-Qaida după atacurile din 9/11, şi fusese intervievat de toate marile reţele de presă, dornice să-i audă retorica incandescentă. După o campanie de presă şapte zile din şapte, ne-a spus că şi-a recunoscut acum eroarea şi se dedică luptei împotriva “islamismului”. Avea să dea în clocot în cadrul unei cărţi îndelung aşteptate, Leaving al-Qaida, relatând prin ce modalităţi trebuia el să recruteze musulmani britanici care să meargă şi să lupte în Orient.

Reţeaua americană CBS a difuzat în martie 2007 o ediţie a programului documentar 60 minutes în care el povestea despre “tehnicile sale de recrutare şi de finanţare” din perioada în care fusese extremist.

Miniştri ca Tony McNulty au mers în audienţă la el ca să-i asculte ideile documentate despre de-radicalizarea tinerilor musulmani. Nick Cohen l-a lăudat ca exemplu pentru musulmanii britanici: a părăsit violenţa şi a explicat societăţii întregi că islamul radical nu este o reacţie naturală la provocarea occidentală, ci o ideologie totalitaristă cu viaţă proprie.

În Manchester, în aprilie (2007), Hassan Butt, jihadistul de altă dată care acum se opune extremismului, a fost rănit şi lovit pentru discursurile împotriva fanatismului. Acum trăieşte incognito. Totuşi, există doar o singură problemă legată de toate acestea – totul e o cacealma.

Hassan Butt a admis în instanţă că este un “mincinos profesionist” care spune “ceea ce media vrea să audă” deoarece tot ce l-a interesat cu adevărat este să facă bani. Lucrurile acestea nu sunt o surpriză pentru mulţi musulmani britanici, care l-au văzut demult ca pe un şarlatan.

Butt “a mărturisit că s-a rănit singur la braţ pentru a părea ca şi cum ar fi fost atacat de către extremişti pentru că se pronunţase împotriva violenţei.”

Zecile de milioane de lire pe care guvernul le-a aruncat în programul său pentru prevenirea extremismului violent au atras în mod inevitabil un număr de auto-proclamaţi “ex-islamişti” care sunt pregătiţi să spună exact ceea ce guvernul şi secţiunile sale dedicate mass-mediei vor să audă, adică faptul că recrudescenţa extremismului violent în UK are prea puţine în comun cu acţiunile războinice ale guvernului nostru în afară şi este în principal tributară “ideologiei islamiste”.

Un asemenea răspuns aranjează perfect guvernul, care nu favorizează o analiză mai îndeapropiată a impactului unora dintre acţiunile sale în afara graniţelor. Îi aranjează de asemenea pe acei care, ca şi Cohen, au fost propagandişti enziasmaţi pentru aceste războaie lipsite de motiv.

Cu alegerea lui Barack Obama şi cu apelul său călduros pentru ceea ce ar trebuie să fie “un nou parteneriat bazat pe respect reciproc şi pe interes comun” între Statele Unite şi lumea islamică, există în cele din urmă o oportunitate pentru reparat unele dintre greşelile dezastroase ale trecutului.

Dacă noi, în UK, suntem capabili să ne ridicăm la nivelul acestei oportunităţi, va trebui ca guvernul să facă mai mult decât să ofere firmituri celor care vor să închidă ochii în faţa politicii sale injuste.

Vezi sursa în limba engleză.

The ‘Islamist’ who wasn’t
Thursday, February 12, 2009
By Inayat Bunglawala

He was a self-confessed al-Qaida insider who in the aftermath of the 9/11 attacks was interviewed by all the major news networks eager to hear his fiery rhetoric.

Following the 7/7 bombings, he told us that he had now recognised the error of his ways and was committed to countering “Islamism”. He was going to spill the beans in a keenly anticipated book called Leaving al-Qaida relating how he had gone about recruiting British Muslims to go overseas and fight.

The American CBS network’s flagship documentary programme 60 Minutes broadcast an interview with him in March 2007 in which he talked about his “recruiting and fundraising techniques” in his extremist days.

Government ministers such as Tony McNulty sought an audience with him in order to listen to his learned thoughts on how to de-radicalise young Muslims.

Nick Cohen praised him for steering British Muslims:… away from violence while teaching wider society that radical Islam is not a rational reaction to Western provocation, but a totalitarian ideology with a life of its own.

In Manchester in April (2007), Hassan Butt, a one-time jihadist who is now opposed to extremism, was stabbed and beaten for speaking out against fanaticism. He now lives in hiding. There was only one problem with all this though – it was complete bullshit.

Hassan Butt’s admission in court that he was a “professional liar” who said what “the media wanted to hear” because all he was really interested in was making money will not have come as a surprise to many British Muslims who have long viewed him as a charlatan.

Butt “confessed he had also stabbed himself in the arm to make it appear as if he had been attacked by extremists for speaking out against violence.”

The tens of millions of pounds that the government has poured into its preventing violent extremism programme has inevitably attracted a number of self-professed “ex-Islamists” who are prepared to say exactly what the government and sections of the media want to hear ie that the rise of violent extremism in the UK has little to do with our government’s warmongering abroad and is mainly the fault of “Islamist ideology”.

Such an answer of course perfectly suits the government, which does not favour closer scrutiny of the impact of some of its actions abroad.

It also suits those like Cohen who were enthusiastic propagandists for those misbegotten wars.

With the election of Barack Obama and his warmly received call for there to be a “new partnership based on mutual respect and mutual interest” between the United States and the Muslim world, there at long last exists an opportunity to make amends for some of the disastrous mistakes of the past.

If we in the UK are to also avail ourselves of that opportunity it will require the government to do more than simply offer what are in effect bribes to those who are willing to turn a blind eye to its unjust policies.

Discursul complet al presedintelui Iranului la Conferinta asupra rasismului de la Geneva

The following is the speech of the Iranian President Mahmoud Ahmadinejad at the Durban Review Conference on racism in Geneva on April 20.

Mr. Chairman, honorable secretary general of the United Nations, honorable United Nations high commissioner for human rights, Ladies and gentleman:

We have gathered in the follow-up to the Durban conference against racism and racial discrimination to work out practical mechanisms for our holy and humanitarian campaigns.

Over the last centuries, humanity has gone through great sufferings and pains. In the Medieval Ages, thinkers and scientists were sentenced to death. It was then followed by a period of slavery and slave trade. Innocent people were taken captive in their millions and separated from their families and loved ones to be taken to Europe and America under the worst conditions. A dark period that also experienced occupation, lootings and massacres of innocent people.

Many years passed by before nations rose up and fought for their liberty and freedom and they paid a high price for it. They lost millions of lives to expel the occupiers and establish independent and national governments. However, it did not take long before power grabbers imposed two wars in Europe which also plagued a part of Asia and Africa. Those horrific wars claimed about a hundred million lives and left behind massive devastation. Had lessons been learnt from the occupations, horrors and crimes of those wars, there would have been a ray of hope for the future.

The victorious powers called themselves the conquerors of the world while ignoring or down treading upon rights of other nations by the imposition of oppressive laws and international arrangements.

Ladies and gentlemen, let us take a look at the UN Security Council which is one of the legacies of World War I and World War II. What was the logic behind their granting themselves the veto right? How can such logic comply with humanitarian or spiritual values? Would it not be inconformity with the recognized principles of justice, equality before the law, love and human dignity? Would it not be discrimination, injustice, violations of human rights or humiliation of the majority of nations and countries?

The council is the highest decision-making world body for safeguarding international peace and security. How can we expect the realization of justice and peace when discrimination is legalized and the origin of the law is dominated by coercion and force rather than by justice and the rights?

Coercion and arrogance is the origin of oppression and wars. Although today many proponents of racism condemn racial discrimination in their words and their slogans, a number of powerful countries have been authorized to decide for other nations based on their own interests and at their own discretion and they can easily violate all laws and humanitarian values as they have done so.

Following World War II, they resorted to military aggression to make an entire nation homeless under the pretext of Jewish suffering and they sent migrants from Europe, the United States and other parts of the world in order to establish a totally racist government in occupied Palestine. And, in fact, in compensation for the dire consequences of racism in Europe, they helped bring to power the most cruel and repressive racist regime in Palestine.

The Security Council helped stabilize the occupying regime and supported it in the past 60 years giving them a free hand to commit all sorts of atrocities. It is all the more regrettable that a number of Western governments and the United States have committed themselves to defending those racist perpetrators of genocide while the awakened-conscience and free-minded people of the world condemn aggression, brutalities and the bombardment of civilians in Gaza. The supporters of Israel have always been either supportive or silent against the crimes.

Dear friends, distinguished delegates, ladies and gentlemen. What are the root causes of the US attacks against Iraq or the invasion of Afghanistan?

Was the motive behind the invasion of Iraq anything other than the arrogance of the then US administration and the mounting pressures on the part of the possessors of wealth and power to expand their sphere of influence seeking the interests of giant arms manufacturing companies affecting a noble culture with thousands of years of historical background, eliminating the potential and practical threats of Muslim countries against the Zionist regime or to control and plunder the energy resources of the Iraqi people?

Why, indeed, almost a million people were killed and injured and a few more millions were displaced? Why, indeed, the Iraqi people have suffered enormous losses amounting to hundreds of billions of dollars? And why was billions of dollars imposed on the American people as the result of these military actions? Was not the military action against Iraq planned by the Zionists and their allies in the then US administration in complicity with the arms manufacturing countries and the possessors of wealth? Did the invasion of Afghanistan restore peace, security and economic wellbeing in the country?

The United States and its allies not only have failed to contain the production of drugs in Afghanistan, but the cultivation of narcotics has multiplied in the course of their presence. The basic question is that what was the responsibility and the job of the then US administration and its allies?

Did they represent the countries of the world? Have they been mandated by them? Have they been authorized by the people of the world to interfere in all parts of the globe, of course mostly in our region? Are not these measures a clear example of egocentrism, racism, discrimination or infringement upon the dignity and independence of nations?

Ladies and gentlemen, who is responsible for the current global economic crisis? Where did the crisis start from? From Africa, Asia or from the United States in the first place then spreading across Europe and their allies?

For a long time, they imposed inequitable economic regulations by their political power on the international economy. They imposed a financial and monetary system without a proper international oversight mechanism on nations and governments that played no role in repressive trends or policies. They have not even allowed their people to oversea or monitor their financial policies. They introduced all laws and regulations in defiance of all moral values only to protect the interests of the possessors of wealth and power.

They further presented a definition for market economy and competition that denied many of the economic opportunities that could be available to other countries of the world. They even transferred their problems to others while the waves of crisis lashed back plaguing their economies with thousands of billions of dollars in budget deficit. And today, they are injecting hundreds of billions of dollars of cash from the pockets of their own people and other nations into the failing banks, companies and financial institutions making the situation more and more complicated for their economy and their people. They are simply thinking about maintaining power and wealth. They could not care any less about the people of the world and even their own people.

Mr. President, Ladies and gentlemen, Racism is rooted in the lack of knowledge concerning the root of human existence as the selected creature of God. It is also the product of his deviation from the true path of human life and the obligations of mankind in the world of creation, failing to consciously worship God, not being able to think about the philosophy of life or the path to perfection that are the main ingredients of divine and humanitarian values which have restricted the horizon of human outlook making transient and limited interests, the yardstick for his action. That is why evil’s power took shape and expanded its realm of power while depriving others from enjoying equitable and just opportunities of development.

The result has been the making of an unbridled racism that is posing the most serious threats against international peace and has hindered the way for building peaceful coexistence in the entire world. Undoubtedly, racism is the symbol of ignorance which has deep roots in history and it is, indeed, the sign of frustration in the development of human society.

It is, therefore, crucially important to trace the manifestations of racism in situations or in societies where ignorance or lack of knowledge prevails. This increasing general awareness and understanding towards the philosophy of human existence is the principle struggle against such manifestations, and reveals the truth that human kind centers on the creation of the universe and the key to solving the problem of racism is a return to spiritual and moral values and finally the inclination to worship God Almighty.

The international community must initiate collective moves to raise awareness in afflicted societies where ignorance of racism still prevails so as to bring to a halt the spread of these malicious manifestations.

Dear Friends, today, the human community is facing a kind of racism which has tarnished the image of humanity in the beginning of the third millennium.

World Zionism personifies racism that falsely resorts to religions and abuses religious sentiments to hide its hatred and ugly face. However, it is of great importance to bring into focus the political goals of some of the world powers and those who control huge economic resources and interests in the world. They mobilize all the resources including their economic and political influence and world media to render support in vain to the Zionist regime and to maliciously diminish the indignity and disgrace of this regime.

This is not simply a question of ignorance and one cannot conclude these ugly phenomena through consular campaigns. Efforts must be made to put an end to the abuse by Zionists and their political and international supporters and in respect with the will and aspirations of nations. Governments must be encouraged and supported in their fights aimed at eradicating this barbaric racism and to move towards reform in current international mechanisms.

There is no doubt that you are all aware of the conspiracies of some powers and Zionist circles against the goals and objectives of this conference. Unfortunately, there have been literatures and statements in support of Zionists and their crimes. And it is the responsibility of honorable representatives of nations to disclose these campaigns which run counter to humanitarian values and principles.

It should be recognized that boycotting such a session as an outstanding international capacity is a true indication of supporting the blatant example of racism. In defending human rights, it is primarily important to defend the rights of all nations to participate equally in all important international decision making processes without the influence of certain world powers.

And secondly, it is necessary to restructure the existing international organizations and their respective arrangements. Therefore this conference is a testing ground and the world public opinion today and tomorrow will judge our decisions and our actions.

Mr. President, Ladies and Gentlemen, the world is going through rapid fundamental changes. Power relations have become weak and fragile. The sound of cracks in the pillars of world systems can now be heard. Major political and economic structures are on the brink of collapse. Political and security crises are on the rise. The worsening crisis in the world economy for which there can be seen no bright prospect, demonstrates the rising tide of far-reaching global changes. I have repeatedly emphasized the need to change the wrong direction through which the world is being managed today and I have also warned of the dire consequences of any delay in this crucial responsibility.

Now in this valuable event, I would like to announce to all leaders, thinkers and to all nations of the world present in this meeting and those who have a hunger for peace and economic well-being that the unjust economic management of the world is now at the end of the road. This deadlock was inevitable since the logic of this imposed management was oppressive.

The logic of collective management of world affairs is based on noble aspirations which centers on human beings and the supremacy of the almighty God. Therefore it defies any policy or plan which goes against the influence of nations. The victory of right over wrong and the establishment of a just world system has been promised by the Almighty God and his messengers and it has been a shared goal of all human beings from different societies and generations in the course of history. Realization of such a future depends on the knowledge of creation and the belief of the faithful.

The making of a global society is in fact the accomplishment of a noble goal held in the establishment of a common global system that will be run with the participation of all nations of the world in all major decision making processes and the definite root to this sublime goal.

Scientific and technical capacities as well as communication technology have created a common and widespread understanding of the world society and has provided the necessary ground for a common system. Now it is upon all intellectuals, thinkers and policy makers in the world to carry out their historical responsibility with a firm belief in this definite root.

I also want to lay emphasis on the fact that Western liberalism and capitalism has reached its end since it has failed to perceive the truth of the world and humans as they are.

It has imposed its own goals and directions on human beings. There is no regard for human and divine values, justice, freedom, love and brotherhood and it has based living on intense competition, securing individual and cooperative material interest.

Now we must learn from the past by initiating collective efforts in dealing with present challenges and in this connection, and as a closing remark, I wish to draw your kind attention to two important issues:

Firstly, it is absolutely possible to improve the existing situation in the world. However it must be noted that this could be only achieved through the cooperation of all countries in order to get the best out of the existing capacities and resources in the world. My participation in this conference is because of my conviction to these important issues as well as to our common responsibility of defending the rights of nations vis-à-vis the sinister phenomena of racism and being with you, the thinkers of the world.

Secondly, mindful of the inefficiency of the current international political, economic and security systems, it is necessary to focus on divine and humanitarian values by referring to the true definition of human beings based upon justice and respect for the rights of all people in all parts of the world and by acknowledging the past wrong doings in the past dominant management of the world, and to undertake collective measures to reform the existing structures.

In this respect, it is crucially important to rapidly reform the structure of the Security Council, including the elimination of the discriminatory veto right and to change the current world financial and monetary systems.

It is evident that lack of understanding of the urgency for change is equivalent to the much heavier costs of delay.

Dear Friends, beware that to move in the direction of justice and human dignity is like a rapid flow in the current of a river. Let us not forget the essence of love and affection. The promised future of human beings is a great asset that may serve our purposes in keeping together to build a new world.

In order to make the world a better place full of love and blessings, a world devoid of poverty and hatred, merging the increasing blessings of God Almighty and the righteous managing of the perfect human being, let us all join hands in friendship in the fulfillment of such a new world.

I thank you Mr. President, Secretary General and all distinguished participants for having the patience to listen to me. Thank you very much.

Conceptul taqiyya

ISLAM-IC ŞI ISLAM-IST: EXPLICAŢII ŞI IMPLICAŢII ALE DIFERENŢEI DE SUFIX (II)

DEŞI NU SE BAZEAZĂ pe critici ale reprezentativităţii unor astfel de eşantioane sau ale altor aspecte tehnice legate de tehnica eşantionării, etc., tabăra celor care contestă acurateţea şi/sau utilitatea distincţiei “islamic” versus “islamist” construieşte o altă argumentaţie, pornind de la palierul teoretic-conceptual şi coborând la cel empiric, în care sunt invocate, oarecum firesc, alte sondaje.

Astfel, în palierul teoretic, autori precum Andrew Campbell (articolele sale mass media din anul 2005) introduc în discuţie conceptul de taqiyya, cu înţelesul de “disimulare”, “camuflaj”, “mască”. Ca instrument, practica taqiyya ar servi inducerii în eroare pentru a purta Jihadul (militar), iar motivarea sa religioasă s-ar regăsi în Coran. Conform aceluiaşi comentator, Coranul ar reprezenta taqiyya ca pe o “manta a credinciosului”, căruia, în funcţie de circumstanţe, îi sunt permise “chiar negarea Islamului” (surah 106:6), “prietenia cu necredincioşii” (surah 3: 28) şi “consumul de mâncare interzisă” (surah 5:6 şi 3: 119), toate acestea fiind revendicate în jurisprudenţa islamică de la precedentul coranic al “subterfugiului de a te apăra de duşmani [care, n.n.] se găseşte în fuga lui Mahomed de la Mecca la Medina” (surah 4: 157).

De aici pornind [1], pentru Campbell, pretenţiile că Jihadul ar fi doar o stare subiectivă şi psihologică a unei lupte interioare “întru” Allah şi un “fenomen psihologic individual” ar fi nimic altceva decât taqiyya, întrucât în termeni contemporani, Jihadul ar însemna de facto “război sfânt” în sensul fizic şi orientat spre exterior al termenului. Mai mult, acelaşi comentator apreciază tot drept taqiyya şi ca destul de frecventă practica “pozării” în “[musulman] moderat”, care astfel induce în eroare guvernele occidentale, serviciile de informaţii, agenţiile de implementare legislativă, decidenţii politici şi nu în ultimul rând, publicul larg. Iar pentru a-şi susţine argumentul, Campbell face apel la autoritatea lui Daniel Pipes, un avocat fervent al tezei existenţei unei majorităţi musulmane “moderate”, care – e adevărat – admite totuşi că “[e]xistă o mulţime de fals-moderaţi fâcând chiar paradă [de această moderaţie, n.n.] şi care pot fi dificil de identificat chiar şi pentru cineva ca mine, care a dedicat multă atenţie acestui subiect”.

Mai mult chiar, acelaşi islamolog propusese, cu numai un an înainte, un veritabil “chestionar” menit a servi diferenţierii corecte dintre moderaţii “autentici” şi cei “falşi” şi structurat în următoarele întrebări închise (se cuvine totuşi observat că prin caracterul lor închis, aceste întrebări sunt expuse riscului erorii logice a “impunerii problematicii” (begging the question), prin “canalizarea” răspunsurilor în cadrele dezirabilităţii sociale):

– “Condamnaţi sau sunteţi îngăduitor [condone în orig., n.n.] cu acţiunile teroriste ale unor grupuri teroriste specifice şi identificate?”
– “Susţineţi, sau sunteţi de acord, cu operaţiuni de martiraj?”
– “Non-musulmanii ar trebui să beneficieze de drepturi egale cu cele ale musulmanilor?”
– “Acceptaţi validitatea altor religii?”
– “Au musulmanii dreptul de a se converti la alte religii?”
– “Ar trebui să acceptaţi / aţi accepta legislaţia unui stat non-musulman?”
– “Sunt sufiţii şi şiiţi musulmani adevăraţi?”
– “Practica takfîr [echivalentul excomunicării, n.n.] este acceptabilă?!”
– “Acceptaţi abordarea scolastică a originilor Islamului?”
– “Cine este răspunzător pentru atentatele de la 9/11?”
– “Aprobaţi măsurile sporite de securitate [de după 9/11 în statele occidentale, n.n.]?”.

Adresate unui larg eşantion musulman care să cuprindă autorităţi politice şi religioase, opinia publică, media, etc., asemenea întrebări ar fi de natură, conform lui Cambpbell, să reducă la minimum şansele disimulării taqiyya şi să opereze o distincţie acurată între musulmanii pretins moderaţi şi cei “autentici”.

În general pentru partizanii celei de a doua tabere, care dubitează acurateţea şi utilitatea distincţiei de sorginte occidentală dintre musulmani “modareţi” şi “radicali”, un semnal de alarmă îl reprezintă finalmente ponderea musulmanilor care, în diverse sondaje, îşi exprimă mai mult sau mai puţin voalat, simpatia faţă de extemismul islamic. De regulă însă – ţinem să subliniem – aceste sondaje sunt efectuate de către diverse mass media şi ca atare extrem de supuse riscului nereprezentativităţii rezultatelor. Dincolo de această necesară reticenţă, concluziile unor asemenea sondaje operate dup 9/11 ilustrează, e adevărat, o realitate îngrijorătoare. În noiembrie 2001 de pildă, la doar două luni după atentatele din SUA, un sondaj operat asupra unor imigranţi musulmani din Marea Bitanie (cu o comunitate musulmană extrem de eclectică de circa 2 milioane de persoane) ilustra faptul că: aproximativ 40% dintre respondenţi credeau că bin Laden era îndreptăţit să-şi desfăşoare războiul împotriva SUA, 10% apreciau că înseşi atacurile din 9/11 erau justificate, iar ca mărturie a propensiunii spre neasimilare/nonintegrare, nu mai puţin de 68% dintre cei intervievaţi opinau că este mai important să fii musulman decât britanic. Într-un alt sondaj operat asupra aceleiaşi, dar din 2004, 80% dintre respondenţi se pronunţau împotriva intervenţiei militare din Irak; 13% opinau subsecvent că un nou atac sinucigaş de tipul celui din 9/11 ar fi justificat; 50% declarau că ar lua în considerare posibilitatea de a deveni atentator sinucigaş dacă ar fi forţaţi să trăiască precum palestinienii; circa 200.000 simpatizau în mod deschis cu Osama bin Laden. În acelaşi an, conform unui alt sondaj, nu mai puţin de 2/3 dintre respondenţi simpatizau în mod deschis cu celebrul terorist.

Într-o imagine la nivel global, şi bazându-se pe sondaje de opinie şi interviuri extensive cu diverşi factori de opinie şi observatori avizaţi, Daniel Pipes estima în 2002 că elementul “islamist” însumează 10-15% din totalul populaţiei musulmane din lume şi aprecia că jumătate (altfel spus, peste 500 milioane!) simpatizează în mai mare măsură cu bin Laden decât cu SUA. Aceeaşi estimare este susţinută, inter alia, şi de către de Arnaud de Borchgrave, care aprecia că în lume ar exista circa 120 de milioane de simpatizanţi ai fundamentaliştilor, altfel spus “10% din populaţia musulmană a lumii de 1,2 miliarde”.

Ei bine, revenind la firul logic al demersului de faţă, pare cel puţin rezonabil faptul că în cifre absolute – dată fiind mărimea la nivel global a populaţiei musulmane, numărul celor care simpatizează mai mult sau mai puţin deschis cu extremismul islamic [2] este îngrijorător, aceasta dincolo de posibilele/probabilele inadevertenţe tehnice legate de validitatea tehnică a cercetărilor invocate. Însă nu acest aspect este obiectul prezentului articol, ci validitatea distincţiei “islamist” – “islamic”. Or, cea din urmă se susţine pe baza însăşi a sondajelor menţionate, care, împreună cu comentatorii lor, merg chiar pănă acolo încât propun cuantificări ale ponderii elementului “islamist” în totalul populaţiei musulmane din lume. Astfel, toate evidenţele sau speculaţiile ocurente în cadrul celei de a doua tabere susţin în fapt teza diferenţierii celor doi termeni şi implicit perspective de securitate.

În sfârşit, ceease consideră în literatura de specialitate a însemna “islamizare” (fie aceasta non-militară sau de tipul extremismului islamic) rămâne un fenomen pe de o parte greu cuantificabil în manifestarea sa şi pe de altă parte extrem de complex în cauzalitatea sa – cea din ultimă problemă fiind tratată în secţiunea următoare.

Considerând-o ca manifestată în multiple paliere (sau dimensiuni) intercondiţionate – e.g. politico-militar, economic, social, identitar (cultural-religios), islamizarea ar putea fi cuantificată mai întâi defalcat în exprimarea sa din fiecare palier, iar apoi agregat, prin stabilirea unei măsuri pe care am putea denumi “index al islamizării” şi care s-ar cuveni a se baza pe alte mărimi ale aceluiaşi fenomen precum intensitatea (ex. ca volum al interacţiunilor comerciale dintre state islamice raportat la unitatea de timp) şi amplitudinea sa (ex. ca anvergură geografică). Un atare demers, categoric intreprid, nu constituie obiectivulm rândurilor de faţă. Pe moment, s-ar putea menţiona, cu titlu orientativ, câteva exemple de posibili indicatori ai fenomenului global al islamizării:
în palierul politic al islamizării – indicatori electorali referitori la scorurile obţinute în procese electorale de către candidaţi sau formaţiuni politice cu un program politic islamic în ţări musulmane;
în palierul militar, extrem de uşor prima facie – frecvenţa atentatelor teroriste de specific islamist pe unitatea de timp şi de spaţiu;
în palierul său identitar (sau religios) de manifestare, islamizarea ar putea fi cuantificată relativ pe baza câtorva indicatori, precum

– parametrul consacrat în ştiinţele sociale al “conştiinţei religioase” (care se referă la gradul de participare activă, de practicare a religiei, de respectare a preceptelor religioase, etc., deci un indicator activ), parametru diferit de cel al “structurii religioase” (care se referă la simpla apartenenţa nominală la un grup religios, fiind deci un indicator pasiv) sau
– numărul anual de pelerini la Mecca, ajustat, fireşte, cu sporul demografic agregat al populaţiei musulmane la nivel global şi cu posibili factori de ordin legislativ (cum ar fi de pildă “cotele” de pelerini admişi atribuite de guvernul saudit fiecărei ţări) şi ilustrat grosier în figura de mai jos.

Recognoscibil în această figură, numărul de pelerini veniţi la Mecca din străinătate (înregistrat anual de autorităţile saudite la vamă) a crescut în 10 ani de la aprox. 720.000 în 1991 la 1.363.992 în 2001 – o creştere (chiar dacă discontinuă [3]) cu 89,44%, deci o rată care depăşeşte orice spor demografic rezonabil presupus. Cel din urmă, în funcţie de estimare, este încadrat intervalului 2,9%-4,6%, comparativ cu 1,46-2,3% pentru creştini. Cât despre cifrele pe 2004, Ministerul Pelerinajului din Arabia Saudită înregistrase la 25 ianuarie 2005, când pelerinajul era în toi, circa 1,1 milioane de pelerini sosiţi din străinătate. În sfârşit, pentru luna ianuarie a anului 2006, estimările numărului de pelerini la Mecca difuzate de media internaţională (BBC, CNN, NY Times, Washington Post, al-Jazeera), atingeau un record de circa 2,5-3 milioane.

Sfârşit

—-
[1] Într-o ilustrare a taqiyya, Campbell susţine că unii dintre atentatorii de la 9/11 ar fi fost văzuţi cu câteva zile înainte în localuri, consumând alcool – practică interzisă de Coran.
[2] În cadrul mai larg al ceea ce unii observatori au echivalat termenului shamateh (asemănător termenului german Schadenfreude) ca semnificant al bucuriei (i.e. între musulmani) faţă de răul altcuiva (i.e. al SUA).
[3] Declinul înregistrat între 1983 şi 1991 poate fi pus şi pe seama războialelor iraniano-irakian şi a celui dintre Irak şi coaliţia occidentală din 1991. Creşterea masivă a numărului de pelerine în 1992 poate fi un argument în acest sens.

Sursa: AlterMedia România

URSS şi războiul din Afganistan.

Războiul din Afganistan, pe care sovieticii îl purtau încă din 1979 , s-a dovedit a fi unul dintre cele mai costisitoare şi a durat mai mult decăt ultimile trei guvernări dinaintea lui Gorbaciov. În mod surprinzător el susţinea schimbări progresive care erau necesare pentru ieşirea din impas, în Afganistan, sub dictatura brutală marxistă care a preluat puterea la începutul anilor `70. În menţinerea tratatului sovieto-afgan, liderii afgani au cerut ajutor Uniunii Sovietice.
Vorbind de regimul tiranic din Afganistan, Gorbaciov a insistat să-i fie permis să decidă ce elememte să ia, ce guvern să aibă, si ce program de dezvoltare să implementeze. Astfel se justifica prezenţa armatei în Afganistan: „ Armata roşie rezista puterilor imperialiste care stăteau în calea fericirii guvernului comunist“ . Deşi Afganistanul a fost o monarhie din 1953, în anii `70 ei au beneficiat de sprijinul URSS pentru construirea unui partid marxist unit. În aprilie 1978, partidul avea suficientă putere să satisfacă Moscova care, la rândul ei, la detronat pe monarhul Daud .
Noul regim instaurat era unul oribil, tortura era o practică zilnică. În martie 1979, în satul Kerala, 1700 de adulţi şi copii incluzând întreaga populaţie de sex masculin au fost înpuşcaţi şi chinuiţi în Piaţa Satului. Morţii sau cei pe patul de moarte erau luaţi cu buldozerul. De-a lungul ţării erau mii de poveşti de teroare ca acesta ce a intrat în conştiinţa afganilor.
În fazele incipiente ale conducerii comuniste, rebelii mujahedinii au format mişcarea de rezistenţă predominantă împotriva noului regim marxist.
Pe data de 25 decembrie 1979, URSS a invadat şi a instalat un nou guvern condus de Babrak Karmal , un fost prim-ministru al Afganistanului, care a trăit în exil. Odată instalat Guvernul marionetă, Kremlinul a lansat un război total înpotriva întregii populaţii a ţării, încălcând o mulţime de convenţii naţionale, ajungându-se să se folosească arme chimice în 1986.
În încercarea lor de a câştiga inimile şi minţile oamenilor, pe lângă armele chimice folosite, regimul marxist afgan s-a îndreptat împotriva credincioşilor religioşi nepermiţându-le să fie influenţaţi de puternica cultură musulmană. În aceste condiţii, regimul comunist a încercat să combată cultura, Coranul a fost ars, s-au interzis cultele şi practicile religioase. Imamii şi alţi lideri religioşi au fost arestaţi şi împuşcaţi.
Pe 6 ianuarie 1979, 130 de oameni ai clanului Moaddedi şi un grup şiit conduător au fost masacraţi. Scopul regimului cominist era numai de a transforma natura umană.
Pentru ca acest lucru să fie posibil, conducătorul rival al sistemului, credinţa islamică trebuia eliminată. Reagan era nemulţumit căt de malefici erau comuniştii unde preluau puterea, Afganistanul nu era o excepţie de la această regulă.
În ansamblu, războiul sovietic a distrus ţara, până la 5-6 milioane de afganistani au fugit în Pakistan şi India unde au trăit două decenii. În această perioadă s-au născut în afara graniţelor peste un milion de copii, care nu şi-au văzut pământul natal.
Observatorii estimau că 1-2 milioane de afgani au murit în războiul cu sovieticii, dintre care 90% erau civili. Chiar şi după retragerea trupelor din ţară, ei au rămas traumatizaţi de cele 5-10 milioane de mine îngropate.
Chiar de la preluarea puterii, Ronald Reagan a fost preocupat de rezolvarea războiului din Afganistan, având o echipă de informatori care îi relatau despre evenimentele petrecute acolo. Acesta i-a denunţat pe sovietici şi intenţia lor, îndemnându-i pe afgani să opună rezistenţă.
Afganistanul ajunsese subiectul unor condiţii intolerabile, al devastării, al suferinţei şi al unui război total. Reagan afirma că nicăieri în lume drepturile omului nu erau încălcate ca în Afganistan , iar ca rezultat al acestei agresiunii 3 milioane de oameni au luat calea exilului.
El spera să ofere mai mult decât suport vocal, prin furnizarea de arme care se facea nu numai din teritoriul Statelor Unite dar şi din Arabia Saudită, China sau Pakistan.
Reagan era atât de îngrijorat încât la summit-ul de la Geneva i-a comunicat lui Gorbaciov că problema din Afganistan rămâne un obstacol în îmbunătăţirea relaţiilor dintre cele două state. Totodată, i-a acuzat pe sovietici pentru abuzul asupra drepturilor omului şi, mai ales, pentru practica aleasă de ei de a arunca jucării din avion, care conţineau bombe capcană şi erau adunate de copii afgani. Planurile pentru continuarea războiului au mers mai departe. A fost adus, din Germania de Est, generalul Mihai Zaitsev , care plănuia să folosească o treime din forţele speciale cunoscute ca „spetznaz“ în Afganistan. Gorbaciov i-a dat timp un an sau doi pentru rezolvarea conflictului.
Ca urmare a întâlnirilor dintre Reagan şi Gorbaciov, în care s-a discutat mult problema dezarmării şi semnării a mai multor tratate, s-a decis retragerea trupelor din ţară în anul 1989 când va apărea disensiuni în cadrul Uniunii Sovietice.

Sursa: Athenian Legacy

Europa si Islamul

Franco Cardini – Europa si Islamul

Capitolul 1: Un profet şi trei continente
Europa şi Asia, Creştinătate şi Islam: confruntări şi echivocuri
Oricum ar fi abordată, confruntarea dintre Europa şi Islam comportă întotdeauna o nuanţă de opoziţie, poate pentru că este considerată, ori pur şi simplu percepută, ca un soi de continuare sau de reluare a întâlnirii – ciocnire dintre Creştinătate şi Islam. Această “confruntare-duel”, clasică şi antică, dintre Europa şi Asia a fost cândva întrezărită de Eschil în Perşii şi interpretată ulterior de Hippocrat în De aeribus, mai apoi de Aristotel în Politica.
Musulmanii dincolo de “Maghreb al-Aqsa”
Atingând subiectul asa-zisului “mit” de la Poitiers, autorul consideră inutil a redimensiona ponderea şi rolul bătăliei declarând faptul că acum nimeni nu mai crede într-o importanţă decisivă a acesteia. Această bătălie (732-733) dintre armata musulmană invadatoare şi francii conduşi de către Carol Martel este considerată drept un moment de cotitură în istorie, prin acest triumf al francilor asupra invadatorilor musulmani ajungându-se la prevenirea dominaţiei civilizaţiei occidentale încă în faşă de către invadatori. Cardini doreşte să arate şi face clară opinia sa cum că bătălia a reuşit să rezolve într-o anumită măsură problema dar consideră că imaginea asupra ameninţării musulmane a fost exagerată şi că majoritatea problemelor Europei la momentul respectiv au fost cauzate din interior.
Capitolul 2: Între două milenii
O dispută pe mări, insule şi coaste
Raidurile arabilor împotriva insulelor şi coastelor creştine ale Mediteranei Occidentale au început de pe coastele islamizate ale Spaniei şi Africii. Începând cu secolul VIII incursiunile nu au lovit doar insulele greceşti, ci şi Sicilia şi Sardinia, provocând ruinarea aşezărilor de pe litoral şi fuga populaţiei spre centrul insulei. De obicei, obiectivul năvălitorilor era o razie rapidă, cu prinderea unor oameni de preferinţă tineri, care să poată alimenta comerţul cu sclavi, precum şi impunerea ocazională de tributuri şi răscumpărări.
Autorul mai prezintă conflictele dintre lumea islamică şi Europa de la sfârşitul domniei Carolingienilor şi până la cruciade, scoţând foarte mult în lumină evenimentele din Spania musulmană. Aceste conflicte, cărora li se adaugă evenimente interne asupra cărora Europa creştină nu a avut nici o influenţă, au avut drept rezultat o fărâmiţare a lumii musulmane şi o slăbire a acesteia, în faţa unui răspuns imediat al Creştinismului.
Capitolul 3: Răspunsul Europei. “Reconquista” şi faptele navale.
Drumul spre Santiago
Oricât ar fi fost de arabizaţi şi de resemnaţi cu dominaţia musulmană, mozarabii din Spania nu-şi iubeau prea mult dominatorii, în ciuda toleranţei de care aceştia dădeau dovadă. Mulţi au fugit în nord, în zona din Peninsula Iberică aflată mai sus de Ebru, ori în aceea din jurul răcoroasei şi ploioasei cordiliere cantabrice, spre Asturii şi Navarra.
Puternica mănăstire de la Cluny, organizează, promovează şi protejează o adevarată reţea de drumuri care străbate Germania, Italia şi Franţa, ducând către ţările de la Pirinei şi de acolo către Galicia, cu o serie de etape ce parcurgeau Navarra, Castilia, Leonul şi Asturiile, până la Santiago. Entuziasmul pentru pelerinaj este în floare, care fără a pierde din vedere ţintele tradiţionale, Roma şi Ierusalimul, devenea acum placa turnantă a unui nou mod de a înţelege şi de a trăi realitatea unei Europe învigorate de elanul demografic şi de renaşterea economică şi comercială. Pelerinajul la Santiago, către care drumul – aşa-numitul Camino de Santiago – trecea, cel puţin într-o primă etapă de-a lungul unei fîşii nu întotdeauna prea îndepărtate de acea “ţară a nimănui” ce-i despărţea pe creştini de musulmani, a căpătat foarte curând şi un rol războinic.
Reconquista spaniolă, proces istoric de îndelungă durată este compus din nenumărate victorii dar şi înfrângeri, când de partea unora, când de a celorlalţi.
Eroi şi martiri
Asprul drum pirineic dintre Ostabat şi Puente la Reina, acolo unde căile de pelerinaj provenite de la Tours, Vezeley şi le Puy se întâlnesc spre a se uni cu “drumul meridional” ce vine de la Saint-Gilles pentru a se îndrepta apoi către miraculosul Campus Stellae de la Compostela reprezintă “drumul Europei” căci dacă vre-o unul poate fi numit aşa, atunci acesta este, pe nici un itinerar nu s-au format conştiinţa şi identitatea europeană ca pe acesta.
În ceea ce priveşte cântecele epice care se nasc în această perioadă, Roland este protagonistul celui mai celebru şi important dintre cântecele epice ( Chanson de Roland) cocepute în limba franco-septentrională
Capitolul 4: Rolul Oraşului Sfânt
Al-Quds
Musulmanii numeau şi continuă să numească Ierusalimul al-Quds, “Sfântul”, şi consideră centrul sfinţeniei mai cu seamă stânca Moriah, unde potrivit tradiţiei ebraice (acceptată oarecum distrat de creştini, însă împărtăşită cu fervoare de Islam) Avraam şi-ar fi oferit propriul fiu, pe Isaac, ca jertfă lui Dumnezeu. Pentru musulmani, după Mecca şi Medina, al-Quds este al treilea Oraş Sfânt al Islamului sunnit. Intrând în posesia Ierusalimului, musulmanii aveau intenţia fermă de a-i respecta pe evrei şi pe creştini, care ca “popoare ale Cărţii” aveau dreptul de a-şi păstra cultul, deşi cu oarecare limitări. Din secolul VII până în primii ani ai secolului IX Ierusalimul a trăit în pace: pelerinii creştini au continuat să vină la Locurile Sfinte. Persecutarea evreilor şi a creştinilor începe odată ce Ierusalimul cade în mâna califilor şiiţi egipteni, când unul dintre aceştia al-Hakim închide sinagogice şi bisericile şi interzice pelerinajele în primii anii de după anul 1000. pelerinajele au fost reluate în cea de-a doua jumătate a secolului XI, şi au devenit din ce în ce mai frecvente, fiind înzestrate uneori chiar şi cu escorte înarmate,ceea ce înseamnă că probabil condiţiile de călătorie erau prohibitive.
Cruciada
În creştinătatea occidentală, neliniştile şi temerile legate de aşteptarea Vremurilor de pe Urmă şi corelate cu prefacerile ambientale şi sociale datorate creşterii demografice şi luptelor politice şi religioase au făcut ca privirile să se îndrepte cu o înnoită intensitate către acel Ierusalim unde trebuia să se împlinească destinul umanităţii. Astfel în vreme ce întreaga creştinătate, de la împăratul bizantin la ducii de Normandia se preocupa să contribuie la reconstruirea bazilicii Sfântului Mormânt profanate şi afectate în 1009, şiruri din ce în ce mai impunătoare de pelerini au pornit la drum, în speranţa că sfârşitul vremurilor avea să-i prindă în apropiere de valea lui Iosafat. În noiembrie 1095 la Clermont, papa Urban al II lea nu a predicat nici o cruciadă, el s-a mărginit să dezaprobe o dată în plus violenţele ce însângerau creştinătatea şi să îndemne aristocraţia războinică, mai ales pe cea franceză, să răspundă la cererea de ajutor ajunsă în Occident din partea Bisericilor din Orient.
Capitolul 5: Ciocniri şi întâlniri în secolele al XII –lea şi al XIII-lea
Capitolul cinci Franco Cardini îl începe prin analiza termenilor care pot defini evenimentele regrupate sub sintagma eliberarea Locurilor Sfinte şi enumerând diverse evenimente de după prima cruciadă. Ajungând la perioada celei de-a doua jumătăţi a secolului al XII-lea autorul ne face cunoscut faptul că aceasta a fost marcată de o fază de repliere a lumii crestine dinaintea Islamului: în Peninsula Iberică sosirea almohazilor îngheţase Reconquista în timp ce în Siria afirmarea lui Saladin descurajase noile cruciade după eşecul marii iniţiative din 1189-1193 conduse de împratul Frederic I (mort pe drum), de regele Franţei Filip al II lea August şi de regele Angliei Richard Inimă de Leu.
Referitor la secolul XIII, printr-una din acele ciudate geometrii geo-cronologice pe care istoria le înregistrează adesea, acest secol a a asistat în Orient la o lentă agonie a ceea ce mai rămânea din regatul latin de la Ierusalim iar în Occident, dimpotrivă la un ulterior progres al Reconquistei.
La solicitarea papei Grigore al X-lea de a i se întocmi şi trimite rapoarte amănunţite despre posibilitatea concretă de a organiza o cruciadă nouă şi eficientă, va apărea şi o bogată şi interesantă literatură “de recuperatione Terrae Sanctae” carcaterizată printr-o mare cantitate de informaţii strategice, tactice, geografice, logistice, economice şi financiare.

Sursa: Athenian Legacy

Şeherezada – de la narator la personaj

Naghib Mahfuz, O mie şi una de nopţi şi zile, Traducere de Mihai Pătru, Editura Humanitas fiction, Ccolecţia „Raftul Denisei“, Bucureşti, 2008, 242 p.

Poveştile fascinante ale Şeherezadei, în care duhuri malefice transformă vieţile banale în adevărate aventuri, cu răsturnări spectaculoase de situaţie, reuşesc să îmblînzească mînia sultanului. Vraja ţesută de Şeherezada îi salvează acesteia viaţa, dovedind, încă o dată, puterea neaşteptată ce se regăseşte în aparenta fragilitate şi efemeritate a cuvintelor. Violenţa vindecată prin forţa nebănuită a blîndeţii ce se ascunde în farmecul poveştilor şi al fantasticului este lecţia pe care o oferă Şeherezada. Pe ea o vedem întotdeauna ca fiind povestitorul prin excelenţă, ea este cea care ştie pînă unde trebuie împinsă graniţa ficţiunii în aşa fel încît ascultătorul să rămînă vrăjit şi captiv în lumea ei iluzorie, iar ea să se poată întoarce în siguranţă în cadrul real. Aşa cum o ştim din O mie şi una de nopţi, Şeherezada înaintează cu uşurinţă prin labirinturi fantastice, deţinîndu-le misterul şi folosindu-l ca o cheie prin care îşi ţine ascultătorul captiv în firele vrăjite ale naraţiunii sale. În tărîmul ei ficţional, Şeherezada stăpîneşte traseele pline de capcane prin care îşi poartă ascultătorii şi nu este amăgită de plăsmuirile care deschid porţi către lumi în care imaginaţia abia cutezase să se aventureze.

O Şeherezadă al cărei rol de povestitor s-a încheiat este greu de închipuit. Imaginea de simplă soţie a sultanului nu pare verosimilă, iar întoarcerea ei într-o realitate ce nu mai păstrează nimic din magia pe care o întreţinuse nopţi de-a rîndul ar deveni incompatibilă cu statutul Şeherezadei de creator de poveşti. A construi o Şeherezadă lipsită de universul ficţional ce i-a salvat viaţa, o Şeherezadă ce nu mai aparţine, într-un fel sau altul, poveştilor, nu s-ar susţine.
Astfel, hotărînd să continue cele o mie şi una de nopţi ale Şeherezadei, Naghib Mahfuz nu face decît să prelungească supranaturalul şi în ceea ce părea a fi realitate, străină deci de acţiunea – benefică sau nu – a duhurilor magiei. Fantasticul invadează lumea obişnuită, în care încep să acţioneze aceleaşi legi ce păreau destinate tărîmurilor magice. Visul lasă urme în realitate, iar oamenii sînt supuşi hazardului unor forţe care, amintind de Visul unei nopţi de vară, nu vor decît să arate că destinul muritorilor este inevitabil supus întîmplării. Spirite ale răului, eliberate întîmplător de blesteme vechi de mii de ani, se iau la întrecere cu duhuri a căror influenţă în viaţa oamenilor este benefică. Competiţia între bine şi rău îi aruncă adesea pe muritori în capcanele morţii sau ale nebuniei, dar, uneori, intervenţia duhurilor malefice nu face decît să înlesnească un final fericit. O asemenea situaţie este cea în care se află sora Şeherezadei, Duniyazad, care petrece – în vis însă, după o uneltire a întruchipărilor Necredinţei şi ale Răului – o noapte pasională cu un tînăr negustor de parfumuri, Nur Ad-Din. Urmele acelei nopţi se păstrează însă şi după sfîrşitul visului, astfel că viaţa Duniyazadei – promisă de către sultan unui vistiernic – , cît şi a Şeherezadei sînt puse în pericol. Povestea despre un vis în care se întîlnesc şi se îndrăgostesc doi tineri care nu se cunoscuseră se răspîndeşte şi însuşi sultanul promite să îi ajute pe aceştia să se regăsească, ţinîndu-şi cuvîntul chiar atunci cînd descoperă că este vorba despre Duniyazad.

Coborîtă acum într-un cadru diurn al fantasticului şi simţind că nu mai are nici o putere, Şeherezada pare că devine ea însăşi un personaj dintr-o poveste pe care, pînă atunci, era obişnuită să o urzească. Nu mai deţine controlul asupra miraculosului, fiind şi ea supusă unor legi aparent arbitrare, temîndu-se că furia sultanului, doar adormită, ar putea să se manifeste cu şi mai mare amploare. Funcţia ei de narator a glisat înspre cea de personaj, la fel cum fantasticul, destinat nocturnului, şi-a prelungit firele de magie şi în cadrul diurn. Pare că Şeherezada, în incursiunile sale prin tărîmurile nesigure şi strălucitoare ale fanteziei, s-a rătăcit pentru o clipă şi, pierzîndu-se în labirinturile create de imaginaţia ei, a rămas captivă printre plăsmuirile sale. Şeherezada trebuie să renunţe la rolul său sigur de Narator şi să-şi urmeze soarta într-o lume guvernată de vis şi fantasme. Ultimele umbre ale nopţii nu au spulberat iluzia poveştilor, ci au proiectat-o mult dincolo de palat, asupra întregului oraş, asupra celor mai obscure periferii, în care oameni obişnuiţi se confruntă cu situaţii pe care în zadar încearcă să le explice în ordine raţională. Sînt oameni simpli, cărora li se oferă puteri neaşteptate, de care, adesea, dispun cu nesăbuinţă, grăbindu-şi sfîrşitul tragic. Promisiunea de a intra în posesia unor comori îi împinge pînă la crime, spre care sînt îndemnaţi de acele forţe malefice care nu vor decît să rîdă de slăbiciunea umană. Cine nu sfîrşeşte condamnat la moarte, este adus în pragul nebuniei, aşa cum se întîmplă cu aga Jamasa, de care se vor lega, într-o măsură mai mare sau mai mică, toate personajele, fie prin rudenie, fie prin intermediul ajutorului întîmplător pe care fostul agă îl oferă celor a căror viaţă a fost tulburată de intervenţii neaşteptate, misterioase.

Aparenta nebunie şi schimbarea identităţii sînt esenţiale pentru ca un personaj să poată lua parte la vîltoarea unei lumi supuse fantasticului, fără a se lăsa zdrobit de ea. Cu ajutorul unui duh benefic, Jamasa capătă o nouă înfăţişare, necesară după ce fusese condamnat la moarte, sub învinuirea că nu reuşise să ţină sub control nelegiuirile. Jamasa nu numai că reuşeşte astfel să rămînă în apropierea familiei, dar ajunge să judece mai drept ceea ce se petrece în jurul său, avînd ocazia să îl determine şi pe sultan să înţeleagă evenimentele într-un sens mai profund.
Adus pe calea cea bună prin poveştile Şeherezadei, sultanul trăieşte plin de remuşcări pentru tot ceea ce în trecutul său însemnase crimă şi nedreptate şi îşi petrece nopţile umblînd deghizat, pentru a observa şi a înţelege mai bine situaţiile, învăţînd cît de uşor este să te hazardezi în exprimarea judecăţilor de valoare şi cît de eronate sînt, în majoritatea cazurilor, acestea. În plimbările sale nocturne, sultanul se întîlneşte adesea cu Jamasa, care, prin simplitatea şi prin aparenta sa nebunie, reuşeşte să îl facă să vadă lucrurile în adevărata lor lumină. Jamasa capătă atributele unui înţelept, el fiind cel care îl scapă pe sultan şi pe cei mai importanţi oameni de farmecele unei femei – care nu era decît deghizarea unei forţe a răului –, considerînd că nu are sens a-i umili în public, pedeapsa cea mai aspră urmînd a fi sentimentul ruşinii.

În peregrinările sale, sultanul se întîlneşte cu diferiţi oameni şi ascultă nenumărate poveşti care îl fac să conştientizeze cît de greu este să delimitezi aparenţa de ceea ce e, într-adevăr, real, şi cît de nedrept s-a purtat pînă atunci. Fantasticul ce i-a tulburat chiar şi pe oamenii cei mai simpli nu se mai arată ca un simplu factor al destabilizării, ci ca o etapă necesară în traseul sultanului către conştientizarea adevărului că ceea ce el consideră putere absolută nu are decît consistenţa unui zîmbet dispreţuitor al vreunui duh capricios.
Tot ceea ce ţine de vechea sa viaţă i se pare de neîndurat, astfel că pleacă, trecînd prin acelaşi proces de transformare fizică precum Jamasa. Ajuns pe un nou tărîm al visului, trăieşte acolo pînă cînd încalcă singura regulă, aceea de a nu deschide o uşă, ce îl trimite înapoi în vechiul său oraş prăfuit şi trist. Îmbătrînind pe loc, fostul sultan se întîlneşte tot cu Jamasa, vocea înţelepciunii, care îi arată că nu există nici o cale pentru a ajunge la adevăr, şi nici vreun mijloc de scăpare reală din mrejele iluziei.

Scrisă într-un ritm alert, uzînd de un fantastic ce punctează echilibrat momentele naraţiunii, evitînd astfel, o suprasaturare obositoare, O mie şi una de nopţi şi zile este o carte ce aminteşte de naturaleţea poveştilor Şeherezadei, prelungind puterea visului şi a iluziei din cadrul difuz al nocturnului, în cel presupus raţional al diurnului. Este un tip de fantastic pe care, probabil, nu l-am mai întîlnit demult, de cînd ne lăsam vrăjiţi de magia celor o mie şi una de nopţi, şi pe care îl întîmpinăm cu sentimentul ineditului.

Sursa: Observator Cultural
Autor: Silvia DUMITRACHE

Mariaj anulat pentru ca mireasa nu era virgina

Un tribunal din orasul francez Lille a anulat o casatorie, pentru ca mireasa nu a fost virgina.

Tanara, de religie musulmana, ii jurase barbatului, inainte de nunta, ca este virgina, informeaza Le Nouvel Observateur.

In noaptea nuntii, barbatul a descoperit ca fata l-a mintit, iar a doua zi, a cerut anularea casatoriei, pe motiv ca a fost mintit, in privinta calitatilor esentiale ale partenerei de viata.

Barbatul a spus ca ar fi putut opta pentru un divort cu acordul partilor, dar ca a vrut neaparat ca mariajul sa fie anulat, pentru ca fata l-a indus in eroare.

Avocatul sotului sustine ca religia celor doi nu are nicio importanta in acest caz si ca tot ce conteaza este ca fata l-a mintit si ca mariajul ar fi putut fi anulat si daca barbatul ar fi descoperit ca sotia lui ar fi avut cazier sau ca ar fi fost prostituata.

30 Mai 2008
Sursa: Ziare.com

Te mariti sau te dam afara!

O companie petroliera din Iran si-a somat singura angajata nemaritata sa se casatoreasca, altfel isi va pierde locul de munca.

Potrivit cotidianului local Kayhan Daily, casatoria reprezinta un criteriu la angajare. Conducerea companiei a stabilit un termen limita pana la care singura angajata necasatorita ar trebui sa isi schimbe statutul.

„Pana in data de 21 septembrie, femeia trebuie sa isi indeplineasca datoriile morale si religioase”, au spus reprezentantii companiei.

Relatiile sexuale in afara casatoriei sunt ilegale in Iran. O mare parte a populatiei tarii, traditionalistii, isi incurajeaza apropiatii ca la 20 de ani sa se casatoreasca, iar pana la 30 de ani sa aibe si copii.

Tinerii din Iran nu numai ca resping aceasta regula, dar multi dintre ei nu respecta regulile stricte de imbracaminte ale musulmanilor.

Compania iraniana „Pars Special Economic Energy Zone” s-a folosit de dogmele Profetului Mohamed ca argument pentru incurajarea angajatei de a se casatori. Ei sunt hotarati ca, pe 22 septembrie, sa o concedieze pe femeie in cazul in care nu reuseste sa se marite.

Rafinariile companiei sunt localizate in sudul Iranului, intr-o zona in care temperaturile ating si 50 grade Celsius vara. Potrivit cotidianului local, in aceasta zona este foarte dificil de intemeiat si mentinut o familie, datorita conditiilor grele de viata. Majoritatea muncitorilor sunt tineri, platiti foarte bine, tocmai pentru a nu exista tentatia de a-si parasi familiile.

12 Iunie 2008
Sursa: Ziare.com

Tocuri contra burka in Pakistan

O femeie cumpara dintr-o piata din Peshawar acoperita din cap pana in picioare cu un burka. Sotiile nu pot fi intrebate ce parere au despre, de exemplu, ultimul atentat din oras, sotul vorbeste in numele ambilor. Tot la Karachi, manechinul Nadia Hussain este imbracata in haine moderne si fumeaza in timp ce asteapta la machiaj sa defileze pe podium. „Nu a fost niciodata mai rau in Pakistan”, spune ea. In Pakistan la istoricele diviziuni etnice si geografice, latente de la fondarea sa dupa separarea de India in 1947, se adauga si o puternica bresa sociala, noteaza ziarul El Mundo, citat
de Agerpres.

Tinerele din clasele avute urbane, precum Lahore sau chiar Karachi, se imbraca la moda in centrele comerciale, beau o cafea cu prietenii in cafenele si frecventeaza petreceri private. Islamul nu pare un obstacol pentru a bea un paharel si a dansa inlantuite de partenerii lor. La Peshawar situatia se schimba: aici multe tinere sunt casatorite inainte de 16 ani, sunt obligate sa poarte burka si fiind tot mai multe disponibilizate, obligate sa
stea acasa. Saptamana trecuta in districtul tribal Bajaur, doua profesoare au fost executate in plina strada. Motivul? Au invatat fetele sa vorbeasca cu propria voce intr-o scoala
locala.

Lupta pentru a cuceri inima Pakistanului se disputa in toate sferele vietii si merge mult mai departe de simpla vestimentatie. S-a transferat, cu intensitate diferita, in aparatura de stat, birocratie sau armata. Cei moderati amintesc ca parintele Pakistanului, Mohamed Ali Jinnah, a avut viziunea unei natiuni in care Islamul, democratia si modernitatea se vor imbina si vor convietui in armonie. Radicalii din tabara opusa vor un stat guvernat din si inspre religie. Pentru a-l impune, in ultimele sase saptamani au provocat o medie de atentate teroriste, de unul la trei zile.

Prima saptamana a modei la Karachi s-a desfasurat sub protectia a sute de agenti de politie dupa ce radicalii au obligat de doua ori anularea evenimentului, amenintandu-i pe participanti. „A fost un gest de sfidare la adresa talibanilor”, asigura directoarea Tammy Haq, privind decizia de a tine totusi evenimentul in pofida riscului. „Avem o mare
problema cu militantii, dar nu inseamna ca pentru aceasta tara trebuie sa fie paralizata”, adauga ea.

Cel mai probabil este ca acest razboi al tocurilor contra burka sa fie transat de cea mai influenta institutie a tarii. Armata pakistaneza obisnuieste sa fie prezentata ca un exemplu de soliditate si unitate intr-o tara amplu fragmentata. Adevarul este insa ca exista o bresa tot mai mare intre generalii veterani, unii dintre ei formati in SUA si dedicati rolului lor de arbitri si tanara generatie de ofiteri puternic influentati de Islamul cel mai radical.

Este ceea ce arata ziaristul Seymour M. Hersh, comentand diferentele sociale pe care le-a vazut in cei cinci ani de cand viziteaza Pakistanul. „Militarii, politicienii si ziaristii obisnuiau sa ma serveasca cu un pahar de Johnnie Walker la intalnirile noastre si beau alaturi de mine”, spune acest reporter de la durante The New Yorker. „Acum chiar si ofiterii in rezerva, inclusiv veteranii iti ofera cel mult un pahar cu suc sau o ceasca de ceai”.

Intamplarea, desi reprezentativa, nu serveste la definirea directiei pe care Pakistanul o va lua ca natiune. Mai grav este ca talibanii au reusit sa loveasca obiectivele militare in ultimele saptamani gratie unor informatii pe care nu puteau sa le procure decat din interiorul armatei. Ca viitorul va fi, mai multe burka si mai putine tocuri in tara, depinde probabil de ceea ce se va intampla in cazarmile militare si nu in pietele din Peshawar sau pe podiumul din Karachi.

Sursa: Romania Libera

Doi pakistanezi vor fi mutilati dupa ce au desfigurat o femeie

Un tribunal din Lahore (Pakistan) a ordonat luni ca doi barbati sa fie mutilati, dupa ce au fost gasiti vinovati de atacarea unei tinere femei, informeaza CNN. Celor doi li se vor taia urechile si nasurile, adica exact lucrul pe care l-au facut femeii.

Tribunalul antiterorist a decis, de asemenea, condamnarea la inchisoarea pe viata a lui Ammanat Ali si a lui Sher Mohammed. Cei doi vor trebui sa plateasca si despagubiri in valoare de 8.300 de dolari.

Procurorul a afirmat ca sentinta a fost luata in concordanta cu legea islamica si cu legile antiteroriste ale tarii.

Potrivit procurorilor, cei doi barbati au abordat femeia, pe care o cunosteau, in timp ce aceasta mergea spre locul de munca, in urma cu circa o luna si jumatate.

Unul dintre barbati a vrut sa se casatoreasca cu tanara femeie, insa aceasta a refuzat. Cei doi barbati au decis sa o mutileze pentru „a oferi un exemplu”.

Tribunalul suprem va trebui sa confirme decizia de luni a judecatorilor. De asemenea, un doctor trebuie sa determine daca cei doi vor putea supravietui mutilarii.

CNN precizeaza ca, in trecut, Tribunalul suprem a suspendat sentinte similare.

de A.N.
Sursa: HotNews.ro
Marţi, 22 decembrie 2009

http://www.cnn.com/2009/WORLD/asiapcf/12/29/pakistan.maim/index.html