Arhiva

Posts Tagged ‘Liban’

Obiceiuri de nuntă din lumea musulmană

Ianuarie 7, 2010 1 comentariu

Mirele musulman îşi poate cunoaşte mireasa în ziua nunţii.
Nunţile din teritoriile arabe diferă în funcţie de regiune. Nunţile musulmane pot fi aranjate dinainte, dar nu în mod obligatoriu. Se poate întâmpla, ca mirele să îşi vadă mireasa chiar în ziua nunţii. Mireasa poartă un caftan, o rochie anume pregătită şi ornată, iar mâinile şi picioarele îi sunt pictate cu diferite modele, fiind utilizată vopsea de henna. În ţări precum Siria, Iordania, Liban, teritoriile Palestiniene, se păstrează obiceiul de a purta mirele şi mireasa pe scaune, în timp ce alţi nuntaşi dansează în jurul lor.

O nuntă pakistaneză constă în patru ceremonii, desfăşurate în patru zile separate. „Mayoon“ este petrecerea de la casa miresei, unde se adună prietenii şi rudele apropiate ale acesteia, care cântă şi dansează plini de veselie. Familia miresei oferă mici daruri, în funcţie de starea acestora, prietenelor miresei. Apoi, cei prezenţi îşi desenează mâinile cu henna. Petrecerea durează până noaptea târziu, iar mireasa poartă o rochie şalvar de culoare galbenă. Alte ceremonii au loc separat la casa miresei şi a mirelui, de fiecare dată fiind folosită henna pentru desenarea mâinilor miresei şi a mirelui. În cea mai importantă zi, „shaadi“, are loc petrecerea, dată la casa miresei, aici fiind instalate corturi largi, în grădină sau aproape de casă. În zilele noastre, aceste petreceri se pot face şi la hotel sau săli închiriate, dar sunt mult mai apreciate nunţile tradiţionale. Sosirea mirelui şi a familiei sale la casa miresei este anunţată de ritmurile de dholak, o tobă. Atunci când mirele intră în casă, este primit cu flori şi cu petale de trandafir. Se poate întâmpla ca această ceremonie să fie întreruptă de către fraţii, surorile şi prietenii miresei, pe motiv că nu au primit suficienţi bani. Urmează o ceartă cu rudele mirelui, totul încheindu-se cu bine, de dragul distracţiei. Mireasa poartă o rochie roşie, roz sau purpurie şi este împodobită cu bijuterii grele de aur. La „Rukhsati“, mirele şi familia sa pleacă împreună cu mireasa. Plecarea miresei este unul dintre cele mai emoţionante evenimente, aceasta îşi ia rămas bun de la familie, prieteni şi de la casa sa şi porneşte înlăcrimată spre noua sa casă, unde îşi va începe viaţa de nevastă.

Sursa: Ziarul Lumina

Anunțuri
Categorii:Familie Etichete:, , , ,

UN ORIENT MIJLOCIU, DOUĂ ORIENTE MIJLOCII, TREI…

Ianuarie 7, 2010 Lasă un comentariu

SIMILAR ALTOR CONCEPTE CENTRALE vehiculate uneori până la demonetizare – pentru cazul ştiinţelor sociale s-ar putea aminti neexhaustiv “democraţie”, “autodeterminare”, “putere” – termenul “Orientul Mijlociu” ca denumind în primul rând o arie geografică constituie în continuare obiectul unor delimitări extrem de diferite între ele, tribuitare unor origini diferite ale autorilor, formaţiei lor profesionale şi nu în ultimul rând, naturii intereselor lor politice. Pe fondul acestei veritabile “nebuloase” conceptuale, o sumară incursiune în istoricul terminologic al ariei, precum în cele ce urmează, nu va spulbera confuziile, însă măcar – dacă gluma e permisă – ne permite să fim confuzi la “un nivel superior”.

Eticheta “Orientul Mijlociu” îşi identifică o istorie de aproximativ un secol şi jumătate, mulţi istorici atribuind paternitatea termenului, cel puţin ca publicare într-un document oficial, ofiţerului de marină SUA Alfred Thayer Mahan, autor al unor studii remarcabile la acea vreme de strategie navală. Într-un articol publicat în 1902 în The National Review, Mahan sugera că Marea Britanie ar trebui să-şi asume responsabilitatea menţinerii securităţii în zona Golfului Persic şi a coastelor sale – “Orientul Mijlociu” – în scopul securizării rutelor comerciale spre India şi al menţinerii în şah a Imperiului Ţarist : “Orientul Mijlociu, dacă mi-este permis să adopt acest termen pe care nu l-am întâlnit, va avea nevoie într-o bună zi de o Malta a sa, ca şi de un Gibraltar… Marina britanică ar trebui să aibă facilitatea de a-şi concentra forţa, dacă se iveşte ocazia, asupra Adenului, Indiei şi Golfului” [1].

Contextualizând istoric şi regional evenimentele, una din versiunile larg acceptate sugerează că termenul a fost preluat de Mahan de la cercurile Oficiului Britanic din India, în care termenul “Orient Mijlociu” ar fi fost uzitat în anii 1850 pentru a denumi Persia şi teritoriile adiacente din Golful Persic şi din Asia Centrală. În acelaşi an cu publicarea articolului lui Mahan, lucrarea Nearer East a lui D.G. Hogarth unea teritoriile dintre Balcani şi Balucistan sub denumirea deja consacrată la acea vreme de “Orient Apropiat”, statuând totodată că “Orientul Apropiat este un termen la modă [folosit, n.n.] pentru [a denumi, n.n.] o regiune pe care bunicii noştri se mulţumeau să o numească simplu Est. Probabil că puţini pot spune siguri pe ei care ar trebui să-i fie limitele şi de ce”[2]. În sfârşit, alţi autori indică o referire precedentă la “Orientul Mijlociu”, cu câţiva ani înainte, dintr-un articol publicat de generalul marinei britanice Sir Thomas Edward Gordon [3].

Cert este că până la începutul secolului trecut, regiunea dintre Europa, Marea Neagră, Mediterana, Africa şi Asia Centrală a purtat diverse denumiri în diverse epoci. Astfel, în Antichitate şi Evul Mediu Timpuriu, regiunea în sine a tins să fie denumită în funcţie de statul sau statele dominante zonal; existau ca atare provinciile de coastă ale Imperiului Persan, cele orientale ale Imperiului Roman, zona de miazănoapte a Bizanţului, Califatul Arab, iar în perioada Cruciadelor se uzita eticheta “Ţara Sfântă”, cu referire la actualul teritoriu israelo-palestinian.

O primă denumire a ariei distincte emerge în timpul Imperiului Otoman, sub a cărui dominaţie pentru regiunea coastei de est a Mediteranei s-a folosit demunirea “Levant”. În paralel (sec. XVI-XVIII) circula şi denumirea de inspiraţie franceză “Orientul Apropiat” pentru definirea zonei de interes a Franţei, care la acea vreme nu depăşea frontierele Imperiului Otoman, limitându-se la zona de coastă a actualelor state Egipt, Cipru, Siria Liban şi Israel.

Ulterior, în decursul secolului al XIX-lea, pe măsură ce în aria de cunoaştere a ţărilor europene au intrat suprafeţe tot mai mari din Africa şi Asia, s-a cristalizat pregnant nevoia unui termen geografic de sine stătător care să acopere ţările din nord-estul Africii şi sud-vestul Asiei. În acest context a apărut şi denumirea propusă de căpitanul Mahan, aceea de “Orient Mijlociu”.

Dezbaterea, mai ales pe marginea denumirilor “Orient Mijlociu” şi “Orient Apropiat”, a continuat însă inclusiv în primele decenii ale secolului al XX-lea. În încercarea de a delimita între cele două regiuni, imediat după “Marele Război”, cartografii britanici au optat pentru a plasa în aria numită “Orient Apropiat” Balcanii, Turcia, Cipru, Siria, Libanul, Palestina, iar ocazional şi Egiptul, în timp ce “Orientul Mijlociu” era considerat a se referi la Persia, Irak, Transiordania, Arabia Saudită şi celelalte state mai mici din Peninsula Arabă, existente la acea vreme sau cu independenţă obţinută după al doilea război mondial [4].

Treptat, eticheta “Orientului Mijlociu” a depăşit localizarea geografică delimitată de Mahan şi şi-a extins gradual anvergura geografică de la zona Golfului Persic spre vest, acoperind gradual “Orientul Apropiat” şi incluzând uneori şi Africa de Nord, aceasta în special în perioada interbelică, pari passu cu descoperirea unor bogate zăcăminte de petrol în Peninsula Arabă şi cu valurile de imigraţie evreiască (Aliyah) în zona Palestinei la acea vreme sub administrare britanică mandatată de Liga Naţiunilor.

Apoi, în timpul celui de al doilea război mondial, strategii britanici au extins acoperirea termenului “Orientul Mijlociu” asupra tuturor teritoriilor asiatice şi nord-africane la vest de India, extensie preluată ca atare şi de către SUA la momentul intervenţiei lor în regiune în timpul războiului. Beneficiind după al doilea război mondial şi de insituirea limbii engleze ca limbă de largă circulaţie internaţională (language of wider communication, LWC), în timp s-a împământenit delimitarea de sorginte britanică a Orientului Mijlociu [5] ca reunind teritoriile actualelor state din Maghreb (Maroc, Algeria, Tunisia, Libia), Egipt, Palestina şi Israel, Iordania, Liban, Siria, toate statele Peninsulei Arabe şi Turcia.

În sfârşit, după al doilea război mondial, această ultimă delimitare de sorginte occidentală s-a transformat în ţinta a multiple critici formulate de actori din interiorul Orientului Mijlociu, care îi imputau, inter alia, incapacitatea sublimării “ethos”-ului regiunii, concomitent cu ignorarea complexităţii ei interne. Din nefericire, nici variantele endogene nu au reuşit să ofere o delimitare a regiunii exactă sau acurată din multiple puncte de vedere. Spre exemplu, versiunea unui “Orient Mijlociu musulman” exclude din perimetrul considerat statele Israel şi nici nu furnizează, prin uzul strict al criteriului religios, necesara diferenţă specifică a regiunii în raport cu alte regiuni populate majoritar de musulmani, precum Asia Centrală, sau statele din Pacific (Indonezia, Malaysia). Similar ca incapacitate operaţională, versiunea unui “Orient Mijlociu arab” (al-şarq al-ausāţ) exclude ab initio din regiune statele Israel, Turcia, Iran, nemaivorbind de Pakistan, Aghanistan şi, contiguu, republicile musulmane ex-sovietice din Asia Centrală.

Explicabil astfel prin multitudinea şi diversitatea specifică a modalităţilor de reprezentare geografică ale aceleiaşi denumiri – fiecare căutând “specificul” regiunii, şi toate de regulă determinate fie de interese geostrategice calculate, fie de apartenenţa la tradiţii şi discipline ştiinţifice diferite (istorie, geografie, antropologie, relaţii internaţionale studii strategice şi de securitate etc.), un reputat istoric al regiunii exclama retoric în chiar titlul articolului său: “[u]nde este Orientul Mijlociu?” [6]. Întrebarea îşi păstrează o remarcabilă actualitate, nu atât din punct de vedere al definirii şi delimitării geografice (geofizice şi geopolitice) a ariei – una dacă nu unanim acceptată, cel puţin majoritar sedimentată, cât al perspectivelor, calculelor şi practicilor de securitate regională, aşadar din perspectiva studiilor strategice şi de securitate.

De la acest al doilea punct de vedere se revendică şi titlul articolului de faţă şi de la el pornind se conturează de altfel şi caracterul alternativ al cel puţin nouă reprezentări abordări conforme ale securităţii în “Orientul Mijlociu” la momentul prezent, cu delimitări ale regiunii uneori substanţial diferite între ele: 1.) “clasică”din perioada Războiului Rece – acoperind întreaga Peninsulă Arabă, plus Turcia, Egipt şi Iran, Iran; 2.) (pan-)arabă, concentrată asupra al-Alam al-Arab (lumea arabă) şi acoperind toate cele 22 state membre ale Ligii Arabe; 3.) islamică – reprezentând regiunea Orientului Mijlociu ca parte integrantă, inseparabilă a al-Alam al-Islami şi găzduind cele trei oraşe sfinte ale Islamului – Mecca, Medina şi Ierusalimul (de Est); 4.) mediteraneană (“Procesul Barcelona” lansat în 1995), adresată în diverse formule de dialog şi cooperare doar statelor riverane Mediteranei (dar cu o versiune 5.) propusă în 2004 spre a fi “extinsă” “la est de Iordania”; 6.) a Orientului Mijlociu “extins” (Greater Middle East) avansată de administraţia americană şi forma ei substanţial revizuită 7.) “a Orientului Mijlociu lărgit şi Africii de Nord (BMENA), formulată conceptual la summitul G8 din 2004, de la Sea Island, Georgia 8.) rusă actuală; 9.) chineză. Practic, nu există aşadar un Orient Mijlociu, ci, forţând pluralul, multiple “Oriente Mijlocii”. Şi pentru că în general, aşa cum exprima Einstein, formularea problemei este cheia soluţionării ei, demarcările între aceste reprezentări şi izolarea cu acurateţe a fiecăreia dintre ele reprezintă precondiţia fundamentală a oricărei abordări a securităţii în regiune

———-

[1] apud Roderic H. Davison, “Where is the Middle East?” (în Foreign Affairs 38(4), 1960), p. 667.
[2] Benjamin W. Porter, “Major Statement: Middle East”. Department of Anthropology; University of Pennsyvania, p. 1, n. 3.
[3] Pinar Bilgin, “Inventing Middle Easts? The Making of Regions through Security Discourses” (pp. 10-37 în Bjørn Ulav Utvik şi Knut S. Vikør, ed. The Middle East in a Globalized World, Bergen: Nordic Society for Middle Eastern Studies, 2000).
[4] J. M. Wagstaff, The Evolution of Middle Eastern Landscapes. An Outline to A.D. 1840 (Londra: Croom Helm, 1985), p. 4.
[5] Denumirea “Orient Mijlociu” având finalmente câştig de cauză în faţa celei “Orient Apropiat”, Sir Percy Loraine, membru marcant al Royal Geographic Society, conchidea cu fineţea tipică umorului britanic: “when I was an appreciably younger man, there used to be a Near East and a Middle East. Now apparently there is only a Middle East” (apud Davison, op. cit., pp. 670-1).
[6] Davison, op. cit. , p. 669

Sursa: AlterMedia România
Ionut Apahideanu

De ce nu sunt unele femei egale cu bărbaţii?

Decembrie 8, 2009 Lasă un comentariu

Ideea conform căreia toţi ne naştem egali rămâne doar un mit în multe dintre ţările din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, unde drepturile omului nu se aplică şi în cazul femeilor. Mai mult de atât, în India şi în China femeile nu au dreptul la viaţă – numărul fetuşilor de sex feminin avortaţi este semnificativ mai ridicat decât al celor de sex masculin.

În Arabia Saudită, femeile nu au voie să conducă autovehicule şi nici să meargă cu bicicleta, iar violatorii sunt judecaţi în funcţie de activitatea sexuală anterioară a victimei. În Egipt, soţiile trebuie să aibă acordul scris al soţilor pentru a putea părăsi ţara. Citiţi în continuare despre zece dintre cele mai crunte dovezi de inegalitate între sexe:

Nu au dreptul să conducă autovehicule
În Arabia Saudită, femeilor le este interzis să conducă autovehicule şi chiar să se plimbe cu bicicleta, iar bărbaţii nu au voie să transporte decât femei cu care au legături de rudenie. Regatul se confruntă în momentul de faţă cu o problemă care pare să nu aibă rezolvare – cum ajung 367.000 de fetiţe la şcoală, dacă şoferul mijlocului de transport în comun nu le este rudă, iar femeile nu au voie să conducă?

Ministerul Educaţiei încearcă să recruteze acum mai mulţi „Al-Ameen”, sau oameni de încredere, pentru funcţia de şofer. Însă, din motive obiective, putem fi destul de sceptici în ceea ce priveşte reuşita acestei iniţiative, având în vedere că de cele mai multe ori regulile religioase au fost deasupra oricărei logici lumeşti. Ca exemplu dăm cazul din 2002, când 15 fetiţe au murit într-un incediu izbucnit într-o şcoală. Cu toate că ele se puteau salva, supraveghetorii nu le-au lăsat să iasă din clădire pentru că nu aveau capetele acoperite, aşa cum impun regulile musulmane.

În uniformă, zi şi noapte
În 2001, un grup militant denumit Lashkar-e-Jabar a cerut ca femeile musulmane să poarte burci deasupra hainelor, ca măsura de siguranţă împotriva bărbaţilor care le agresează aruncându-le cu acid pe faţă, pe motiv că nu sunt destul de bine acoperite.

Nu au dreptul să intenteze divorţ
În mai multe ţări din Orientul Mijlociu, în timp ce soţii pot divorţa de nevestele lor chiar şi pe cale verbală, accesul femeilor la formele de divorţ este de cele mai multe ori imposibil. În Liban de exemplu, femeile nu pot intenta divorţ pe motiv de abuz, dacă nu au un martor ocular care să depună mărturie. Asta chiar şi în cazul în care ele prezintă instanţei un certificat medico-legal.

În Egipt însă, dacă vor să divorţeze, femeile trebuie să-şi plătească dreptul la libertate, renunţând la finanţele obţinute în timpul căsătoriei.

Nu au dreptul la educaţie
În mai multe zone ale Afganistanului, fetele sunt restrase de la şcoală când ajung la vârsta pubertăţii. Un alt factor care sporeşte gradul de analfabetism din această ţară este lipsa cadrelor didactice de sex feminin. În Afganistan, doar 18% dintre femeile cu vârste cuprinse între 15 şi 24 de ani ştiu să citească.

Nu au dreptul să călătorească
Soţii din Egipt şi Bahrain pot completa o cerere specială la aeroport pentru a le interzice soţiilor să părăsescă ţara. În Irak, Libia, Iordania, Maroc, Oman şi Yemen, femeile căsătorite trebuie să aibă acceptul scris al soţilor pentru a putea călători în străinătate. În Arabia Saudită, femeile trebuie să obţină permisiunea soţilor în scris pentru a putea călători cu mijloace de transport în comun, în cadrul regatului.

Sunt obligate să rămână victime ale violenţei domestice
În această parte a lumii, violenţa domestică este o chestiune care priveşte doar membrii familiei şi care nu intră sub incidenţa legii. Mai mult de atât, violul domestic nu este pedepsit, soţul având drept asupra corpului soţiei sale oricând doreşte. În unele dintre ţări, violatorul este scutit de pedeapsă dacă se căsătoreşte cu victima sa.

Nu pot obţine custodia copiilor
În Bahrain, unde nu există o lege privitoare la familie, judecătorii pot refuza cererile de custodie venite din partea femeilor, fără niciun motiv întemeiat. Şi de cele mai multe ori aşa se şi întâmplă.

Nu pot obţine cetăţenie
În mare parte dintre ţările din Orientul Mijlociu, doar taţii pot transmite cetăţenia copiilor lor. Femeile căsătorite cu străini nu au acest drept.

Sunt subjugate sexual
Multe dintre ţările în cauză pedepsesc prin lege adulterul şi relaţiile sexuale între persoane necăsătorite, însă, desigur, pedeapsa e cu atât mai grea, cu cât inculpatul este femeie. Iar violatorii sunt judecaţi în funcţie de activitatea sexuală anterioară a victimei.

Nu au dreptul la viaţă
Politica Chinei care prevede ca fiecare femeie să nască doar un copil a dus la omorârea multor fetiţe, născute sau fetus. Ca rezultat, la 100 de fetiţe în vârstă de 4 ani, sunt acum 114 băieţi. Rata naturală ar trebuie să fie de 105 băieţi la 100 de fete.

În aceeaşi situaţie se află şi India, unde la 1000 de băieţi sunt 300 de fete, înloc de 950, câte ar trebui să fie.

Listă compilată de The List Universe

Sursa: Jurnale Ro

Islamizarea accelerata alunga credinciosii crestini din Liban

Noiembrie 18, 2009 Lasă un comentariu

În ultimul timp, a crescut considerabil numarul crestinilor care parasesc Libanul, motivul fiind islamizarea crescânda a tarii, informeaza Lacasuri Ortodoxe. Ziarul libanez „The Daily Star” a publicat nu cu mult timp in urma un interviu cu preotul catolic Samir Halil Samir, unul dintre specialistii în islam, care a declarat ca „în trecut, Libanul era considerat un model al tolerantei religioase, azi însa procesul de islamizare este tot mai vizibil, fapt care îi pune în garda pe crestini”. În timpul Razboiului Civil (1975-1990), din Liban a emigrat a treia parte din populatia crestina, posturile-cheie în stat fiind ocupate tot mai des de musulmani. Tendinte similare pot fi observate si în alte tari din Orientul Apropiat, unde a fost zdruncinat echilibrul multisecular dintre crestini si musulmani.

Sursa: Gardianul
06-11-2009

Categorii:Articole media Etichete:,

Statistici despre sex care te dau pe spate

Noiembrie 13, 2009 Lasă un comentariu

Sursa: http://www.ziare.com (am redat aici doar textul cu referire la Orinetul Mijlociu, articolul în întregime îl găsiţi pe link)

Alte practici sexuale inedite sunt legate de oameni si animale. In multe tari din Orientul Mijlociu exista legi care permit zoofilia. De exemplu, legea spune ca dupa ce un om intretine relatii sexuale cu un miel, este pacat de moarte sa-i manance carnea. Citește mai mult…

Categorii:Articole media Etichete:, ,