Arhiva

Posts Tagged ‘Europa’

UN ORIENT MIJLOCIU, DOUĂ ORIENTE MIJLOCII, TREI…

Ianuarie 7, 2010 Lasă un comentariu

SIMILAR ALTOR CONCEPTE CENTRALE vehiculate uneori până la demonetizare – pentru cazul ştiinţelor sociale s-ar putea aminti neexhaustiv “democraţie”, “autodeterminare”, “putere” – termenul “Orientul Mijlociu” ca denumind în primul rând o arie geografică constituie în continuare obiectul unor delimitări extrem de diferite între ele, tribuitare unor origini diferite ale autorilor, formaţiei lor profesionale şi nu în ultimul rând, naturii intereselor lor politice. Pe fondul acestei veritabile “nebuloase” conceptuale, o sumară incursiune în istoricul terminologic al ariei, precum în cele ce urmează, nu va spulbera confuziile, însă măcar – dacă gluma e permisă – ne permite să fim confuzi la “un nivel superior”.

Eticheta “Orientul Mijlociu” îşi identifică o istorie de aproximativ un secol şi jumătate, mulţi istorici atribuind paternitatea termenului, cel puţin ca publicare într-un document oficial, ofiţerului de marină SUA Alfred Thayer Mahan, autor al unor studii remarcabile la acea vreme de strategie navală. Într-un articol publicat în 1902 în The National Review, Mahan sugera că Marea Britanie ar trebui să-şi asume responsabilitatea menţinerii securităţii în zona Golfului Persic şi a coastelor sale – “Orientul Mijlociu” – în scopul securizării rutelor comerciale spre India şi al menţinerii în şah a Imperiului Ţarist : “Orientul Mijlociu, dacă mi-este permis să adopt acest termen pe care nu l-am întâlnit, va avea nevoie într-o bună zi de o Malta a sa, ca şi de un Gibraltar… Marina britanică ar trebui să aibă facilitatea de a-şi concentra forţa, dacă se iveşte ocazia, asupra Adenului, Indiei şi Golfului” [1].

Contextualizând istoric şi regional evenimentele, una din versiunile larg acceptate sugerează că termenul a fost preluat de Mahan de la cercurile Oficiului Britanic din India, în care termenul “Orient Mijlociu” ar fi fost uzitat în anii 1850 pentru a denumi Persia şi teritoriile adiacente din Golful Persic şi din Asia Centrală. În acelaşi an cu publicarea articolului lui Mahan, lucrarea Nearer East a lui D.G. Hogarth unea teritoriile dintre Balcani şi Balucistan sub denumirea deja consacrată la acea vreme de “Orient Apropiat”, statuând totodată că “Orientul Apropiat este un termen la modă [folosit, n.n.] pentru [a denumi, n.n.] o regiune pe care bunicii noştri se mulţumeau să o numească simplu Est. Probabil că puţini pot spune siguri pe ei care ar trebui să-i fie limitele şi de ce”[2]. În sfârşit, alţi autori indică o referire precedentă la “Orientul Mijlociu”, cu câţiva ani înainte, dintr-un articol publicat de generalul marinei britanice Sir Thomas Edward Gordon [3].

Cert este că până la începutul secolului trecut, regiunea dintre Europa, Marea Neagră, Mediterana, Africa şi Asia Centrală a purtat diverse denumiri în diverse epoci. Astfel, în Antichitate şi Evul Mediu Timpuriu, regiunea în sine a tins să fie denumită în funcţie de statul sau statele dominante zonal; existau ca atare provinciile de coastă ale Imperiului Persan, cele orientale ale Imperiului Roman, zona de miazănoapte a Bizanţului, Califatul Arab, iar în perioada Cruciadelor se uzita eticheta “Ţara Sfântă”, cu referire la actualul teritoriu israelo-palestinian.

O primă denumire a ariei distincte emerge în timpul Imperiului Otoman, sub a cărui dominaţie pentru regiunea coastei de est a Mediteranei s-a folosit demunirea “Levant”. În paralel (sec. XVI-XVIII) circula şi denumirea de inspiraţie franceză “Orientul Apropiat” pentru definirea zonei de interes a Franţei, care la acea vreme nu depăşea frontierele Imperiului Otoman, limitându-se la zona de coastă a actualelor state Egipt, Cipru, Siria Liban şi Israel.

Ulterior, în decursul secolului al XIX-lea, pe măsură ce în aria de cunoaştere a ţărilor europene au intrat suprafeţe tot mai mari din Africa şi Asia, s-a cristalizat pregnant nevoia unui termen geografic de sine stătător care să acopere ţările din nord-estul Africii şi sud-vestul Asiei. În acest context a apărut şi denumirea propusă de căpitanul Mahan, aceea de “Orient Mijlociu”.

Dezbaterea, mai ales pe marginea denumirilor “Orient Mijlociu” şi “Orient Apropiat”, a continuat însă inclusiv în primele decenii ale secolului al XX-lea. În încercarea de a delimita între cele două regiuni, imediat după “Marele Război”, cartografii britanici au optat pentru a plasa în aria numită “Orient Apropiat” Balcanii, Turcia, Cipru, Siria, Libanul, Palestina, iar ocazional şi Egiptul, în timp ce “Orientul Mijlociu” era considerat a se referi la Persia, Irak, Transiordania, Arabia Saudită şi celelalte state mai mici din Peninsula Arabă, existente la acea vreme sau cu independenţă obţinută după al doilea război mondial [4].

Treptat, eticheta “Orientului Mijlociu” a depăşit localizarea geografică delimitată de Mahan şi şi-a extins gradual anvergura geografică de la zona Golfului Persic spre vest, acoperind gradual “Orientul Apropiat” şi incluzând uneori şi Africa de Nord, aceasta în special în perioada interbelică, pari passu cu descoperirea unor bogate zăcăminte de petrol în Peninsula Arabă şi cu valurile de imigraţie evreiască (Aliyah) în zona Palestinei la acea vreme sub administrare britanică mandatată de Liga Naţiunilor.

Apoi, în timpul celui de al doilea război mondial, strategii britanici au extins acoperirea termenului “Orientul Mijlociu” asupra tuturor teritoriilor asiatice şi nord-africane la vest de India, extensie preluată ca atare şi de către SUA la momentul intervenţiei lor în regiune în timpul războiului. Beneficiind după al doilea război mondial şi de insituirea limbii engleze ca limbă de largă circulaţie internaţională (language of wider communication, LWC), în timp s-a împământenit delimitarea de sorginte britanică a Orientului Mijlociu [5] ca reunind teritoriile actualelor state din Maghreb (Maroc, Algeria, Tunisia, Libia), Egipt, Palestina şi Israel, Iordania, Liban, Siria, toate statele Peninsulei Arabe şi Turcia.

În sfârşit, după al doilea război mondial, această ultimă delimitare de sorginte occidentală s-a transformat în ţinta a multiple critici formulate de actori din interiorul Orientului Mijlociu, care îi imputau, inter alia, incapacitatea sublimării “ethos”-ului regiunii, concomitent cu ignorarea complexităţii ei interne. Din nefericire, nici variantele endogene nu au reuşit să ofere o delimitare a regiunii exactă sau acurată din multiple puncte de vedere. Spre exemplu, versiunea unui “Orient Mijlociu musulman” exclude din perimetrul considerat statele Israel şi nici nu furnizează, prin uzul strict al criteriului religios, necesara diferenţă specifică a regiunii în raport cu alte regiuni populate majoritar de musulmani, precum Asia Centrală, sau statele din Pacific (Indonezia, Malaysia). Similar ca incapacitate operaţională, versiunea unui “Orient Mijlociu arab” (al-şarq al-ausāţ) exclude ab initio din regiune statele Israel, Turcia, Iran, nemaivorbind de Pakistan, Aghanistan şi, contiguu, republicile musulmane ex-sovietice din Asia Centrală.

Explicabil astfel prin multitudinea şi diversitatea specifică a modalităţilor de reprezentare geografică ale aceleiaşi denumiri – fiecare căutând “specificul” regiunii, şi toate de regulă determinate fie de interese geostrategice calculate, fie de apartenenţa la tradiţii şi discipline ştiinţifice diferite (istorie, geografie, antropologie, relaţii internaţionale studii strategice şi de securitate etc.), un reputat istoric al regiunii exclama retoric în chiar titlul articolului său: “[u]nde este Orientul Mijlociu?” [6]. Întrebarea îşi păstrează o remarcabilă actualitate, nu atât din punct de vedere al definirii şi delimitării geografice (geofizice şi geopolitice) a ariei – una dacă nu unanim acceptată, cel puţin majoritar sedimentată, cât al perspectivelor, calculelor şi practicilor de securitate regională, aşadar din perspectiva studiilor strategice şi de securitate.

De la acest al doilea punct de vedere se revendică şi titlul articolului de faţă şi de la el pornind se conturează de altfel şi caracterul alternativ al cel puţin nouă reprezentări abordări conforme ale securităţii în “Orientul Mijlociu” la momentul prezent, cu delimitări ale regiunii uneori substanţial diferite între ele: 1.) “clasică”din perioada Războiului Rece – acoperind întreaga Peninsulă Arabă, plus Turcia, Egipt şi Iran, Iran; 2.) (pan-)arabă, concentrată asupra al-Alam al-Arab (lumea arabă) şi acoperind toate cele 22 state membre ale Ligii Arabe; 3.) islamică – reprezentând regiunea Orientului Mijlociu ca parte integrantă, inseparabilă a al-Alam al-Islami şi găzduind cele trei oraşe sfinte ale Islamului – Mecca, Medina şi Ierusalimul (de Est); 4.) mediteraneană (“Procesul Barcelona” lansat în 1995), adresată în diverse formule de dialog şi cooperare doar statelor riverane Mediteranei (dar cu o versiune 5.) propusă în 2004 spre a fi “extinsă” “la est de Iordania”; 6.) a Orientului Mijlociu “extins” (Greater Middle East) avansată de administraţia americană şi forma ei substanţial revizuită 7.) “a Orientului Mijlociu lărgit şi Africii de Nord (BMENA), formulată conceptual la summitul G8 din 2004, de la Sea Island, Georgia 8.) rusă actuală; 9.) chineză. Practic, nu există aşadar un Orient Mijlociu, ci, forţând pluralul, multiple “Oriente Mijlocii”. Şi pentru că în general, aşa cum exprima Einstein, formularea problemei este cheia soluţionării ei, demarcările între aceste reprezentări şi izolarea cu acurateţe a fiecăreia dintre ele reprezintă precondiţia fundamentală a oricărei abordări a securităţii în regiune

———-

[1] apud Roderic H. Davison, “Where is the Middle East?” (în Foreign Affairs 38(4), 1960), p. 667.
[2] Benjamin W. Porter, “Major Statement: Middle East”. Department of Anthropology; University of Pennsyvania, p. 1, n. 3.
[3] Pinar Bilgin, “Inventing Middle Easts? The Making of Regions through Security Discourses” (pp. 10-37 în Bjørn Ulav Utvik şi Knut S. Vikør, ed. The Middle East in a Globalized World, Bergen: Nordic Society for Middle Eastern Studies, 2000).
[4] J. M. Wagstaff, The Evolution of Middle Eastern Landscapes. An Outline to A.D. 1840 (Londra: Croom Helm, 1985), p. 4.
[5] Denumirea “Orient Mijlociu” având finalmente câştig de cauză în faţa celei “Orient Apropiat”, Sir Percy Loraine, membru marcant al Royal Geographic Society, conchidea cu fineţea tipică umorului britanic: “when I was an appreciably younger man, there used to be a Near East and a Middle East. Now apparently there is only a Middle East” (apud Davison, op. cit., pp. 670-1).
[6] Davison, op. cit. , p. 669

Sursa: AlterMedia România
Ionut Apahideanu

Europa si Islamul

Ianuarie 6, 2010 Lasă un comentariu

Franco Cardini – Europa si Islamul

Capitolul 1: Un profet şi trei continente
Europa şi Asia, Creştinătate şi Islam: confruntări şi echivocuri
Oricum ar fi abordată, confruntarea dintre Europa şi Islam comportă întotdeauna o nuanţă de opoziţie, poate pentru că este considerată, ori pur şi simplu percepută, ca un soi de continuare sau de reluare a întâlnirii – ciocnire dintre Creştinătate şi Islam. Această “confruntare-duel”, clasică şi antică, dintre Europa şi Asia a fost cândva întrezărită de Eschil în Perşii şi interpretată ulterior de Hippocrat în De aeribus, mai apoi de Aristotel în Politica.
Musulmanii dincolo de “Maghreb al-Aqsa”
Atingând subiectul asa-zisului “mit” de la Poitiers, autorul consideră inutil a redimensiona ponderea şi rolul bătăliei declarând faptul că acum nimeni nu mai crede într-o importanţă decisivă a acesteia. Această bătălie (732-733) dintre armata musulmană invadatoare şi francii conduşi de către Carol Martel este considerată drept un moment de cotitură în istorie, prin acest triumf al francilor asupra invadatorilor musulmani ajungându-se la prevenirea dominaţiei civilizaţiei occidentale încă în faşă de către invadatori. Cardini doreşte să arate şi face clară opinia sa cum că bătălia a reuşit să rezolve într-o anumită măsură problema dar consideră că imaginea asupra ameninţării musulmane a fost exagerată şi că majoritatea problemelor Europei la momentul respectiv au fost cauzate din interior.
Capitolul 2: Între două milenii
O dispută pe mări, insule şi coaste
Raidurile arabilor împotriva insulelor şi coastelor creştine ale Mediteranei Occidentale au început de pe coastele islamizate ale Spaniei şi Africii. Începând cu secolul VIII incursiunile nu au lovit doar insulele greceşti, ci şi Sicilia şi Sardinia, provocând ruinarea aşezărilor de pe litoral şi fuga populaţiei spre centrul insulei. De obicei, obiectivul năvălitorilor era o razie rapidă, cu prinderea unor oameni de preferinţă tineri, care să poată alimenta comerţul cu sclavi, precum şi impunerea ocazională de tributuri şi răscumpărări.
Autorul mai prezintă conflictele dintre lumea islamică şi Europa de la sfârşitul domniei Carolingienilor şi până la cruciade, scoţând foarte mult în lumină evenimentele din Spania musulmană. Aceste conflicte, cărora li se adaugă evenimente interne asupra cărora Europa creştină nu a avut nici o influenţă, au avut drept rezultat o fărâmiţare a lumii musulmane şi o slăbire a acesteia, în faţa unui răspuns imediat al Creştinismului.
Capitolul 3: Răspunsul Europei. “Reconquista” şi faptele navale.
Drumul spre Santiago
Oricât ar fi fost de arabizaţi şi de resemnaţi cu dominaţia musulmană, mozarabii din Spania nu-şi iubeau prea mult dominatorii, în ciuda toleranţei de care aceştia dădeau dovadă. Mulţi au fugit în nord, în zona din Peninsula Iberică aflată mai sus de Ebru, ori în aceea din jurul răcoroasei şi ploioasei cordiliere cantabrice, spre Asturii şi Navarra.
Puternica mănăstire de la Cluny, organizează, promovează şi protejează o adevarată reţea de drumuri care străbate Germania, Italia şi Franţa, ducând către ţările de la Pirinei şi de acolo către Galicia, cu o serie de etape ce parcurgeau Navarra, Castilia, Leonul şi Asturiile, până la Santiago. Entuziasmul pentru pelerinaj este în floare, care fără a pierde din vedere ţintele tradiţionale, Roma şi Ierusalimul, devenea acum placa turnantă a unui nou mod de a înţelege şi de a trăi realitatea unei Europe învigorate de elanul demografic şi de renaşterea economică şi comercială. Pelerinajul la Santiago, către care drumul – aşa-numitul Camino de Santiago – trecea, cel puţin într-o primă etapă de-a lungul unei fîşii nu întotdeauna prea îndepărtate de acea “ţară a nimănui” ce-i despărţea pe creştini de musulmani, a căpătat foarte curând şi un rol războinic.
Reconquista spaniolă, proces istoric de îndelungă durată este compus din nenumărate victorii dar şi înfrângeri, când de partea unora, când de a celorlalţi.
Eroi şi martiri
Asprul drum pirineic dintre Ostabat şi Puente la Reina, acolo unde căile de pelerinaj provenite de la Tours, Vezeley şi le Puy se întâlnesc spre a se uni cu “drumul meridional” ce vine de la Saint-Gilles pentru a se îndrepta apoi către miraculosul Campus Stellae de la Compostela reprezintă “drumul Europei” căci dacă vre-o unul poate fi numit aşa, atunci acesta este, pe nici un itinerar nu s-au format conştiinţa şi identitatea europeană ca pe acesta.
În ceea ce priveşte cântecele epice care se nasc în această perioadă, Roland este protagonistul celui mai celebru şi important dintre cântecele epice ( Chanson de Roland) cocepute în limba franco-septentrională
Capitolul 4: Rolul Oraşului Sfânt
Al-Quds
Musulmanii numeau şi continuă să numească Ierusalimul al-Quds, “Sfântul”, şi consideră centrul sfinţeniei mai cu seamă stânca Moriah, unde potrivit tradiţiei ebraice (acceptată oarecum distrat de creştini, însă împărtăşită cu fervoare de Islam) Avraam şi-ar fi oferit propriul fiu, pe Isaac, ca jertfă lui Dumnezeu. Pentru musulmani, după Mecca şi Medina, al-Quds este al treilea Oraş Sfânt al Islamului sunnit. Intrând în posesia Ierusalimului, musulmanii aveau intenţia fermă de a-i respecta pe evrei şi pe creştini, care ca “popoare ale Cărţii” aveau dreptul de a-şi păstra cultul, deşi cu oarecare limitări. Din secolul VII până în primii ani ai secolului IX Ierusalimul a trăit în pace: pelerinii creştini au continuat să vină la Locurile Sfinte. Persecutarea evreilor şi a creştinilor începe odată ce Ierusalimul cade în mâna califilor şiiţi egipteni, când unul dintre aceştia al-Hakim închide sinagogice şi bisericile şi interzice pelerinajele în primii anii de după anul 1000. pelerinajele au fost reluate în cea de-a doua jumătate a secolului XI, şi au devenit din ce în ce mai frecvente, fiind înzestrate uneori chiar şi cu escorte înarmate,ceea ce înseamnă că probabil condiţiile de călătorie erau prohibitive.
Cruciada
În creştinătatea occidentală, neliniştile şi temerile legate de aşteptarea Vremurilor de pe Urmă şi corelate cu prefacerile ambientale şi sociale datorate creşterii demografice şi luptelor politice şi religioase au făcut ca privirile să se îndrepte cu o înnoită intensitate către acel Ierusalim unde trebuia să se împlinească destinul umanităţii. Astfel în vreme ce întreaga creştinătate, de la împăratul bizantin la ducii de Normandia se preocupa să contribuie la reconstruirea bazilicii Sfântului Mormânt profanate şi afectate în 1009, şiruri din ce în ce mai impunătoare de pelerini au pornit la drum, în speranţa că sfârşitul vremurilor avea să-i prindă în apropiere de valea lui Iosafat. În noiembrie 1095 la Clermont, papa Urban al II lea nu a predicat nici o cruciadă, el s-a mărginit să dezaprobe o dată în plus violenţele ce însângerau creştinătatea şi să îndemne aristocraţia războinică, mai ales pe cea franceză, să răspundă la cererea de ajutor ajunsă în Occident din partea Bisericilor din Orient.
Capitolul 5: Ciocniri şi întâlniri în secolele al XII –lea şi al XIII-lea
Capitolul cinci Franco Cardini îl începe prin analiza termenilor care pot defini evenimentele regrupate sub sintagma eliberarea Locurilor Sfinte şi enumerând diverse evenimente de după prima cruciadă. Ajungând la perioada celei de-a doua jumătăţi a secolului al XII-lea autorul ne face cunoscut faptul că aceasta a fost marcată de o fază de repliere a lumii crestine dinaintea Islamului: în Peninsula Iberică sosirea almohazilor îngheţase Reconquista în timp ce în Siria afirmarea lui Saladin descurajase noile cruciade după eşecul marii iniţiative din 1189-1193 conduse de împratul Frederic I (mort pe drum), de regele Franţei Filip al II lea August şi de regele Angliei Richard Inimă de Leu.
Referitor la secolul XIII, printr-una din acele ciudate geometrii geo-cronologice pe care istoria le înregistrează adesea, acest secol a a asistat în Orient la o lentă agonie a ceea ce mai rămânea din regatul latin de la Ierusalim iar în Occident, dimpotrivă la un ulterior progres al Reconquistei.
La solicitarea papei Grigore al X-lea de a i se întocmi şi trimite rapoarte amănunţite despre posibilitatea concretă de a organiza o cruciadă nouă şi eficientă, va apărea şi o bogată şi interesantă literatură “de recuperatione Terrae Sanctae” carcaterizată printr-o mare cantitate de informaţii strategice, tactice, geografice, logistice, economice şi financiare.

Sursa: Athenian Legacy

Europa si Islamul. Istoria unei neintelegeri

Decembrie 24, 2009 Lasă un comentariu

AUTOR: Franco Cardini
COLECTIE: CONSTRUCTIA EUROPEI
PRET: 15.50 RON ( Carte epuizata )
DOMENIU: Istorie , Religie, teologie
ISBN: 973-683-993-1
ANUL APARITIEI: 2002
NUMAR PAGINI: 280

Traducere de Dragos Cojocaru. Avindu-si sorgintea in admirabila unitate romana si mediteraneana, Europa s-a confruntat, incisiv, cu Islamul, ajuns un vast imperiu. Conflictele s-au intins pe mai bine de o mie de ani, fie ca era vorba despre „Cruce si Semiluna” sau despre „modern si arhaic”. Cruciada ori Jihad, colonizare ori imigrare – a existat o zona a unui razboi perpetuu. Cartea lui Franco Cardini surprinde si analizeaza reperele acestei lungi istorii, dintr-o perspectiva europeana. Figura „mahomedanismului” eretic, a „crudului Saladin”, a „turcului” care, dincolo de nuantele sale burlesti a l’opera, ramine simbolul monstrului brutal – toate acestea bintuie imaginarul european, dar anuleaza orice posibilitate de intelegere. In fata acestui „altul”, Cardini gaseste legaturile ascunse prin care Islamul a contribuit la realizarea unei identitati europene si observa ca, in prezent, este de interesul Europei sa-si depaseasca prejudecatile in incercarea de a intinde punti catre celalalt tarm.

Editura Polirom

Categorii:Cărţi, istorie, Politică Etichete:,

Europa şi Islamul. Istoria unei neinţelegeri

Noiembrie 13, 2009 Lasă un comentariu

AUTOR Franco Cardini
Editura Polirom. http://www.polirom.ro
COLECTIE CONSTRUCTIA EUROPEI
PRET 15.50 RON
ISBN 973-683-993-1
ANUL APARITIEI 2002 Citește mai mult…