Arhiva

Posts Tagged ‘Rusia’

Conflictul din Cecenia

Ianuarie 8, 2010 2 comentarii

Cecenia este o republică situată în Rusia de sud-vest, pe un istm între Marea Neagră şi Marea Caspică şi având ca graniţă sudică Munţii Caucaz şi Georgia. Se află la o distanţă de aproximativ 1600 km sud de Moscova. Are o suprafaţă de 19.300 km2 şi o populaţie de 1,3 milioane de locuitori.
Baza economiei în Cecenia o reprezintă marile rezerve de petrol. Cel mai mare oraş, Grozny, este unul dintre cele mai mari centre de rafinare a petrolului din toată Rusia. Alte industrii dezvoltate sunt: prelucrarea gazelor naturale, industria alimentară şi cea chimică.
Populaţia este alcătuită din trei grupuri etnice principale: cecenii (50%), ruşii (35%) şi inguşii (10%). Cecenii şi inguşii sunt popoare musulmane sunite şi vorbesc o limbă caucaziană. Citește mai mult…

Anunțuri
Categorii:istorie, Politică Etichete:, ,

UNDE SE AFLĂ “ORIENTUL MIJLOCIU EXTINS”?

Ianuarie 7, 2010 Lasă un comentariu

ÎN CONTEXTUL UNOR MULTIPLE REPREZENTĂRI ALTERNATIVE ale ceea ce înseamnă “Orientul Mijlociu” (“clasic”, “Middle East and North Africa” – uzual MENA, “[pan-]-arab, musulman, “mediteranean”, “lărgit plus Africa de Nord”, etc.) varianta regiunii “extinse” “Greater Middle East”, uneori tradusă alternativ “Marele Orient Mijlociu” şi avansată de deopotrivă administraţia Bush şi de membri ai comunităţilor academic şi de cercetare pare cea dominantă la momentul prezent. Ca o necesară precizare preliminară, se cuvine însă subliniat faptul că noul concept Greater Middle East (GME) nu a fost “inventat”[1] de administraţia Bush după 11 septembrie, ci preluat din spaţiul academic american de după Războiul Rece [2]. El pare oricum a se bucura de un notorietate şi o viteză de propagare remarcabile în spaţiile academic, al mass media şi respectiv al practicii politice, o bună mărturie în acest sens constituind-o numărul impresionant de afişări operate de motoarele de căutare de pe reţeaua World Wide Web, cu zeci de milioane de menţiuni ale sintagmei de căutat “Greater Middle East” [3].

Ca arie geografică desemnată, nu există în fapt o variantă unanim acceptată a ceea ce acoperă ca realitate geografică eticheta “Orient Mijlociu Extins” astfel încât pentru validitatea analizei şi concluziilor noastre este necesară – cu atât mai mult în contextul secţiunii de faţă – operarea unor demarcări între palierele empiric (ce se constată în realitatea observabilă, prin analiza primară, dar şi secundară a unor statistici, discursuri, etc. “nefiltrate” de interpretarea altor analişti), normativ-oficial (ceea ce enunţă documentele oficiale şi declară decidenţii în discursuri) şi respectiv academic-jurnalistic (practic analiza secundară a celor primare operate de universitari, jurnalişti şi alţi actori ai sferei non-politice).

Unul din motivele – probabil cel mai important – pentru care se remarcă o multitudine de reprezentări geostrategice şi subsecvent de perspective asociate termenului-umbrelă “GME” este diversitatea internă constitutivă sferei de formulare a politicii externe americane de după Războiul Rece. Explicată în literatura de specialitate care s-a dedicat proceselor de decision-making prin apelul la “modelul organizaţional”, aceasta realitate policentrică din sfera decision-making-ului se structurează primar, pentru cazul SUA, în cinci sub-sfere, de multe ori nearmonizate şi necoordonate între ele: a.) politico-diplomatică a Departamentului de Stat; b.) militară a Pentagonului; c.) a serviciilor de informaţii asociată diverselor agenţii specializate (în frunte cu CIA); d.) a grupurilor de interese economice, modelată de concernurile petroliere uriaşe (de genul Chevron, până nu demult Unocal, etc., care în zonele bogate în petrol din lume în care sunt active tratează de multe ori de la egal la egal cu guvernele locale); e.) a ONG-urilor influente din sânul societăţii civile americane, cu activitate internaţională (uneori opozante notorii ale politicii oficiale a administraţiei Bush, precum e cazul Open Society Institute condus de George Soros.

Pe scurt aşadar, principala sursă profundă a acestor discordanţe în reprezentarea “GME” rezidă în multiplicitatea actorilor care operează reprezentarea şi se implică în procesul decizional al formulării politicii externe – de la diplomaţi la militari de carieră, de la universitari căutând obiectivitatea ştiinţifică la jurnaliştii în căutare de senzaţional, şi nu în ultimul rând societatea civilă prin vocile ei de prim plan – actori extrem de diverşi şi cu reprezentări specifice şi uneori foarte diferite a realităţi denumite de “GME”.

Astfel, în varianta oficială a sferei politico-diplomative, “GME” “se referă la ţările lumii arabe, plus Pakistan, Afghanistan, Iran, Turcia şi Israel” – reprezentare asumată în draft-ul de “Parteneriat cu Orientul Mijlociu Extins” propus de către guvernul american omologilor din cadrul G8 în pregătirea summitului din 2004 al grupului. Reprezentarea este tributară, cum lesne se poate observa, celor care în 1997 patentau denumirea “Orient Mijlociu extins”: “regiunea începe cu Africa de Nord şi Egipt şi Israel şi coasta estică a Mediteranei şi se întinde dincolo de Golful Persic până în Afghanistan şi Pakistan”.

Dincolo de discursul oficial însă, mai mulţi comentatori încadraţi sferelor mai ales academică, dar şi jurnalistică, includ etichetei şi republicile musulmane ex-sovietice ale Asiei Centrale, într-o zonă “extinsă” a Orientului Mijlociu de o importanţă crucială în geostrategiile viitorului, prin localizarea ei între NATO (prin Turcia), Rusia şi respectiv China. În exact acest sens factual, al formulării şi implementării strategiilor de securitate americane în spaţiul euro-asiatic, Stephen Blank de pildă sugera că recentele intervenţii militare ale SUA în Afghanistan şi Irak au consemnat o veritabilă “revoluţie strategică”, fundamentată de o reprezentare unitară din punct de vedere geostrategic a spaţiului întins din Maghreb până la frontiera cu China (prin Afghanistan şi Pakistan) şi Rusia (prin Kazahstan) şi incluzând chiar Asia de Sud:

Într-adevăr, din punct de vedere al operaţiunilor militare, este posibil să vorbim de un Orient Mijociu extins care se întinde din Turcia până în Afghanistan şi care poate că sub anumite aspecte include în toată Africa de Nord. De asemenea, acum este evident şi pentru observatorii din exterior [faptul, n.n.] că reconceptualizarea acestui spaţiu strategic include Asia de Sud [5].

Observaţia îşi identifică o acoperire integrală în realitatea internaţională a momentului. Din seria observatorilor străini confirmând teoria, îl putem aminti pe turcul Pinat Bilgin, care într-un studiu comparativ al unor diferite reprezentări geopolitice şi strategice ale Orientului Mijlociu, includea ca subregiuni încadrate GME: Orientul Mijlociu “clasic” – Peninsula Arabă până la Mediterana şi Marea Neagră, inclusiv Turcia plus Maghrebul, Caucazul, Afganistanul, Pakistanul şi statele musulmane din Asia Centrală foste republici sovietice [6].

Ca moment de referinţă în reformularea strategiei euro-asiatice a SUA, seria de atentate de la 11 septembrie 2001 ar fi cea care, în opinia lui Blank, a eliminat orice posibil dubiu care ar mai fi existat cu privire la faptul că în afara Afghanistanului (ca focar de instabilitate regională) trebuie luaţi în calcul şi vecinii săi – Iranul la vest, republicile ex-sovietice din nord şi respectiv China la est. Surprinzător numai în aparenţă, o atare delimitare strategică implicită operată de către strategii SUA coincide deplin cu ceea ce Zbigniew Brzezinski denumea “Balcanii Euroasiaticii” şi considera a fi “regiunea cea mai instabilă şi periculoasă, care ar putea arunca planeta în haos”. Prescriptiv, strategul american considera că “SUA nu au de ales”: “[e]le trebuie să menţină o minimă stabilitate într-o regiune alcătuită din state care se tot clatină” [7].

Consecutiv, cele două regiuni odinioară considerate separate ale Caucazului şi Asiei Centrale pe de o parte şi Orientului Mijlociu pe de altă parte ar fi actualmente reprezentate ca un unic “teatru de operaţiuni militare” [8] în calculele strategilor americani. În acest teatru integrat, după intervenţiile militare în Afghanistan şi Irak, Iranul (deloc întâmplător, exact statul cel mai susceptibil de o intervenţie militară americană şi/sau israeliană) a rămas singura “veriga lipsă” într-un “coridor” strategic de influenţă americană de-a lungul segmentelor Turcia (membru NATO) – Irak (actualmente ocupat de trupe americane) – Afghanistan/Pakistan. Un atare coridor ar extinde aşadar influenţa militară a SUA (prin intermediul Turciei ca membru NATO) până în inima Asiei, la frontiera directă cu China, prin Afghanistan sau Pakistan. Or judecând situaţia prezentă în coroborare retrospectivă cu iniţiativele Pactelor de la Saadabad (1937) şi de la Baghdad (1954-1955), crearea şi controlul unui “coridor” eurasiatic de influenţă pare un macro-obiectiv vechi de decenii al strategilor occidentali, fie aceştia britanici sau americani – un obiectiv asemănător, ca durata a urmăririi sale, cu cel rus al accesului la “mările calde”, vechi de pe vremea lui Petru cel Mare.

În această lumină, includerea statelor musulmane din Asiei Centrale în aria adiacentă denumirii “Orient Mijlociu extins” pare nu doar deplin justificată, ci şi extrem de tentantă ca exerciţiu de analiză geostrategică. Totuşi, dezbaterea rămâne departe de a fi fost tranşată. Dincolo de complicarea şi extinderea obiectului analizei în detrimentul palierului descriptiv-explicativ la nivelul literaturii academice, există inclusiv argumente de ordin politic şi strategic formulate de diverşi observatori că o zonă extinsă cuprinzând Orientul Mijlociu “clasic”, Caucazul şi întreaga Asie Centrală nu poate fi realmente considerată ca un tot unitar geostrategic. Britanicul Roy Allison de pildă, de la Royal Institute of International Affairs, evidenţia în 2001 dificultatea stabilirii unor parametri sau ai unui conţinut comun pentru o zonă “caspică” de securitate care să cuprindă într-un tot integrat Transcaucazia şi Asia Centrală, exceptând poate securizarea producţiei şi transportului produselor energetice. Similar, Lena Johnson de la Swedish Institute of International Affairs chestionează existenţa unei strategii americane la nivel global care să se adreseze în mod unic şi integrat celor două zone, aceasta dincolo de problematica distinctă a Orientului Mijlociu [9]

Concluziv, nu există un (unic) “Orient Mijlociu extins”, definirea şi delimitarea ariei astfel denumite diferind de la un autor la altul, în funcţie de provenienţă, arie de activitate, interese particulare, etc. Ca importanţă, notorietate şi implicaţii, se disting grosso modo trei maniere de reprezentare a regiunii. Prima, a discursului politic oficial (a se înţelege american), include ariei cele 22 de state membre ale Ligii Arabe, cărora li se adaugă Turcia, Israel, Iran, plus Afghanistan şi Pakistan. A doua, neoficială, dar facil recognoscibilă în calculele strategilor americani (posibil şi ruşi şi chinezi) şi tributraă “revoluţiei strategice” din ultimii ani, reprezintă zona contiguă dintre Nordul Africii şi Asia Centrală, amândouă incluse, ca pe un spaţiu distinct şi unic din punct de vedere geostrategic, teren al competiţiei tot mai tot mai vizibile dintre SUA, Rusia şi China. În sfârşit, sfera academică şi de cercetare găzduieşte opinii divergente asupra ceea ce înseamnă “Orient Mijlociu extins”, curentul dominant părând a da câştig de cauză reprezentării oficiale în care frontiera estică a zonei în discuţie coincide cu graniţele dintre Afghanistan şi Pakistan pe de o parte şi China pe de altă parte. În cadrul acestei multiplicităţi de reprezentări, singura certitudine pare a rămâne faptul că spaţiul dintre Mauretania şi Asia Centrală s-a conturat ca principal teren de dispută a confruntării triadice SUA-Rusia-China. Deloc întâmplător, în exact acest spaţiu, după 9/11 SUA şi-au amplasat rapid baze şi facilităţi în 13 ţări, aici s-au consemnat deja două conflicte militare la scară largă (Afghanistan şi Irak), în acest spaţiu se centrează spiritual cele trei mari religii monoteiste ale lumii şi în el se cantonează în cea mai mare parte a sa blocul civilizaţional islamic şi tot aici se află aproape 3/4 din rezervele de ţiţei ale lumii – ingredientele viitorului “Mare Joc” pe “tabla de şah” a lumii.

———————
NOTE:
[1] Şi, chiar dacă ar fi fost cazul, aceasta nu ar trebui să surprindă; practica administraţiilor SUA de redenumire şi/sau reinterpretare unilaterală a unor concepte de altfel consacrate academic şi politic, sfidând literalmente comunitatea internaţională şi normele în vigoare, nu este câtuşi de puţin nouă. Trei bune exemple pot fi amintite într-o retrospectivă sumară. În “criza rachetelor cubaneze” din 1962 bunăoară, Kennedy a ales să califice oficial operaţiunea flotei americane de izolare a Cubei un act de “carantină”, în contextul în care “blocada” (ceea ce se întâmpla în realitate) constituia, conform legislaţiei în vigoare la acea vreme, “un act de război” şi atrăgea consecinţe conforme. Mai recent, pentru a eluda prevederile Convenţiilor de la Geneva, Pentagonul a catalogat deţinuţii suspecţi de legături cu al-Qai’da de la Guantanamo Bay “combatanţi în afara legii”, şi nu “prizonieri de război”, aşa cum era de fapt cazul. În sfârşit, quasitotalitatea documentelor oficiale ale Casei Albe justifică intervenţia din Irak şi îşi axează în general actuala politică de securitate pe dreptul de “preempţiune” când în realitatea dreptului internaţional şi a literaturii relaţiilor internaţionale ar fi vorba, în cel mai bun caz, de un război “preventiv”. Pentru detalii în această privinţă, vezi Michael Byers, “Terrorism, the Use of Force and International Law after 11 September” (în International Relations 16(2): 155-170), 2003, pp. 162-3; Barry Carter şi Phillip Trimble, International Law (New York: Aspen Law and Business, 1999); Michael Walzer, Just and Unjust Wars: A Moral Argument with Historical Illustrations (New York: Basic Books, 1977).
[2] Blackwill, Robert D., and Michael Stürmer, ed. Allies Divided: Transatlantic Policies for the Greater Middle East (Cambridge, MA: MIT Press, 1997) şi Zalmay Khalilzad, “Challenges in the Greater Middle East” (pp. 191-217 în David C. Gompert şi Stephen F. Larrabee, ed. America and Europe: A Partnership for A New Era, Cambridge: Cambridge University Press, 1997).
[3] Pentru data de 5 martie 2006, motorul de căutare Google indica 38,9 de milioane de menţiuni ale etichetei “Greater Middle East”, Yahoo 27,3 milioane, iar Altavista 27,2 milioane.
[4] Vezi Blackwill şi Stürmer, op. cit., p. 38. Această reprezentare geografică a “GME” este în general cea avansată de cercetătorii de la RAND corporation, dar acceptată şi de destui alţi analişti.
[5] Stephen Blank, “The Greater Middle East and Its Strategic Profile” (în Alternatives: Turkish Journal of International Affairs 3(1), 2004), p. 2.
[6] Pinat Bilgin, “Whose ‘Middle East’? Geopolitical Inventions and Practices of Security” (în International Relations 18(1), 2004), p. 27.
[7] Jean-Marie Chaubvier, “Dezagregarea Rusiei şi Iranului, un obiectiv al SUA?” (reprodus în Lumea 8(136), 2004, pp. 16-7). Mai mult, în extensia aprecierilor sale, Brzezinski sugerează sotto voce oportunitatea implicării SUA în regiune în direcţia dezintegrării teritoriale a Rusiei şi Iranului, identificate ca principali factori de instabilitate regională şi totodată ameninţări pentru SUA.
[8] Concept preluat de la termenul sovietic Teatr’ Voennikh Deistvii.
[9] Roy Allison şi Lena Johnson, ed. Central Asian Security: The New International Context (Washington, D.C.: Brookings Institution Press, 2001).

Sursa: AlterMedia România
Ionut Apahideanu

TANGO-URI ÎNCINSE PE ‘TABLA DE ŞAH’: PERECHEA RUSIA-IRAN (I)

Ianuarie 7, 2010 Lasă un comentariu

DACĂ ÎNTR-ADEVĂR, aşa cum opina Robert O. Freedman, “dintre toate statele Orientului Mijlociu, Iranul este cel mai important pentru Rusia”, analiza relaţiilor bilaterale Rusia-Iran se constituie într-un demers pe cât de necesar înţelegerii dinamicii interne Orientului Mijlociu, pe atât de dificil, din multiple motive – complexitatea unică a interacţiunilor celor două state, tributară moştenirii istorice bogate a rivalităţii de odinioară dintre Imperiul Ţarist şi Persia; proximitatea geografică a celor două state; rolul major al relaţiei în discuţie asupra chiar jocurilor de putere şi influenţă la nivel global la ora actuală.

Fundalul istoric

Într-o sumară retrospectivă, în noua configuraţie a sistemului internaţional de la începutul anilor ’90, relaţia bilaterală dintre Rusia şi Iran a debutat sub semnul unui antagonism de secole, într-un tipar de inimiciţie accentuată. Pe fondul unor secole de rivalitate între Imperiul Ţarist şi Persia, refuzul de la începutul celui de al doilea război mondial al şahului de la acea vreme Rheza (Khan Mirpanj) de a permite staţionarea trupelor britanice în Iran a fost interpretat ca o măsură progermană. O alinierea a ţării bogate în petrol de partea naziştilor fiind considerată inacceptabilă, în 1941 trupe britanice şi sovietice invadează Iranul şi forţează la 16 septembrie acelaşi an abdicarea şahului, înlocuit la conducere cu fiul său, Rheza Mohammad Aryamehr Pahlavi.

Apoi, la sfârşitul războiului, URSS a încercat permanentizarea influenţei sale în regiune, unul din mijloacele accesibile în acest sens fiind fragmentarea teritorială a Iranului. În acest sens poate fi intepretată proclamarea în 1945 în partea de nord a Iranului ocupată de sovietici a “republicii kurde Mahabad”. Aceasta a fiinţat însă numai un an, până când conform împărţirii sferelor de influenţă între occidentali şi sovietici, teritoriul în discuţie a reintrat în posesia Iranului.

Pe parcursul primelor decenii postbelice, Iranul a rămas în sfera de influenţă a Marii Britanii (şi în extensie a SUA), miza fiind una dublă: pe de o parte menţinerea accesului la masivele resurse de petrol ale ţării [1], iar pe de altă parte instrumentalizarea Iranului în scopul “îndiguirii” URSS şi al blocării expansionismului ei până la “mările calde”. Până la sfârşitul anilor ’70, şahul Rheza Mohammad Pahlavi a rămas astfel un aliat fidel al SUA în dauna URSS, Washingtonul fiind de altfel cel care, dincolo de asistenţa militară, i-a încurajat chiar ambiţiile nucleare în cadrul megaproiectului “Atomi pentru Pace”; în 1957, guvernele american şi iranian au semnat un acord de cooperare în probleme nucleare ca parte a “Atomi pentru Pace”, iar câţiva ani mai târziu, Iranul a achiziţionat tot din SUA un reactor experimental, devenit funcţional în 1967. Apoi, după ce a înfiinţat Organizaţia Energiei Atomice, fostul şah pro-american Pahlavi declara cu vădită satisfacţie că “Iranul va avea bomba nucleară, neîndoielnic şi mai repede decât s-ar putea aştepta”..

Revoluţia Islamică din 1979 a produs o schimbare radicală a datelor problemei, căreia i s-au văzut nevoiţi să se adapteze nu doar strategii americani, ci şi cei sovietici. În esenţă, dincolo de retorica antioccidentală a ayatollah-ului Khomeini şi ipostazierea SUA ca “Marele Satan”, noua linie directoare a politicii externe iraniene a fost una echivalată sintagmei de nealiniere “nici Est, nici Vest”, o politică poate nu tocmai eficientă în condiţiile în care atât URSS cât şi SUA şi-au manifestat vădit îngrijorarea faţă de obiectivul declarat al Teheranului de “export” al Revoluţiei Islamice. Din această cauză nu s-a produs nici apropierea de URSS (îngrijorată de posibila destabilizare a republicilor sale majoritar musulmane din Asia Centrală şi acuzată de Teheran de politica sa seculară în genere şi de intervenţia militară în Afghanistan în particular), la fel cum ostilitatea comună a sovieticilor şi americanilor faţă de noul regim a determinat susţinerea regimului lui Hussein în dauna Teheranului în războiul iraniano-irakian din 1980-1988.

Contextul post-Război Rece

Ulterior, imediat după prăbuşirea Uniunii Sovietice, Iranul şi Rusia s-au lăsat încă o dată antrenate într-o dispută geostrategică dublă – una generală şi de substanţă, legată de rivalitatea triunghiulară Rusia-Turcia-Iran pentru supremaţie regională în Caucaz şi Asia Centrală, cealaltă punctuală şi subsumată, legată de tabăra în favoarea căreia au intervenit în conflictul azero-armean de la începutul anilor ’90.

Conflictul azero-armean a avut la momentul desfăşurării sale potenţialul real şi perceput ca atare de a fi translatat la un nivel superior, între Rusia pe de o parte şi Iran şi Turcia pe de altă parte. Retrospectiv, Caucazul devenise încă din perioada imediat premergătoare destrămării de jure a URSS o zonă de înaltă conflictualitate dimensionată predilect interetnic, dar suprapusă unor clivaje religioase, de la conflictul azero-armean şi până la conflictele din Daghestan sau secesionismul din Inguşeţia (Rusia), Oseţia de Sud, Adjaria şi Abkhazia (Georgia). Conflictul a erupt practic, după decenii de latenţă, în august 1989, atunci când armenii majoritari în enclavă îşi aleg propriul Consiliu Naţional şi declară secesiunea enclavei şi unirea cu Armenia. După izbucnirea ostilităţilor şi intensificarea conflictului, la referendumul din septembrie 1991, boicotat de azeri, 99% dintre participanţi s-au declarat în favoarea independenţei.

Iniţial, atât Iranul, cât şi Turcia au adoptat o poziţie neutră faţă de conflictul localizat într-o zonă tradiţională de interes pentru Moscova, cu atât mai mult cu cât liderii politici şi militari ruşi au declaraseră, cât se putea de des şi de răspicat, că zona Caucazului este una de interes strategic pentru Rusia. Din acelaşi motiv, cele două state au evitat să se implice în perioada respectivă în conflictele din Georgia, Daghestan şi Abkhazia şi s-au mărginit să participe în calitate de mediatori, alături de Rusia şi alte nouă state OSCE, la rundele de negociere din 1991 dintre cele două state beligerante. În calculele de securitate ale celor două state cu interes direct, Turcia pe de o parte a ales această modalitate pornind de la obiectivul multiplu de a: nu deranja Rusia; face pe plac Occidentului, care susţinea Armenia; nu deteriora suplimentar relaţiile cu Armenia (consecutiv problemei încă vii în mentalul colectiv a genocidului armenilor din Imperiul Otoman în perioada primului război mondial); a nu pierde simpatia azerilor, de care Ankara se apropiase economic şi cultural, nu însă şi militar. Aceeaşi poziţie de neutralitate a adoptat-o iniţial şi Iranul încă slăbit militar după războiul împotriva Irakului, aceasta deşi autorităţile religioase de la Teheran au furnizat azerilor (70% dintre ei fiind şiiţi, ca şi iranienii) nu doar fonduri pentru reconstrucţia şi restaurarea moscheilor distruse în perioada comunistă, ci şi armament şi logistică militară.

Treptat, opinia publică din Turcia şi Iran s-a manifestat din ce în ce mai deschis ca susţinătoare a cauzei, în special după blocarea de către armeni a provinciei exclavate Nakhcevan şi masacrarea civililor azeri la Khodzhaly, în februarie 1992. Consecutiv, Turcia şi Iranul au rămas neutre de jure, dar de facto guvernele lor au dispus închiderea frontierei cu Armenia, instituind un embargo asupra tuturor importurilor din statul vecin (reprezentate în special de petrol, gaze şi produse de industria alimetară).

Punctul culminant al conflictului a fost atins în 1993, când Armenia a ocupat 20% din teritoriul azer. Turcia a solicitat imperativ ca armenii să renunţe la cuceririle lor, ba mai mult, la fel ca şi Iranul, a comasat trupe de-a lungul frontierei cu Azerbaidjanul – provocând o escaladare a crizei până aproape de declanşarea unui război în deplinul sens al cuvântului între Turcia şi Iran pe de o parte şi Rusia pe de altă parte. Rusia a reacţionat incisiv, mobilizând la rândul ei trupe în Caucaz, pentru a demonstra că nu glumeşte, iar în iunie 1993 a orchestrat o lovitură de stat în Azerbaidjan, în urma căreia puterea a revenit unui grup de ofiţeri azeri aserviţi Moscovei. Cei din urmă au demobilizat trupele, teritoriul cucerit de armeni rămânând până în ziua de astăzi în posesia lor. Conflictul nu s-a soluţionat autoritativ, dar s-a atenuat treptat ca intensitate, iar în 1999 s-a ajuns finalmente la încheierea unui acord bilateral între beligeranţi, care a reglementat status quo-ul. Turcia şi Iranul şi-au redirecţionat atenţia spre Asia Centrală, cu specificarea că prima menţine în continuare închisă frontiera cu Armenia.

La fel de adevărat însă, în comparaţie cu Turcia, Iranul a adoptat totuşi o mai mare prudenţă în comportamentul său în regiune, cel puţin până la eruperea conflictului din Caucaz. Teheranul bunăoară a recunoscut independenţa Azerbaijanului şiit (proclamată în noiembrie 1991) abia după ce a făcut-o URSS. Similar, chiar în plină desfăşurare a conflictului azero-armean, atât Rusia cât şi Teheranul au dat o dovadă indiscutabilă de pragmatism atunci când în 1992 au încheiat un contract uriaş (în valoare de câteva mld. USD) prin care Iranului aveau să-i fie vândute submarine clasa “3 kilo”, tancuri tip T-72, avioane de luptă MIG-29, aparate de zbor Su-24, lansatoare de rachete şi artilerie de cel mai nou tip.

Retrospectiv judecând lucrurile, cert este că dispta pentru influenţă regională fiind câştigată categoric de către Rusia, Teheranul a părut să accepte treptat această realitate, iar consecutiv, anii ’90 au marcat o apropiere progresivă şi evidentă a celor două state, facilitată de o serie de interese comune: la nivel regional – cooperarea în menţinerea echilibrului din urma fragilului armistiţiu din Tadjikistan şi respectiv susţinerea Alianţei Nordului împotriva talibanilor în Afghanistan; global – ambele denunţau (deschis în cazul Iranului şi tacit în cazul Rusiei) eforturile SUA de instaurare a unei lumi unipolare şi a unei “Pax Americana”; bilateral – într-o cooperare reciproc avantajoasă, Rusia s-a constituit în de departe cel mai generos furnizor de armament al Iranului, care şi-a sporit arsenalul în acest fel cu avioane supersonice, tancuri, submarine Diesel şi diverse tipuri de rachete.

În paralel cu coordonarea vizibilă a politicii cu Iranul, Rusia a adoptat o politică duplicitară faţă de SUA, în contextul mai larg al eforturilor de reinstaurare a influenţei de odinioară şi al încercării în acest sens de creare a unor aliniamente anti-americane. Anul 1995 a oferit o primă, dar nesingulară, mărturie elocventă de acest tip: pe de o parte, oficialii ruşi au semnat un contract cu guvernul iranian prin care se angajau să finalizeze lucrările la Bushehr [2], dar pe de altă parte, în acelaşi an Elţîn l-a înlocuit pe ministrul rus al Energiei şi a dispus sistarea vânzărilor către Iran de centrifugi nucleare. Mai mult, spre nemulţumirea Iranului, la 30 iunie vicepreşedintele american şi premierul rus de la acea vreme au încheiat o înţelegere, numită după numele lor “Protocolul Gore-Cernomîrdin”, prin care partea rusă se angaja să nu mai vândă armament Iranului începând cu 1999 (an în care expirau contractele în vigoare la data semnării protocolului
(vezi partea a doua)

——————-
Note:
[1] Ceea ce explică intre altele şi intervenţia promptă a CIA şi MI6 în 1953 şi răsturnarea guvernului Mossadeq după ce acesta naţionalizase industria petrolului în 1951.
[2] În anii ’70, guvernul de la Teheran a semnat cu firmele germane Siemens şi Kraftwerk Union un contract prin care partea germană se angaja să construiască la Bushehr, oraş la Golful Persic, două reactoare nucleare. Construirea lor, începută în 1974, a fost sistată după Revoluţia din 1979 (când proiectul era finalizat în proporţie de 85%), întrucât o fatwa emisă de ayatollah-ul Khomeini a decretat armele nucleare ca imorale şi contravenind preceptelor Coranului. Totuşi, războiul împotriva Irakului, care a făcut generos uz de arsenalul său chimic şi biologic, l-a determinat pe şeful suprem să decidă în 1985 reluarea programului nuclear într-o tentativă de a echilibra disputa. După încheierea conflictului bilateral şi în contextul mai larg al sfârşitului Războiului Rece, SUA reuşit să convingă firmele germane să nu răspundă cererii Iranului de a elua activităţile la Bushehr. În atare situaţie, Iranul s-a orientat spre alte posibile surse de ajutor, precum China, India, Brazilia, Cehia, Ucraina sau Kazahstan, însă presiunile SUA ca hegemon incontestabil şi arbitru al conflictelor regionale, au blocat participarea acestor potenţiali parteneri în derularea programului nuclear iranian. Finalmente, în 1995 Iranul a încheiat un acord de 800 milioane USD cu Rusia avînd ca obiect finalizarea construcţiei primului reactor. La ora redactării acestor rânduri, reactorul este aproape finalizat, întârzierea de până acum a construcţiei sale fiind cauzată de motive financiare (divergenţe asupra modalităţilor de plată) şi tehnice (legate de dificultatea reconfigurării proiectului iniţiat de germani în conformitate cu design-urile ruseşti).

Sursa: AlterMedia România
Ionut Apahideanu

O RECONCILIERE CARE DĂ FIORI: RUSIA ŞI ARABIA SAUDITĂ

Ianuarie 7, 2010 Lasă un comentariu

RELAŢIA RUSIEI CU REGATUL ARABIEI SAUDITE – stat-cheie în ecuaţia de securitate a Orientului Mijlociu sub multiple aspecte (spiritual, economic, geostrategic, militar), s-a menţinut multă vreme ca una extrem de complicată încă de la întemeierea regatului saudit şi conintuând în perioada existenţei Uniunii Sovietice. În perioada interbelică bunăoară, Moscova l-a susţinut pe regele Hussein din dinastia haşemită, în conflictul pentru putere al monarhului Hedjaz-ului [1] împotriva rivalului său Abdul Aziz al-Saud din dinastia saudită. Apoi, după abandonarea puterii de către Hussein la sfârşitul lui 1925 şi autoîncoronarea ca rege în februarie 1926 a lui al-Saud, URSS a fost totuşi primul stat care l-a recunoscut oficial pe noul suveran.

Ulterior, relaţia sovieto-saudită e evoluat oscilant, într-un tipar oarecum asemănător relaţiei sovieto-turce, dar din motive sensibil diferite. În perioada Războiului Rece, în faza iniţială a implicării sovietice în Orientul Mijlociu, în anii ‘50, relaţia a evoluat pozitiv, în contextul în care Kremlinul a apreciat neparticiparea saudiţilor la Pactul antisovietic de la Baghdad şi consecutiv i-a susţinut în disputa teritorială cu protectoratele britanice Abu-Dhabi şi Muscat asupra oazei Batumi. A urmat însă o fază de “răcire”, odată cu accederea la tron a prinţului Faisal (1958), suspicios faţă de propagarea în regiune a mişcărilor revoluţionare asistate de Kremlin [2], şi apoi şi mai accentuat după invazia sovietică în Afghanistan; în calitate de lider informal al Organizaţiei Conferinţei Islamice, monarhia saudită a condamnat în termeni extrem de duri intervenţia sovietică, mobilizat OCI spre a declara “Jihad”-ul în Afghanistan, a întrerupt orice canal de comunicare cu Moscova, şi susţinut financiar extrem de activ mujahedeen-ii combatanţi în Afghanistan – o deteriorare fără precedent a relaţiilor bilaterale în particular şi a celor dintre URSS şi statele musulmane în general.

Relaţiile diplomatice al Riyadh şi Moscova au fost restabilite abia în septembrie 1990, după o serie de măsuri–semne de bună credinţă adoptate de Gorbaciov, precum liberalizarea politică internă şi acordarea unor drepturi minorităţilor musulmane, retragerea trupelor din Afghanistan, sau atitudinea din Războiul din Golf din 1990, atunci când Uniunea Sovietică nu a intervenit de partea “protejatului” irakian (antagonist al Arabiei Saudite) şi chiar a cooperat cu coaliţia dirijată de SUA.Perioada post-Război Rece a fost marcată la rândul ei de două etape diametral opuse, separate între ele de momentul 9/11. Într-o primă fază, succesivă războiului din Irak din 1990, relaţia bilaterală nu a fost una nu neapărat conflictuală, cât una de “non-amiciţie”, din trei motive principale.

1.) Primul a constat în faptul că imediat după 1990, Moscova a aşteptat o recompensare din partea statelor arabe bogate în petrol pentru comportamentul său cooperant cu coaliţia anti-Saddam, în contextul în care, conform unor estimări proprii, Rusia ar fi pierdut circa 40 mld. USD consecutiv întreruperii fluxurilor comerciale cu Irakul şi respectiv sancţiunilor internaţionale asupra Irakului care au urmat ostilităţilor propriu-zise; în opinia diplomatului rus Aleksei Vassiliev,

războiul împotriva Irakului a fost un succes datorită transferului forţelor importante ale NATO în Orientul Mijlociu, [posibil, n.n.] prin indulgenţa Uniunii Sovietice. Dar Uniunea Sovietică (sau mai târziu Rusia), nu a fost remunerată material sau politic. […] Uniunea Sovietică şi mai târziu Rusia au suferit o pierdere economică.

Expectanţele Kremlinului nu şi-au găsit însă un ecou în realitate, singura măsură în sens favorabil rămânând acordarea de către guvernul saudit a circa 2,5 mld. USD asistenţă Rusiei, o sumă nesemnificativă dacă nu în raport cu valoarea pierderilor estimate de către Rusia, atunci cel puţin faţă de aşteptările ei.

2.) Al doilea motiv a fost, previzibil, problema cecenă. Autorităţile ruse au acuzat în repetate rânduri, direct sau voalat, diversele organizaţii islamice de “caritate”, mai ales din Arabia Saudită, de asistarea financiară şi logistică a militanţilor ceceni, speculaţie susţinută chiar şi de un raport al Departamentului american de Stat, conform căruia respectivele organizaţii şi alte surse individuale din Regat livraseră, numai în perioada 1997-1999, aproximativ 100 de milioane USD [3]. La o analiză mai atentă însă, comportamentul liderilor saudiţi se reliefează ca unul ambivalent: constrânsă de poziţia de lider al OCI, Arabia Saudită a uzitat un vocabular dur în a acuza atrocităţile comise de trupele ruse în campania din Cecenia din 1999, în aceeaşi manieră în care în iunie 2000, o rezouţie OCI incrimina “acţiunile inumane împotriva poporului musulman din Cecenia”; în acelaşi timp însă, se cuvine amintit că în 1994, OIC a refuzat admiterea Ceceniei, la fel cum în 1999, delegatului MAE rus aflat în vizită la Al-Riyadh i s-au dat asigurări că situaţia din Cecenia este “o problemă internă” a Rusiei.

3.) Al treilea motiv a fost competiţia dintre cele două state pe piaţa internaţională a petrolului, în contextul în care ambele se situează la vârful topului mondial al rezervelor şi producţiei de petrol, iar veniturile lor bugetare se bazează într-o măsură foarte mare pe încasările din ramura petrolieră a sectorului industrial. Magnitudinea celor două sectoare petroliere a fost suplimentată în generarea unui pattern relaţional de rivalitate de două diferenţe majore de interese repercutate în politici diferite pe piaţa internaţională: una instituţională – apartenenţa Arabiei Saudite, nu şi a Rusiei la OPEC şi de aici nevoia cel puţin formală a coordonării politicii regatului cu cea a celorlalţi membri în cadrul unei organizaţii cu care Rusia a avut de regulă raporturi tensionate; una ţinând de însăşi mărimea rezervelor (circa 265 mld. barili în cazul saudiţilor, de 3,7 ori mai mare decât a Rusiei), ceea ce explică interesul Arabiei Saudite în stabilitatea pieţei şi evitarea supraproducţiei [4], comparativ cu Rusia neconstrânsă de “reguli ale jocului” împărtăşite de alte state. A doua diferenţă comportamentală este explicabilă şi dintr-un alt unghi de vedere, acela al proprietăţii asupra industriei petroliere – de stat (prin compania naţională Saudi Aramco) în primul caz, respectiv privată în al doilea, cel puţin până la reinstaurarea de facto a controlului etatic sub mandatul lui Putin. Subsecvent, în perioada premergătoare atentatelor de la 11 septembrie, observatori externi precum Edward L. Morse şi James Richard acreditau scenariul unei “bătălii emergente între Rusia şi Arabia Saudită pentru dominaţie pe piaţă”, bătălie agravată de “ciocnirea dintre două culturi extrem de diferite… şi tipuri de regim radical diferite”.

Scenariul, deşi cel puţin rezonabil, dacă nu probabil, în lumina tendinţelor din perioada respectivă [5], a fost denunţat pe cât de radical, pe atât de surprinzător de momentul 11 septembrie 2001, cel care în cuvintele fostului Secretar de Stat Colin Powell a marcat sfârşitul perioadei de după sfârşitul Războiului Rece. În suita de reformulări radicale ale politicii internaţionale a SUA, probabil că una din cele mai radicale modificări a fost cea a locului şi rolului Arabiei Saudite pe agenda americană de securitate. Iar această reevaluare a exercitat un impact direct şi major asupra relaţiilor dintre Arabia Saudită şi Rusia.Direct condiţionat de reformularea strategiei politicii americane externe şi de securitate, tonul oficial al Washingtonului faţă de Arabia Saudită a devenit rapid şi semnificativ dur în acuzarea regimului de la Al-Riyadh, de autoritarismul său în plan domestic şi de susţinerea acordată unor formaţiuni teroriste în plan extern.

Inter alia, realităţile că 15 din cei 19 atentatori sinucigaşi de al 11 septembrie 2001 erau saudiţi, aidoma lui bin Laden însuşi, că guvernul saudit acordă oficial câte 5.333 USD asistenţă fiecărei familii cu un “martir” (a se citi atentator sinucigaş) şi finalmente refuzul aceluiaşi guvern de a susţine logistic intervenţia militară împotriva Irakului în 2003 au rămas unele din cele mai vehiculate reproşuri adresate din direcţia administraţiei Bush. Consecutiv, în 2003 toate efectivele militare americane din regat au fost mutate în Qatar, iar Arabia Saudită a căzut în dizgraţia declarată a Washingtonului: în iulie 2002 spre exemplu, un expert al Pentagonului numea oficial într-o conferinţă de presă regatul saudit “centrul răului” şi “cel mai periculos oponent al Americii în Orientul Mijlociu; în reviste prestigioase din SUA precum Economic Observer au început să fie găzduite, cu o tacită aprobare, opinii conform cărora soluţia cea mai bună pentru securitatea întregului Orient Mijlociu ar fi fost invadarea Arabiei Saudite de către Israel, instaurarea controlului asupra rezervelor de ţiţei din Regat şi înjumătăţirea preţului petrolului pe piaţa internaţională; iar în ianuarie 2004, gen. John Abizaid, şeful US Central Command în regiune, declara chiar că Arabia Saudită şi Pakistanul sunt “o problemă strategică mai importantă pentru SUA” decât Irakul sau Afghanistanul”.În noile circumstanţe, văduviţi de tradiţionalul lor garant american de securitate, oficialii saudiţi s-au apropiat progresiv şi continuu de Rusia în plan politic şi economic, aceasta şi mai accentuat după intervenţia din Irak din 2003, larg dezavuată de decidenţii şi opinia publică arabo-musulmană.

Astfel, în plan diplomatic, 2 septembrie 2003 a consemnat prima vizită a unui oficial saudit de prim rang la Moscova după 70 de ani – cea a prinţului moştenitor la acea vreme Abdullah bin Abdul Aziz, care a declarat într-un semnal politic evident, că “politica Rusiei este principială, echilibrată şi rezonabilă şi ghidată de promovarea dreptăţii şi adevărului”, că Rusia şi Arabia Saudită sunt partenere “în eforturile lor de a obţine pacea în Orientul Mijlociu” şi că “poziţiile lor privind modalităţile de a stabiliza situaţia din Irak coincid”. Cu aceaşi ocazie, miniştrii rus al energiei şi saudit Ali al-Naimi al petrolului au semnat semnat un acord bilateral de cooperare în domeniul petrolului şi gazelor naturale. La acea vreme, Stephen O’Sullivan, analist al pieţei internaţionale a petrolului şi gazelor internaţionale, aprecia vizita şi acordul deopotrivă ca pe o recunoaştere de către OCI a creşterii din ultimii ani a rolului Rusiei pe piaţa internaţională a energiei, căreia i-am putea adăuga ca semnificaţie pe cea de gest de bună intenţie, de construire a încrederii între Rusia şi OPEC. Într-o altă dimensiune, Rusia valoriza suplimentar Arabia Saudită ca pe un stat-cheie în cadrul OCI în lumina situaţiei din Cecenia, faţă de care organizaţia îşi manifestase în repetate rânduri dezaprobarea faţă de politica rusă.

În paralel, şi extrem de surprinzător, deşi magistral calculat strategic, Putin a declarat în 2002 dorinţa Rusiei de a deveni membru al … Organizaţiei Conferinţei Islamice (!), obiectiv justificat de minorităţile musulmane din Rusia, care cumulează după diferite estimări, circa 20 de milioane. Dincolo de obţinerea influenţei în cadrul Organizaţiei şi al lumii islamice în general, motivaţia Rusiei era una punctuală, de ordin domestic şi viza spulberarea obiectivelor cecene de separatism prin sistarea sprijinului OCI: statutul organizaţiei precizând obligatoriu nevoia integrităţii teritoriale a statelor membre, iar Rusia devenind stat membru, orice nouă tentativă separatistă cecenă ar fi fost interpretată ca încălcând statutul OCI şi deci dezaprobată de statele musulmane odinioară simpatizante ale cauzei cecene. Demersurile în această direcţie, deşi sortite eşecului din punct de vedere formal (musulmanii din Rusia numără mai puţin decât 25%, pragul stipulat drept criteriu de admitere în organizaţie statutul OCI), au fost agreate deplin de muftii din Rusia [7] şi intensificate în 2003, totul culminând cu participarea în luna octombrie a lui Putin la summit-ul organizaţiei desfăşurat la Putrajaya (Malaysia). Efect al acestui vizibil rapprochement ruso-saudit şi totodată mărturie a prevalenţei pragmatismului în raport cu alte considerente, alegerile desfăşurate în Cecenia în aceeaşi lună octombrie, deşi acuzate ca nedemocratice de către Occident şi SUA, au fost recunoscute de saudiţi, iar noul preşedinte cecen Ahmad Kadyrov, considerat în Vest o marionetă a lui Putin, a vizitat în ianuarie 2004 în noua sa calitate Al-Riyadh.

Tot în ianuarie 2004, compania rusă Lukoil a câştigat o licitaţie privind concesionarea exploatării de petrol şi gaze în zona Rub al-Khali din centrul Arabiei Saudite, în parteneriat cu compania Saudi Aramco. Acordul, semnat la 17 martie acelaşi an şi acordând Lukoil 80% din acţiuni, a “marcat un rapprochement strategic între cei mai mari producători ai lumii şi [a subliniat] rolul crescând al Rusiei pe piaţa globală a energiei” [6]. O săptămână mai târziu, la Moscova, ministrul adjunct rus de externe Aleksandr Saltanov şi ambasadorul saudit elogiau “cooperarea dinamică dintre Rusia şi Arabia Saudită şi chemau la dezvoltarea în continuare a comerţului cooperării economice”.

În paralel, statisticile de pe piaţa armamentelor sugerează un flux intens al tranzacţiilor în interiorul triunghiului Rusia-Arabia Saudită-China. Conform raportului Serviciului de cercetare al Congresului SUA, în 2004, Rusia vânduse pe piaţa globală armament în valoare de 6,1 mld. USD (16,5% din valoarea totală la nivel mondial [8]), într-o creştere cu circa 50% faţă de valoarea corespunzătoare din 2003. În topul cumpărătorilor pe acelaşi an, pe primul loc se situa India, cu 5,7 miliarde, urmată de Arabia Saudită cu 2,9 mld. şi respectiv China cu 2,2 mld.

Astfel, ultimele evenimente din arena internaţională par să consfinţească instaurarea poate la cote fără precedent a influenţei ruse în orientul Mijlociu şi în lumea islamică: în decembrie 2005, Rusia a fost admisă ca membru observator în OCI, iar Putin îşi permitea chiar să declare în faţa parlamentului cecen că “Rusia a fost dintotdeauna apărătorul cel mai credincios, de încredere şi consecvent al intereselor lumii islamice”. Iar impactul strategic al apropierii marcante dintre Rusia pe de o parte şi statele-cheie Iran şi Arabia Saudită pe de altă parte şi al admiterii Rusiei în OCI – ambele poate de neimaginat acum 15 ani, coroborat şi cu intruziunea Chinei în aceeaşi regiune, rămâne unul într-adevăr greu de evaluat cu exactitate pe moment, în plina desfăşurare a evenimentelor, însă la fel de cert el se constituie într-un motiv de serioasă îngrijorare pentru strategii americani prin prisma reconfigurării majore a balanţei de influenţă în regiune şi prin implicaţiile pe piaţa globală a energiei.

——
Note:

[1] După unificarea în 1932 cu provinciile Noyd şi Hasa, denumirea statului a fost schimbată din Hedjaz (în trad. “barieră”) în Arabia Saudită.
[2] Ex. instaurarea la putere în Yemenul de Sud, în 1967, a Frontului de Eliberare Naţională.
[3] În aceeaşi manieră interpretativă în care, inter alia, comandatul cecen Hattab era chiar saudit, liderul Shamil Basaev recrutase sub comanda sa multipli combatanţi saudiţi, preşedintele cecen Aslan Mashadov vizitase Al-Riyadh în 1997, iar zeci de ucenici ceceni fuseseră trimişi în anii ’90 la madrasseh-urile (şcolile religioase islamice) din Regat.
[4] Într-o retrospectivă sumară pot fi decelate numai două cazuri în care saudiţii au abandonat regula acestui model comportamental: prima oară în sensul subproducţiei şi creşterii preţului – împotriva statelor occidentale, în “criza petrolului” din 1973-1974, iar a doua oară în sensul invers al supraproducţiei şi diminuării preţului – la jumătatea anilor ’80, împotriva URSS (pentru a-i cauza pierderi economice, aceasta la solicitarea neoficială a aliaţilor americani).
[5] Merită spre exemplu amintit faptul că la sfârşitul verii lui 2001, reprezentanţi saudiţi şi ai OPEC au încercat să convingă Rusia să îşi reducă producţia pentru a se obţine astfel o creştere a preţului petrolului, solicitare refuzată ferm deopotrivă de Kremlin şi de companiile ruse de profil, precum Yukos şi Surgutneftegas, care au acuzat preventiv orice posibilă intervenţie “neosovietică” a statului în politica lor, în cazul în care Kremlinul ar fi dat curs cererii saudite.
[6] Ed Blanche, vezi http://www.gasandoil.com.
[7] Marele Muftiu Gainut al Moscovei spre exemplu aprecia în august 2003 că admiterea Rusiei în OCI ar facilita “dezvoltarea legăturilor spirituale existente” şi “ar creşte semnificativ nivelul cooperării între statele membre ale OCI” (www.ln.mid.ru).
[8] Locul doi după SUA cu 12,4 mld., adică 33,5% din suma la nivel mondial.

Sursa: AlterMedia România
Ionut Apahideanu

Un preot ortodox rus a fost impuscat in biserica

Decembrie 22, 2009 Lasă un comentariu

Un preot rus, care a primit amenintari cu moartea pentru ca a convertit mai multi musulmani la crestinism si care a criticat Islamul, a fost asasinat intr-o biserica din Moscova, in timpul unei ceremonii religioase.

Preotul a fost ucis de un barbat mascat, scrie ITAR-TASS.

Acest eveniment poate pune in pericol relatiile dintre Biserica Ortodoxa Rusa si comunitatea musulmana.

Barbatul mascat si inarmat s-a apropiat de preotul Danil Sisoev, i-a verificat numele si apoi l-a impuscat.

“Teoria principala este ca motivele religioase stau in spatele crimei”, a declarat Anatoli Bagmet, purtatorul de cuvant al comisiei de ancheta a Procuraturii Generale.

Preotul a murit in drum spre spital. Dirijorul corului de la biserica a fost ranit si se afla la spital. Acesta este pazit in permanenta, a mai spus Bagmet.

Sursa: inforusia.ro
20 Noiembrie 2009

Preot ortodox rus ucis in biserica sa – Sophia KISHKOVSKY

Moscova, RIA Novosti.
Preotul Daniel Sysoyev, cunoscut pentru activitatea sa misionara in randul musulmanilor, a fost impuscat mortal in biserica sa in noaptea de joi, 19 noiembrie 2009.
Preotul Daniel a murit la spital, ca urmare a ranilor provocate de impuscaturi in cap si piept, de catre un asasin necunoscut.; de asemenea, cantaretul bisericii a fost ranit in timpul atacului.
Un oficial al Patriarhiei Moscovei l-a numit pe parintele Daniel « un talentat misionar », a carui misiune in randul musulmanilor a putut genera motive serioase de asasinare, fiind cunoscuta activitatea sa de predicare in randul populatiei musulmane moscovite. In mod deosebit atragea atentia femeilor crestine asupra implicatiilor casatoriei cu un musulman.
Activitatea misionara in randul tinerilor si a celor care nu frecventeaza biserica este punctul principal pe agenda Patriarhiei Moscovei, de la ridicarea pe tron a Patriarhului Kirill Frolov.
Oficiali ai Patriarhiei au raportat insa ca in ultimii ani au crescut atacurile violente la adresa bisericilor si a preotilor.

Interviul preotului Daniel Sysoyev privind activitatea sa misionara in Rusia

Autobiografie

Ma numesc Daniil Alekseyevich Sysoyev, preot, nascut in data de 12 ianuarie 1974 in Moscova; tatal meu, Aleksey Nikolayevich Sysoyev, este preot paroh al bisericii Sf Ioan Evanghelistul si professor de Gramatica Clasica Ortodoxa la scoala din Yasenevo ; mama preda religie la aceasi scoala.
Am fost botezat pe 31.10.1977; in acea perioada familia frecventa biserica Sf Nicolae din Kuznetsky. Cand eram copil, obisnuiam sa il ajut pe tatal meu in altar si cantam la strana. In vara anului 1988 am facut parte din echipa de restaurare si renastere a manastirii Optina; am fost recomandat pentru a urma seminarul in Moscova. In 1991 am intrat la seminar si am avut ascultarea de a canta in corul seminarului; in 1994 am fost hirotesit cantaret de catre episcopul Rostislav al Magadan and Chukotka. In data de 22.01.1995 m-am casatorit cu Iuliya Mikhaylovna Brykina.Am fost hirotonit diacon si am terminat seminarul; de asemenea, in acelasi an s-a nascut prima noastra fetita: Iustina.

Interviul

-Parinte Daniel, ne-am intalnit cu ocazia deschiderii site-ului misionar. S-a lucrat mult pana aici. Spuneti-ne, cum si cu ce sa incepem.

– Sa imi amintesc deci inceputul…In 1993 eram misionar “de strada”. In 1996 am primit binecuvantarea Patriarhului Alexei de a predica la Krutitsy Patriarchal Metochion. As vrea sa mentionez ca aceste discursuri le tineam in vederea convertirii din diverse influente protestante; ulterior, au aparut tot felul de alte victime ale unor organizatii oculte. Apoi am avut convertiri si din mediul musulman. De fapt, centrul nostru se ocupa de victimele fenomenelor “paranormale”, tineri care ar dori sa stie mai multe despre crestinism, ca si cei care nu cunosc nimic din religia crestina.
-Care sunt scopurile dvs?
– Nu cu mult in urma am inceput constructia bisericii Sf. Profet Daniel; unul din scopurile noastre este convertirea necrestinilor, marea lor majoritate nefiind rusi. Cartierul Kantemirovskiy, unde se afla biserica, este format din comunitati de expatriati. In acest cartier sunt foarte multe secte si sunt foarte active. Chiar langa biserica noastra se afla un centru al mormonilor, dar sunt si baptisti, adventisti si ocultisti ; pana recent, nu era nici un ortodox.
Am deschis o scoala catehetica ortodoxa. Deja functioneaza o comunitate de ortodocsi tatari in biserica noastra.
Foarte curand, vom avea o “Zi deschisa”; vom pune afise in tot cartierul pentru cei interesati, sa vina la biserica si sa puna orice fel de intrebari.; planuim sa avem astfel de zile la fiecare trei luni.

Lucram cu tineri; de fapt, langa noi se afla Universitatea de Inginerie si Fizica; am fost primii care au facut slujbe speciale pentru intrarea stundentilor in sesiune si pentru studenti inainte de examene. Desi se fac slujbe Te Deum pentru deschiderea anului universitar, totusi, perioada examenelor este cea mai grea pentru studenti.
– cum faceti fata? Aveti colaboratori, un grup de initiativa?
-Da, avem un astfel de grup. A fost format la Krutitsy Patriarchal Metochion. Exista apoi comunitatea ortodoxa tatara, formata in 2003. Am dori sa fondam un institut misionar, care sa formeze predicatori ai Noului Testament. Dar se va face o altfel de predicare – pe internet, pe strada, in universitati.
– Si cum lucrati cu aceste comunitati expatriate? De exemplu, populatia azerbaijana, cum ii abordati?
– Deocamdata inca nu am luat contact cu ei. Dar pot spune multe despre tatari. Am avut cuvantari din cand in cand, la un centru cultural tatar; tatarii sunt f.multi, al treilea grup national in Rusia.si chiar am avut succes, multi tineri tatari s-au convertit la crestinism.

Dorim sa rupem barierele culturale intre nationalitati si sa ii informam despre ortodoxie – ca este ecumenica, universala, ca accepta toate nationalitatile.
– cum sunt misionarii tineri, cum discuta cu ei?
-In primul rand va incepe conversatia vorbind despre Dumnezeu, altfel nu e misionar. Dar, in acelasi timp, trebuie sa isi verifice cunostintele si abilitatile in acest sens ; sa isi aminteasca ca atacul este cea mai buna aparare. Sa nu cedeze, dar, in acelasi timp, sa nu ofenseze mandria si demnitatea cuiva pentru a-si sustine ideile. Iisus Hristos a murit pentru toti. In primul rand, un misionar nu trebuie sa ii priveasca pe ceilalti ca pe niste inselati, ci sa ii stimeze; sa ii abordeze cu dragoste.
Este greu pentru un adolescent sa inoate impotriva curentului, sa devina o oaie neagra, dar este totusi esential sa se arunce in apa. Inainte, in tineretea mea, era o mandrie sa fii altfel; ar trebui sa restauram aceasta. O oaie neagra este un animal nobil. Un adevarat crestin trebuie sa constientizeze acest lucru. Daca a cazut, trebuie sa ceara ajutoul lui Dumnezeu. Pentru ca trebuie sa fie pregatit ca multe din cuvintele sale sa nasca indignare. Sa nu se teama de asta. Misiunea noastra este de a spune lucruri neplacute. Nu observati ca citind Biblia nu prea ne simtim confortabil ? Cartea de judeca! Dar Adevarul nu trebuie tinut deoparte. Domnul insusi a spus: “ Vai voua, cand toti oamenii va vor vorbi de bine”.
O alta greseala care impiedica misiunea este a o directiona catre un grup specific – pentru copii, pentru tineri…Multi tineri destepti nu o adopta. De ce? Daca ne adresam in limbajul lor ne oprim la acel nivel. Dar trebuie sa ne ridicam de acolo; pentru copii e chiar indicat sa le vorbesti ca unor maturi
Si nu trebuie sa uitam de rugaciunile si cantarile bisericesti;
– Si de ce sa mergem la biserica duminica?
– Pentru ca Domnul a spus “Sase zile trebuie sa muncesti, dar a saptea zi este sabathul Domnului si nu trebuie sa muncesti”. Si trebuie sa ne amintim de Patria Cereasca.

Testamentul “matushkai”

‘Dragii mei, multumesc pentru tot ajutorul si suportul vostru. Este o durere fara cuvinte. A celor care au stat langa Crucea Domnului. Este o bucurie fara cuvinte. A celor care au gasit mormantul gol. Moarte, unde iti este boldul? Parintele Daniel si-a prevazut moartea cu ani inainte; intotodeauna si-a dorit o moarte martirica si Domnul i-a daruit-o. Ucigasul a vrut sa scuipe in fata bisericii asa cum predecesorii sai au scuipat in fata Domnului; dar nu au reusit. Parintele Daniel a urcat Golgotha sa in biserica sa, pe care el a construit-o, careia i-a dedicat tot timpul si eforturile sale. A fost ucis ca unul din vechii profeti, intre altar si templu; a murit pentru Hristos pe care l-a slujit cu toate puterea sa. Adesea imi spunea ca nu ii mai ramane timp pentru cate mai are de indeplinit. Era intr-o graba. Omeneste, poate a gresit si a cazut, poate uneori in extreme; dar nu a gresit niciodata in cea ce e mai important: si-a dedicat toata viata Lui. Eu nu intelegeam de ce se grabeste asa. In ultimii trei ani a slujit fara sa isi ia vacanta sau zile libere; obisnuiam sa mai protestez, pentru ca uneori voiam o bucurie simpla, sa am sotul si tatal copiilor acasa. Dar el era diferit.
A spus ca il vor ucide. Atunci l-am intrebat « si cine va avea grija de noi?- eu cu cei trei copii. A raspuns ca ne va asigura o protectie de incredere. “Va voi incredinta Maicii Domnului si ea va veghea asupra voastra”. Aceste cuvinte le-am uitat atunci, acum insa mi le amintesc. Si-a descris vesmintele pentru inmormantare in testamentul sau. Eu am glumit atunci, zicandu-i ca e cam devreme deoarece nu se stie cine pe cine va inmormanta. Atunci mi-a spus ca eu il voi inmormanta. Altadata, vorbeam despre slujba inmormantarii; nu-mi amintesc toata discutia, dar stiu ca i-am spus ca nu am vazut niciodata inmormantarea unui preot. Si mi-a raspuns ca voi participa la inmormantarea sa. Acum multe din cuvintele lui devin clare. Nu ne-am luat ramas bun in aceasta viata, nu ne-am cerut iertare si nu ne-am imbratisat de despartire. A fost o zi obisnuita. A plecat sa slujeasca Sf Liturghie si nu l-am mai revazut.
De ce nu m-am dus la biserica sa il intalnesc acolo? Desi ma gandisem la asta, am considerat ca mai bine sa gatesc masa si sa pregatesc copii de culcare. Pentru copii nu am mers – Mana m-a oprit. In ziua precedenta am fost la biserica si am simtit nori mai densi in jurul lui; in ultimele zile am incercat sa imi petrec mai mult timp cu el. In ultima saptamana ma gandeam doar la moarte si viata de dupa moarte. Nu ma impacam. Simteam o fraza intepandu-mi mintea “ simt rasuflarea mortii in spatele meu”. Simteam tone de greutate cazand peste mine.
Nu sunt distrusa. El ma sustine. Il simt aproape de mine. In ultimul timp ne-am spus cuvinte de tandrete cum nu ne-am spus niciodata. Acum simt cat de mare a fost dragostea noastra.
Parastasul de 40 de zile va coincide cu ziua patronului lui – Sf Prooroc Daniel, 30decembrie. Potivit profetiei unui staret, noua biserica se va ridica, dar preotul Daniel nu va sluji in ea. Partea a doua a acestei profetii s-a implinit. “

Mihail Deleghian: „Islamismul a luat locul comunismului”

Decembrie 22, 2009 Lasă un comentariu

Confruntarea cu sistemul comunist menţinea tonusul general al ţărilor capitaliste, iar după colapsul Uniunii Sovietice acestea s-au dezvăţat să se împotrivească ameninţărilor moderne, a apreciat luni, în cadrul unei dezbateri publice, expertul rus Mihail Deleghian, directorul Institutului pentru problemele globalizării din Moscova, citat de Novâi Reghion.

Deşi se duşmăneau, taberele socialistă şi capitalistă erau parte a unui sistem unic, consideră el, apreciind că odată cu destrămarea URSS confruntarea a dispărut, ceea ce, în opinia sa, a dus la degradarea şi la criza mondială a capitalismului.
‘Prin generarea de ameninţări la adresa capitalismului, Uniunea Sovietică nu provoca sălbăticirea acestuia, ci îl făcea mai civilizat. Răspândirea capitalismului cu aşa-zisa faţă umană pe mapamond reprezintă un merit al URSS’ – a opinat expertul citat, adăugând că în lupta lor concurenţială, sistemele socialist şi capitalist au ajutat la dezvoltarea ţărilor emergente din lumea a treia.

‘Pentru a păstra tinerele state în sfera lor de influenţă, URSS şi Occidentul erau nevoite să facă investiţii enorme în acestea, spune el, considerând că în acest fel lumea a treia a fost prezervată în cadrul ‘unei paradigme generale de cultură’.

‘După destrămarea URSS, concurenţa a dispărut, iar dezvoltarea lumii a treia în cadru civilizat s-a sfârşit, tinerele sate transformându-se într-o zonă de haos’, susţine Deleghian, unul dintre cei mai titraţi experţi ruşi în probleme de economie. El mai spune că, în lipsa concurenţei cu URSS, statele capitaliste ‘bine hrănite’ au uitat cum să lupte pentru existenţa lor, iar nişa lăsată liberă de ideologia comunistă a fost ocupată de islamism.

‘Conflictul dintre civilizaţia occidentală şi Islam s-a acutizat în ultima vreme atât în Rusia, cât şi în Europa. În realitate, nu Islamul erodează Europa, ci lumea asiatică. Islamul este doar mai vizibil, pentru că este mai agresiv. Islamul a luat locul comunismului. Însă nu el este propriu-zis problema, ci disputa ideologică şi culturală, pierderea identităţii europene şi a instinctului de autoconservare’ – mai spune Mihail Deleghian.

Sursa: Adevarul
Valentin Bâlă

Cine au fost primii locuitori din Kosovo?

Decembrie 3, 2009 Lasă un comentariu

In cazul conflictelor iscate de aparitia ultimului stat pe harta Europei, totul se reduce de fapt la o intrebare simpla: „Cine au fost primii locuitori pe teritoriul Kosovo?”, se intreaba Antena3, intr-un reportaj publicat pe site-ul televiziunii. Cam aceeasi intrebare de care se agata nationalistii maghiari din Transilvania, cu diferenta ca aici descendenta locuitorilor este evident cunoscuta.

Astfel ca, vorba oficialilor romani, „o similitudine politica nu se poate aplica in Harghita si Covasna sau cu atat mai putin pentru intreg Ardealul”. Conditiile istorice, politice, economice, sociale sunt total diferite in cele doua regiuni si e foarte greu pentru maghiari sa forteze o solutie Kosovo.

Pana in secolul XIX, se stiu putine despre provincia Kosovo. Cei mai vechi locuitori cunoscuti erau ilirii; astazi, albanezii spun ca sunt descendentii lor directi. Sarbii spun insa ca albanezii au aparut de fapt in zona la inceputul Evului Mediu, ca rezultat al aliantelor intre pastorii nomazi si urmasii neromanizati ai ilirilor si dardanienilor din Tracia. Trasarea descendentei este insa oricum dificila: este foarte posibil ca locuitorii regiunii, dinainte de sarbii veniti din nord, sa fie inruditi genetic, insa sunt necesare probe de ADN care sa stabileasca clar acest lucru. In conditiile conflictului care a durat atatia ani, aceste probe sunt foarte greu de obtinut.

Regiunea a fost cucerita de Alexandru cel Mare in anul 300 i.Ch. apoi, din secolul IV d.Ch., face parte din provincia romana Dardania. In secolul VI, slavii trec Dunarea catre Balcani. Migratiile, asa cum se stie, au slabit Imperiul Bizantin suficient cat ilirii – cunoscuti de vecinii lor drept albanezi – sa se mute la est de Adriatica, in regiunea balcanica Kosovo. Limba lor a devenit cunoscuta ca albaneza, iar credinta lor se leaga de Biserica Bizantina, dupa Marea Schisma din 1054. Slavii, ajunsi in Balcani, se divid in trei mari grupe, aceleasi ramase pana in ziua de azi: sloveni, croati si sarbi. Pana in secolul XII, aproape intreaga zona cunoscuta astazi ca nordul Albaniei si Kosovo era deja in mainile slavilor.

Pana in 1190, Kosovo a devenit centrul cultural si administrativ al statului medieval sarb, condus de dinastia Nemanjic, care a dainuit timp de 200 de ani. Tocmai de aceea, Kosovo este cunoscut de sarbi ca „Vechea Serbie”. Totusi, in 1389, in faimoasa Batalie de la Kosovo Polje, sarbii si aliatii lor sunt invinsi de turci, iar la scurt timp, Kosovo devine parte a Imperiului Otoman. Albanezii au inceput sa se intoarca, intr-un numar considerabil, in decursul secolului XV, iar Turcii au devenit suverani in 1489.

In tot acest timp, marea majoritate a albanezilor erau inca crestini, si traiau alaturi de sarbi intr-o armonie cel putin rezonabila. In timp, albanezii, dar si o mica parte din sarbi, au devenit musulmani. Rezistenta sarba la convertirea la Islam a fost mult mai puternica, atata timp cat Kosovo era centrul Bisericii Ortodoxe Sarbe, cu numeroase scoli teologice.

Catre sfarsitul secolului al XVII-lea, sarbii au inceput sa paraseasca Kosovo, ca rezultat al numeroaselor victorii ale otomanilor. Serbia si Kosovo au fost anexate Imperiului Otoman in 1459, Bosnia si Hertegovina au cazut in 1465, respectiv 1483. De atunci, crestinii si evreii din regiune au platit biruri si s-au supus pana la mijlocul secolului al XIX-lea, cand marile puteri europene au infierat politica dusa de sultan.

Prin Tratatul de la San Stefano, din 1898, Serbia devine stat independent. Tot atunci, puterile vest-europene au reactionat la ceea ce ei considerau interese ruse exagerate in Balcani, prin impunerea unui nou tratat de pace Rusiei, de data aceasta la Berlin, sub prezidiul cancelarului Otto von Bismarck. Intelegerea reduce puternic dimensiunile Bulgariei si returneaza teritoriul albanez turcilor. Multi sarbi sunt expulzati din Kosovo, iar fortele sarbe sunt fortate sa se retraga.

In timpul celui de al Doilea Razboi Mondial, mai exact incepand cu 1941, cea mai mare parte din Kosovo a fost anexata unei Albanii controlate de Italia fascista, in timp ce Regatul era sub ocupatie germana. In 1943, la Mulje, Albania, a luat fiinta un organism pentru alvarea „Albaniei”, care milita pentru unirea cu Kosovo intr-un stat independent. In acelasi an, o a doua Liga de la Prizren a fost infiintata, cu delegati din toate teritoriile albaneze si cu obiective similare.

Fara indoiala, intre 1974 si sfarsitul deceniului IX, albanezii din Kosovo s-au bucurat de o libertate niciodata atinsa in istoria lor zbuciumata. Sub legea sarba, albaneza sau otomana, autonomia era un simplu proiect. Dar pentru kosovarii in cautarea independentei, nu a fost de ajuns. Chiar si asa, consensul lipseste inca, pentru ca unii cereau doar independenta, in timp ce altii vor si alipirea la Albania.

A urmat Slobodan Milosevici. Intreaga Europa a urmarit cu sufletul la gura evolutia conflictelor sangeroase de ani si ani de zile. Asa cum a urmarit, zilele acestea, si aparitia unui nou stat pe harta Europei, tolerat de puterile occidentale, refuzat in est.

19 Februarie 2008
Sursa: Ziare.com