Arhiva

Archive for the ‘Familie’ Category

Cum să-ţi baţi nevasta!

Ianuarie 8, 2010 Lasă un comentariu

În islam, soţul are dreptul să-şi bată soţia. Nu este permis:
– să sângereze
– să-i rupi oasele
– s-o loveşti la faţă
– să laşi vânătăi
– s-o baţi de faţă cu copiii

Traditii si obiceiuri de nunta la turci

Ianuarie 8, 2010 Lasă un comentariu

Nunta la turci ocupa un loc special in viata nu numai a tinerilor miri ci si in a intregii comunitati din care fac parte. Nunta este un mic festival la care participa aproape intreaga comunitate, in special in satele mici din Turcia. Nunta la turci se desfasoara dealungul mai multor etape distincte, intinse pe parcursul mai multor zile de petreceri.
Etapele de desfasurare a nuntii, in ordine cronologica sunt urmatoarele:

Inainte de nunta
1. aranjamentele de casatorie si cerutul mainii fetei;

2. acordul verbal din partea parintilor fetei;
sherbetul;
– cununia;
3. anuntul darurilor de nunta in coformitate cu legile Coranului; Citește mai mult…

Casatoria cu un musulman si privarea de libertate

Ianuarie 7, 2010 Lasă un comentariu

De fiecare data cand ne gandeam la lumea musulmana, ne imaginam ceva magic si cu totul inedit. O lume plina de basm, palate de foc ca ale Seherezadei, cu paturi cu baldachine si matasuri, bijuterii sclipitoare, aur si pietre pretioase. Toate acestea ne teseau in minte un taram plin de mister, de farmec, unde muzica orientala se auzea pe fundal, iar sultanii, cersetorii si banditii desertului ne plasau exact in mijlocul Islamului cu miros de ambra. Bineinteles ca in toate visele noastre trebuia sa isi faca aparitia si un seic cu ochii lui negri si fermecatori, calare pe un cal inflacarat, ce promitea sa ne duca in regate de cristal. Citește mai mult…

TOT MAI MULTE VIOLURI SAVARSITE DE IMIGRANTI MUSULMANI

Ianuarie 7, 2010 1 comentariu

dupa un articol de Sharon Lapkin, FrontPageMagazine.com

IN AUSTRALIA, Norvegia, Suedia si alte tari capitaliste dezvoltate, exista o criminalitate rasiala distincta in crestere, ignorata de “politia diversitatii”: barbati islamici violeaza femeile din motive etnice. Stim acest lucru pentru ca violatorii si-au facut publice motivatiile lor sectare.

Cand mai multe adolescente australiene au fost supuse ore intregi perversiunilor sexuale intr-un val de violuri in grup, care s-au intamplat la Sydney in perioada 1998-2002, faptasii acestor atacuri s-au justificat in termeni etnici. Tinerelor victime li s-a spus ca sunt “prostituate” si “scroafe australience” in timp ce erau trantite jos si abuzate.

La Tribunalul Suprem din provincia New South Wales, in decembrie 2005, un turist pakistanez violator a declarat ca victimele sale n-au dreptul sa spuna nu, pentru ca acestea “nu purtau batic”.

Nu cu mult timp in urma, anul acesta, australienii au fost socati cand seicul libanez Faiz Mohammed, in timpul unei conferinte tinute la Sydney, a explicat asistentei ca victimele violate nu trebuie sa-i invinovateasca pe faptasi, ci pe ele insele. Femeile care poarta imbracaminte sumara invita barbatii sa le violeze, a mai spus el.

Cateva luni mai tarziu, la Copenhaga, invatatul si muftiul islamic Shahid Mehdi a starnit rumoare – ca si omologul sau din Australia, – cand a declarat ca femeile care nu poarta batic “cer sa fie violate”.

Si cu o sincronicitate obsedanta, in 2004 ziarul londonez Telegraph relata cum, aflat temporar in Marea Britanie, seicul egiptean Yusaf al-Qaradawi pretindea ca femeile victime trebuiau pedepsite daca erau imbracate indecent atunci cand au fost violate. “Pentru a fi absolvita de vina, o femeie violata trebuie sa se fi purtat cuviincios”, a adaugat el.

In Norvegia si Suedia, ziaristul Fjordman avertizeaza asupra unei epidemii de violuri. Inspectorul de politie Gunnar Larsen a declarat ca sunt tendinte clare, fara echivoc, de crestere constanta a cazurilor de viol si legate de etnicitate. Doua treimi dintre violatorii din Oslo sunt imigranti cu fond cultural ne-occidental si 80% din victime sunt femei norvegiene.

In Suedia, conform declaratiei translatoarei pentru Jihad Watch, Ali Dashti, “violuri in grup, in care de obicei sunt implicati imigranti musulmani si fete suedeze, au devenit o banalitate. Acum cateva saptamani, cinci kurzi au violat cu salbaticie o fata suedeza de 13 ani.”

In Franta, activista pentru drepturile femeilor Samira Bellil (foto sus), dupa ani de violuri in grup repetate intr-unul cartierele de locuinte asigurate din bani publici, pentru musulmani, a rupt tacerea si a scris o carte, Dan l’enfer de tournantes (In iadul turnantelor – turnanta = a trece de la o persoana la alta, termen argotic care desemneaza violurile in grup, n. AM), care a socat Franta. Descriind violenta bandelor in suburbii, ea explica ziarului Time ca “orice fata din comunitate care fumeaza, foloseste fard sau poarta imbracaminte atractiva este o curva.”

Din pacate, femeile occidentale nu sunt singurele victime in aceasta epidemie. In Indonezia, in 1998, grupuri implicate in respectarea drepturilor omului au intervievat si strans marturii de la peste 100 de femei chineze care au fost violate in grup in timpul tulburarilor care au precedat caderea presedintelui Suharto. Multora din ele li s-a spus: “Trebuie sa fii violata pentru ca esti chinezoaica si nu musulmana.”

Christian Solidarity Worldwide raporta ca in aprilie 2005, o fata pakistaneza de 9 ani a fost violata, batuta cu o crosa de cricket, agata de tavan cu capul in jos, cu mainile legate, si i s-a turnat in gura boia de ardei. Vecinii ei musulmani i-au spus ca se razbunau pentru bombardarea copiilor irakieni de catre americani, si ca ei faceau asta pentru ca ea era o ″necredincioasa si o crestina.″

In Sudan – unde arabii musulmani ii macelaresc pe musulmanii negri si pe crestinii sudanezi intr-un genocid continuu, – fostul sclav sudanez, actualul activist pentru drepturile omului Simon Deng, spune ca a fost martor cand femei si fete erau violate, si ca regimul arab de la Khartum isi trimite soldatii pe teren pentru a viola si a ucide. In alte rapoarte, femeile capturate de fortele guvernamentale sunt intrebate: “Esti crestina sau musulmana?” iar cele care raspund ca sunt crestine sunt violate in grup inainte de a li se taia sanii.

Acest fenomen al violentei sexuale islamice impotriva femeilor ar trebuie tratat ca o epidemie urgenta, violenta si represiva. In schimb, ziaristii, academicienii si politicienii o ignora, ii gasesc explicatii sau ii ostracizeza pe cei care indraznesc sa discute acest subiect.

In Australia, cand ziaristul Paul Sheehan a scris, in mod obiectiv, despre violurile in grup din Sydney, a fost calificat drept rasist si acuzat ca incita la ura anti-musulmana. Si atunci cand a scris in Sydney Morning Herald ca exista o rata inalta a criminalitatii in comunitatea libaneza din Sydney, colegul sau ziarist David Marr i-a trimis un e-mail cu urmatoarea observatie: “Este un articol dizgratios, care arunca o lumina proasta asupra noastra, a tututor celor de la Herald.”

Keysar Trad, vice-presedinte al Asociatiei Libanezilor Musulmani din Australia, a spus ca violurile in grup sunt o crima “odioasa” dar considera ca fiind “cam nedrept” faptul de a se fi dezvaluit etnicitatea violatorilor.

Ziarista Miranda Devine de la acelasi Sydney Morning Herald declara ca, in cadrul acelorasi procese pentru acuzatii de viol, orice referinta la etnicitate fusese stearsa din declaratiile victimelor pentru ca procurorii urmareau o incadrare juridica mai usoara a faptei. Asa ca, atunci cand judecatoarea Megan Latham a declarat, “nu exista nici-o dovada a unui element rasial in comiterea acestor fapte”, toata lumea a crezut-o. Putem spune ca, astfel, tribunalul, politicienii si cea mai mare parte a presei le-au mai violat o data pe victime.

Detectivul australian pensionar Tim Priest a avertizat in 2004 ca bandele libaneze, care au inceput sa opereze in Sydney in anii ’90 – cand politia dorme pe ea, – au scapat de sub control. “Grupurile libaneze”, spunea el, “erau barbare, extrem de violente si intimidau nu numai martorii nevinovati ci chiar si politia care a incercat sa-i aresteze.”

Priest descrie cum, in 2001, intr-o zona predominant musulmana din Sydney, doi politisti au oprit o masina cu trei barbati bine cunoscuti din Orientul Mijlociu pentru a verifica daca nu au lucruri furate. In timp ce efectuau controlul politistii au fost amenintati fizic si ca vor fi urmariti, omoriti si prietenele lor violate.

Conform celor declarate de Priest, lucrurile nu s-au terminat acolo. Cand politistii au chemat intariri, cei trei barbati, prin telefoanele mobile, si-au anuntat asociatii si in cateva minute 20 de arabi au sosit la fata locului. I-au inghiontit si i-au impins pe politisti si au avariat vehicolele proprietatea statului. Politistii s-au retras si banda i-a urmarit pana la sectia de politie, unde au intimidat personalul, au produs pagube materiale tinand sectia de politie ostateca.

Politisitii n-au luat vreo masura impotriva infractorilor. Piest acuza: “In mijlocul populatiei locale politistii sunt lasi, iar mesajul a fost, ‘libanezii (bandele musulmane) stapanesc strazile.’”

In Franta, in suburbii, unde violul in grup este cunoscut sub numele de tournante , victimele stiu ca politia nu le va proteja. Daca vor face plangere, spune Samir Bellil, ele si familiile lor vor fi in pericol.

Si totusi, femeile musulmane din ghetto-urile franceze au inceput sa riposteze impotriva bandelor de violatoari si a lipsei de reactie a politiei. Ele au demarat o miscare numita “Nu suntem nici curve si nici supuse” (Ni Putes Ni Soumises) luptand impotriva violentei intrinseci care bantuie in comunitatile lor si impotriva culturii care promoveaza violenta.

In cele mai multe procese franceze, violatorii musulmani declara ca ei nu cred ca au comis o crima. Si, intr-o paralela inspaimantatoare cu bandele din Australia, ei pretind ca victima este de condamnat si o acuza ca este “o prostituata” sau “o curva.”

Conform ziarului The Guardian, in timpul recentelor tulburari din Franta, un print saudit cu actiuni la News Corporation se lauda la o conferinta in Dubai ca i-a telefonat lui Rupert Murdoch si s-a plans de Fox News ca descrie tulburarile ca “revolte musulmane”. Intr-o jumatate de ora, spunea el, Fox a schimbat termenul cu cel de “tulburari civile.”

Traducatoarea suedeza Ali Dashti declara ca in Suedia, cand trei barbati au violat recent o femeie de 22 ani, i-au spus acesteia un singur cuvant: “curva.” Asemenea evenimente, spune Dashti, se intalnesc saptamana de saptamana in ziarele suedeze. Corectitudinea politica are “mare grija sa nu se mentioneze etnicitatea faptasilor.”

Ziarul suedez de limba engleza The Local relata in iulie 2005 ca Bengt Lindstrom, seful politiei din Malmo, al treilea oras ca marime din Suedia, a fost acuzat de incitare la ura rasiala. El a trimis, la doua dintre oficialitatile orasului, un e-mail de la computerul sau de acasa. Sefului Directiei de Sanatate i-a scris: “ii tratezi ca pe niste paraziti pe toti suedezii in varsta care au muncit din greu pentru ca patria noastra sa progreseze si dai mai degraba taxele pe care eu le platesc unor criminali pe care-i cheama Mohamed din Rosengärd.”

In Malmo, politia a recunoscut, spune Dashti, ca nu mai controleaza orasul. “Efectiv, este controlat de bande violente de imigranti musulmi.” Personalul ambulantelor este atacat frecvent si scuipat si de aceea refuza sa se deplaseze fara escoarta politiei. Politia este prea timorata pentru indrazni sa intre in anumite zone din oras fara intariri.

In iunie 2005, ziarele norvegiene raportau ca Oslo a inregistrat cel mai mare numar de cazuri de viol din precedentele 12 luni. Totusi, explica Fjordman, statisticile oficiale nu contin nici o informatie despre faptul ca “imigrantii erau prezenti coplesitor printre acuzatii in cazurile de viol” si ca mass-media raman suspect de tacute.

Unni Wikan, profesoara de antropologie la Oslo, spune ca femeile norvegiene trebuie sa accepte responsabilitatea faptului ca barbatii musulmani gasesc provocator modul lor de a se imbraca. Si, de vreme ce acesti barbati considera femeile responsabile pentru viol, ele trebuie sa se adapteze societatii multiculturale din jurul lor.

BBC a retras un documentar programat pentru a fi transmis in 2004, dupa ce politia britanica a avertizat ca acesta ar putea determina cresterea tensiunii rasiale. “In aceste circumstante exceptionale… Channel 4, ca un emitator responsabil, a fost de acord cu cererea politiei…” Documentarul urma sa arate cum barbati musulmani au abuzat sexual fete engleze nu mai mari de 11 ani.

Numarul abuzurilor comise de barbati musulmani impotriva femeilor in ultimul deceniu este atat de mare, incat nu poate fi vazut altfel decat ca un comportament cultural implicit. Este sprijinit si promovat deschis de catre liderii religiosi islamici, care acuza victimele si ii exonereaza pe violatori.

In trei decenii de imigratie in tarile occidentale, islamul a provocat bulversare si confuzie sociala in toate tarile gazda. Nici o alta politica privind imigratia nu s-a lovit de probleme de ne-asimilare si ambiguitate religioasa atat de mari.

Peste tot in lume, musulmanii sunt in conflict cu vecinii lor. Asa cum spunea recent Mark Steyn, se pare ca fiecare conflict care apare a fost generat de cineva cu numele de Mohamed.

In iulie 2005, seicul Mohammad Omran din Melbourne (foto) declara, invitat la emisiunea Sixty Minutes ca “… noi credem ca avem mai multe drepturi decat voi, pentru ca noi am ales Australia sa fie casa noastra, iar voi nu.”

In acelasi interviu, seicul Khalid Yasin, aflat in vizita in Australia, avertiza: “Nu este nimic mai neobisnuit ca un musulman avand un prieten nemusulman, caci un musulman ar putea fi asociatul tau, dar niciodata prieten. Nu poate fi prietenul tau, pentru ca nu intelege principiile tale religioase si nu poate pentru ca nu intelege credinta ta.”

Desi se spun si se tot spun asemenea lucruri de catre liderii islamici, si chiar si in fata evidentei influxului masiv de criminalitate islamica, tarile occidentale continua sa creada in iluzia asimilarii si a relativismului moral.

In Australia, crestinii libanezi s-au integrat si au devenit o parte respectabila a comunitatii noastre. Premierul statului Victoria este libanez crestin, la fel ca si guvernatorul din New South Wales. Din pacate, musulmanii libanezi intalnesc serioase probleme din cauza refuzului de a accepta dreptul nostru de a trai propria noastra viata.

Nimic nu demonstreaza mai clar ca aceasta nu este o problema de rasa, ci o problema de cultura.

(Traducere si adaptare de Nicusor Gliga)

Sursa: AlterMedia România

NAŞTERE, BOTEZ, NUNTĂ, ÎNMORMÂNTARE

Ianuarie 7, 2010 Lasă un comentariu

COLOCVIILE DIDACTICE
SECTIUNEA : EDUCATIA INTERCULTURALA SI MULTICULTURALA
AUTORI :INV. IONELA LALA
COLEGIUL NATIONAL “ KEMAL ATATURK”, MEDGIDIA

OBICEIURI LEGATE DE MOMENTELE ESENTIALE ALE VIETII
( NASTERE, BOTEZ, NUNTA, INMORMANTARE)
LA TURCO-TATARII DIN DOBROGEA SI LA ROMANI

“Tătarii (anatolieni, crimeeni şi nogai) care trăiesc în Dobrogea românească (judeţele Tulcea şi Constanţa) şi-au păstrat până în zilele noastre identitatea şi tradiţiile. Obiceiurile lor de naştere, căsătorie şi moarte au suferit în ultimele decenii o serie de modificări, odată cu schimbările intervenite la sate şi oraşe datorită modernizării şi urbanizarii. De remarcat faptul că schimbări asemănătoare în obiceiurile respective datorate în esenţă aceloraşi cauze, s-au produs şi la turcii din Turcia.
Schimbările respective erau de aşteptat şi datorită faptului că tradiţia este în multe privinţe opusă noului mod de viaţă. Deşi Dobrogea a suferit o serie de pierderi ale tradiţiilor turceşti, totuşi ea s-a păstrat ca o insulă în care multe alte tradiţii ale acestui popor au fost conservate.”(1)

În linii mari, obiceiurile turcilor dobrogeni se regăsesc la turcii din Turcia. Coborând la rădăcinile tradiţiilor turcilor dobrogeni şi ale turcilor din Turcia, întâlnim vechi ceremonii şi obiceiuri turceşti, precum şi rămăşiţe ale religiei şamaniste a vechilor turci. Făcând comparaţie între tradiţiile diferitelor ramuri etnice ale turcilor dobrogeni, observăm numeroase asemănări între cele aparţinând turcilor anatolieni şi cele ale turcilor crimeeni (tătarii crimeeni). Deşi tătarii nogai din Dobrogea au trecut târziu la viaţa sedentară, în esenţă, obiceiurile lor sunt asemănătoare cu ale celorlalţi turci dobrogeni.
Este foarte interesantă constatarea potrivit căreia, în cadrul obiceiurilor de nuntă, ceremonia numită masa mare a fost preluată de turcii dobrogeni de la români, după anul 1950. Odată cu masa mare, turcii dobrogeni au preluat de la români si personajele numite naş şi naşă. Explicaţia schimbării sus-amintite constă atât în deschiderea spre exterior a comunităţilor turceşti dobrogene după apariţia C. A. P.-urilor, cât şi în sumele mari de bani care se pot strânge la masa mare.
Este interesant şi obiceiul specific turcilor din Dobrogea ca, la rugăciunea funerară de la cimitir, să participe şi prietenii români ai mortului, deci creştini, semn de toleranţă reciprocă şi de bună convieţuire româno-turcă. Asemenea constatări au mai mult decât o importanţă strict ştiinţifică. Ele sunt revelatoare pentu climatul convieţuirii românilor majoritari şi turcilor minoritari în Dobrogea românească.
Există importante asemănări şi deosebiri în obiceiurile şi tradiţiile turcilor din Dobrogea şi din Turcia. Dobrogea prezintă două particularităţi interesante: pe de o parte este păstrarea, ca pe o insulă izolată, a unor tradiţii (mai ales cele legate de nuntă şi moarte), pe de alta este îmbinarea bogatelor tradiţii ale turcilor de origine anatoliană şi ale celor de origine crimeeană (tătarii).Turcii dobrogeni au reuşit,în mare parte, cu toate influenţele sociale contemporane, să-şi păstreze vechile tradiţii până în zilele noastre.
Înainte de al doilea război mondial, obiceiurile turcilor dobrogeni erau încă puternice şi pline de vitalitate. Din diferite motive, după anul 1950, aceste obiceiuri s-au diluat şi au dispărut treptat. Oamenii care au cunoscut acele obiceiuri, înainte de anul respectiv, sunt probabil ultimii lor martori.
În anul 1900, în Dobrogea existau 260 de geamii. Imediat după cel de-al doilea război mondial, numărul acestora a scăzut la 151. Această scădere a continuat până în zilele noastre, când numărul geamiilor a ajuns la 70, majoritatea lor găsindu-se în paragină(2).
În regiune nu există nici o mănăstire musulmană de dervisi (tekke). Mausolee şi cavouri ale unor sfinţi musulmani şi ale unor demnitari otomani se găsesc la Isaccea, Cernavoda şi Babadag. Dintre medrese (fostele şcoli religioase musulmane), se păstrează doar cea de la Medgidia. La Medgidia se mai află şi o fostă baie publică turcească (hamam), care este în prezent închisă.
În satele din Dobrogea românească apropiate de graniţa cu Bulgaria există numeroase cişmele otomane, cu toate că unele dintre ele au fost distruse. Există, încă, vechi cimitire turceşti în unele sate unde astăzi nu mai locuieşte nici un turc. În prezent, există 108 cimitire turceşti, care încă sunt folosite. Vechile case turceşti mai păstrează încă stilul arhitectonic tradţional din timpul Imperiului Otoman.Toponimele turceşti au fost folosite, în mare parte, până la al doilea Război Mondial. În anii următori aceste toponime au fost schimbate,deşi în regiune continuă să fie folosite, deformate, unele toponime turceşti, originea lor fiind uitată.

1 Analiza obiceiurilor privind naşterea

Obiceiurile de naştere ale turcilor dobrogeni prezintă numeroase asemănări sau chiar sunt identice cu obiceiurile de naştere ale tuturor popoarelor turcice.
Pentru ca tinerii căsătoriţi să aibă copii, practicile şi ritualurile tradiţionale încep încă din timpul obiceiurilor de nuntă. Astfel, în Dobrogea, voalul de pe faţa miresei este dat la o parte, cu un făcăleţ, de un copil. Există o strânsă legătură între numărul de copii pe care îi are o familie şi nivelul ei de educaţie. Rata natalităţii a scăzut după anul 1950, când învăţământul de opt ani a devenit obligatoriu, în şcoală predându-se şi cunoştinţe de anatomie şi igienă.
Măsurile de protecţie care se iau după naşterea copilului sunt practici religioase, dar şi vrăjitoreşti, pentru a feri mama şi copilul nou născut de diferite fiinţe răufăcătoare precum duhurile rele, diavolul, zânele, vrăjitoarea cea bătrână, etc.
Un astfel de personaj mitologic apare numai la turcii din Dobrogea; este vorba de personajul numit kayis ayak. Împotriva acestor personaje malefice, mai ales în primele patruzeci de zile de la naşterea copilului, se iau tot felul de măsuri, lăuza şi copilul nou născut nu sunt lăsaţi niciodată singuri în această perioadă. Dacă totuşi lăuza şi copilul nou-născut trebuie lăsaţi singuri (chiar şi pentru câteva ore), în camera respectivă se aşează în preajma celor doi o serie de obiecte considerate apărătoare de rele: un Coran, ceapă, usturoi, o matură.Coranul exprimă credinţa în justeţea şi adevărul religiei islamice. Celelalte obiecte au semnificaţii în vechile religii turceşti (preislamice).
În primele patruzeci de zile de la naştere lauza nu este curată, ea trebuind la sfârşitul acestui interval să se spele şi să facă o spălare rituală musulmană completă. Pentru păstrarea sănătăţii copilului nou-născut, acesta este spălat zilnic timp de patruzeci de zile de la naştere, în diferite moduri, folosind diverse materiale şi substanţe, care, în credinţele şi obiceiurile populare, au un rol bine definit. În majoritatea cazurilor, la spălarea copilului se folosesc coji de ouă. O altă măsură de protecţie a copilului nou născut este evitarea lăsării pe frânghie afară, în timpul nopţii, a lenjeriei acestuia.
Una din deosebirile dintre credinţele populare ale turcilor dobrogeni şi cele ale turcilor din alte regiuni este aceea că zânele (peri) în Dobrogea sunt personaje pozitive. Atunci când se pune nume copilului nou născut, tătarii nogai din Dobrogea au obiceiul de a pune copilului un nume secret şi a-l striga apoi cu voce tare folosind un nume fals. Este vorba de un vechi obicei turcesc practicat pentru a înşela duhurile rele. Tradiţia provine de la vechii turci şi este răspândită sub diferite forme în întreaga lume turcă.
Înainte de anul 1950, la turcii din Dobrogea, la ceremonia oficială de punere a numelui participa obligatoriu hogea, care rostea la urechea acestuia chemarea musulmană la rugăciune (ezan )(3). Această tradiţie se mai păstrează astăzi doar în localităţile în care trăiesc compact ( în satul Fântâna Mare).
Festivitatea de încheiere a perioadei de patruzeci de zile de la naşterea copilului, turcii tătari (tătarii crimeeni) din Dobrogea o numesc loksa toy, iar turcii anatolieni din Dobrogea cumbus. Este o ceremonie rezervată femeilor şi copilului nou-născut. Mama este felicitată de musafirele sale, iar copilului i se aduc daruri şi i se fac urări de fericire şi de viaţă lungă. Scopul ceremoniei este acelaşi la ambele ramuri etnice ale turcilor dobrogeni. Totul are loc într-o atmosferă de veselie şi petrecere.
La turcii din Dobrogea, practicile împotriva deochiului îmbracă forme variate, şi prezintă multe asemănări cu vechea religie turcă (preislamică). Se iau o serie de măsuri, una dintre cele mai interesante fiind folosirea scutecului în care a fost învelit copilul nou născut drept faţă de masă. Apoi, în timpul nopţii, scutecul este scos din casă şi dus până sub prima fereastră luminată şi scuturat acolo. Apoi, fără să privească înapoi, persoana care a făcut această operaţie aduce scutecul în casă.
Scoaterea la plimbare a copilului nou născut este însoţită la turcii din Dobrogea de numeroase practici şi obiceiuri. Prima plimbare trebuie să aibă loc după încheierea acelor patruzeci de zile de la naşterea copilului.
Toate aceste obiceiuri sunt similare cu practici ale populatiei de origine romana.
La nuntile romanesti se obisnuieste intampinarea tinerilor care ies de la Starea Civila cu boabe de orez care se arunca asupra lor, simbol al fertilitatii, familiile in care se nasc copii fiind considerate binecuvantate de Dumnezeu.
Femeia lauza are interdictie de a iesi din casa pe parcursul celor 40 de zile de lauzie, iar de copilul nou-nascut nu este permis sa se apropie oricine si oricum. Cei care intra in casa in care este un prunc trebuie sa fie « curati » fizic si spiritual, ca nu cumva sa se imbolnaveasca copilul.
La capataiul patului trebuie sa i se puna un dar in bani, sa aiba copilul noroc.
Se considera ca e necesar sa se boteze pruncii cat mai repede, fara sa se mai astepte obisnuitul termen de 40 de zile, daca acestia sunt sensibili, bolnaviciosi, apa sfintita spaland raul ce ar putea ameninta copilul, iar rugaciunea preotului indepartand duhurile cele rele.
« Scoaterea din mir » se face printr-o imbaiere care aminteste de vechi practici magice, in apa femeile din familie punand flori, plante de leac, dar si bijuterii, bani, carti, in timp ce menesc copilului bogatie, fericire, o viata fericita.

2 Analiza obiceiurilor privind căsătoria

Nunta este un eveniment colectiv la care, în satele turceşti din Dobrogea, participă toţi locuitorii, fie că sunt invitaţi sau nu.
Pentru comunitatea turcă, nunta este asemenea unei piese de teatru. Ea se realizează prin participare şi emoţie colectivă, iar participanţii îşi cunosc foarte bine rolurile. Principalele roluri sunt deţinute de mire şi mireasă. La aceste ceremonii distracţia şi veselia sunt la ele acasă, iar fiecare participant ajută la buna desfăşurare a lucrurilor, după cum s-a stabilit din timp.
Atât la turcii anatolieni din Dobrogea, cât şi la turcii tătari (tătarii crimeeni) din această regiune, există un obicei foarte strict care interzice căsătoria dintre un băiat şi o fată dacă aceştia sunt rude după tată până la al şaptelea grad sau rude după mamă până la al treilea grad.
Căsătoriile dintre un tânăr de naţionalitate turcă şi o persoană nemusulmană se întâlnesc în Dobrogea mai ales după anul 1950(4). La oraş, deşi la început aceste căsătorii au fost privite cu dezaprobare, treptat oamenii s-au obişnuit cu ele. În schimb, în satele în care turcii locuiesc compact, căsătoriile mixte nu sunt privite nici azi cu ochi buni.
Tradiţiile de peţire a fetei sunt asemănătoare cu cele din Turcia. Formula folosită atunci când se face cererea în căsătorie a rămas neschimbată la turcii dobrogeni. Această formulă sună astfel: Allahin emri ve peygamberin kavli ile (din porunca lui Allah şi cu voia Profetului). Băutul şerbetului are loc când se stabileşte înţelegerea definitivă privind căsătoria, cât şi la logodnă. Este o tradiţie destul de veche, sensul ei fiind rostirea şi întărirea unui jurământ.
Înainte de anul 1930, la turcii dobrogeni obiceiurile de nuntă erau legate de filozofia religioasă musulmană. Religia avea o importanţă deosebită în relaţiile din cadrul familiei şi din cadrul comunităţilor turceşti dobrogene. Cel mai bun exemplu în acest sens il putem considera faptul că mirele şi mireasa se întâlneau şi se cunoşteau abia în odaia de nuntă (gerdek).
Turcii dobrogeni consideră că acela care şi-a dat cuvântul de onoare în privinţa căsătoriei (rostind cuvintele Soz bir Allah bir, adică “Cuvântul dat este unul singur precum Allah este unul singur”) şi care apoi îl încalcă, păcătuieşte grav în faţa lui Allah. Acest păcat este echivalent cu abandonarea religiei islamice, deoarece în Coran se spune: Să nu cumva să vă încălcaţi jurămintele pentru care Allah a fost luat garant!
Înainte de anul 1950, la turcii dobrogeni, hogea participa la ceremonia de logodnă. Hogea citea din Coran, rostea rugăciuni pentru cei morţi şi făcea rugăciuni şi urări pentru viitorul fericit al celor doi tineri care urmau să se căsătorească. Deşi cununia oficială se făcea la primarie, până prin anii 1950-1960, tinerii cununaţi la primărie nu erau consideraţi căsătoriţi legal, cununia religioasă fiind singura considerată autentică. De asemenea, era necesar să aibă loc nunta, care era o ceremonie colectivă. Înainte de efectuarea cununiei religioase, tobele şi goarnele tăceau, se citea din Coran, apoi hogea făcea cununia în prezenţa martorilor şi a reprezentanţilor mirelui şi miresei. Această ceremonie era obligatorie pentru toate nunţile turcilor dobrogeni. Cununia religioasă are loc şi în zilele noastre.
Apărarea miresei când este adusă la casa mirelui de paznici atât de partea dreaptă cât şi pe partea stângă este o moştenire peste timp a tradiţiilor popoarelor turcice din Munţii Altai. Căruţa tradiţională a turcilor din Dobrogea în care se transporta mireasa era acoperită cu ramuri de dud sau de salcie.La tătarii şi turcii nogai există obiceiul ca un copil să vină cu Coranul în mână împreună cu mireasa la casa mirelui. La coborârea din mijlocul de transport, copilul primea bacşiş, apoi se făceau daruri miresei pentru a o convinge să coboare şi ea. După ce mireasa cobora şi săruta mâinile socrilor, hogea rostea o scurtă rugăciune şi făcea urări pentru fericirea tinerilor căsătoriţi.
Ceremonia intrării în odaia de nuntă (gerdek toreni) începea după rugăciunea de seară de la geamie. Înainte de anul 1950, mirele mergea obligatoriu la geamie anterior începerii ceremoniei sus-amintite. După încheierea rugăciunii de la geamie, hogea şi întreaga comunitate musulmană locală, împreuna cu rudele mirelui, îl conduceau pe acesta acasă pentru a intra în odaia de nuntă. Pe drum se cântau cântece religioase musulmane (ilahiler). Conducerea mirelui până la odaia de nuntă reprezenta un eveniment foarte important, la care participa întreaga comunitate. Înainte de intrarea mirelui în odaia de nuntă, hogea se ruga pentru tinerii căsătoriţi şi îl punea pe mire să se căiască public pentru păcatele sale. Apoi hogea făcea pentru a doua oară cununia religioasă. Obiceiul de a face, în odaia de nuntă, o rugăciune însoţită de două plecăciuni cu fruntea până la pământ este tot un element religios islamic. Se crede că rugăciunile făcute cu acest prilej vor fi îndeplinite de Allah. La turcii dobrogeni, noaptea nunţii şi rugăciunile spuse cu acest prilej sunt considerate sfinte.
O altă tradiţie, întâlnită atât la turcii dobrogeni cât şi la vechii turci, este arderea şi prepararea hena-ei.
Potrivit unor vechi credinţe, orice fiinţă sau obiect vopsit parţial cu hena devenea sfinţit. Această sfinţire aducea cu sine şi ocrotirea de duhurile rele. Apa era amestecată cu hena şi vărsată la colţurile casei, mireasa se vopsea cu hena pe mâini şi pe picioare, şi berbecul era vopsit cu hena atât la turcii dobrogeni, cât şi la turcii din Anatolia (5).
De asemenea, s-a păstrat şi obiceiul ca mireasa, când intră în casa mirelui, să ungă cu ulei anumite obiecte din interiorul şi exteriorul casei, apoi să ia apa într-un ibric şi să o verse, picătură cu picătură, în locuinţa respectivă. În tot acest timp se citesc cu glas tare anumite capitole din Coran.
Un alt obicei este jocul care încheia ceremonia oferirii de bani şi daruri pentu mire (taki toreni). Momentul era însoţit de focuri de armă trase în aer, iar mirele răsturna tava cu pesmeţi din faţa sa, căldarea cu apă şi o lua la fugă. Răsturnarea tăvii cu pesmeţi şi timpul necesar flăcăilor pentru a aduna pesmetul dădea mirelui posibilitatea să se îndepărteze cât mai mult. Acest joc resuscita vechile simboluri ale belşugului şi ale luptei.
După cum se ştie, atât Dobrogea cât şi restul României au fost timp de multe secole regiuni de tranzit pentru diverse popoare migratoare. Dintre popoarele care au trecut sau chiar s-au stabilit aici se numără şi diverse ramuri ale vechilor turci. Acest fapt este pus în evidenţă şi de asemănările dintre tradiţiile populare româneşti şi cele turceşti.
La vechile nunţi româneşti exista obiceiul ca atunci când mireasa ieşea din casa părintească să i se întindă în faţă un covor pe care să calce. Acest obicei se întâlneşte la nunţile turcilor dobrogeni în momentul în care mireasa coboară din căruţă pentru a intra în casa mirelui. La români exista obiceiul ca la plecarea miresei din casa părintească flăcăilor din sat să li se plătească un fel de răscumparare. La turci, o plată asemănătoare se face când mireasa intră în casa mirelui.O altă asemănare este că la vechile nunţi româneşti, când mireasa venea la casa mirelui, asupra ei se aruncau boabe de grâu şi orez. Ca şi la nunţile turceşti, aceasta simbolizează urarea de belşug. La nunţile româneşti, pentru a feri casa de rele (sau de duhurile rele), la cele patru colţuri se varsă apă. Acest obicei este asemănător cu vărsarea apei amestecată cu hena la turcii anatolieni.
După anul 1950, la nunţile turcilor dobrogeni, a pătruns ceremonia numită “masa mare”. La început, naşul şi naşa (care conduc ceremonia “mesei mari”) erau aleşi dintre români, apoi, aceştia se alegeau şi dintre turci. Înainte de anul 1935, când în multe zone ale Dobrogei turcii locuiau compact, la unele nunţi româneşti se cântau şi cântece religioase turceşti. După anul 1950, la nunţile turcilor dobrogeni, la “masa mare” se cântă şi cântece româneşti.(6)
La nuntile romanesti se mai obisnuieste ca,dupa iesirea de la cununia religioasa, in fata mirilor sa se verse o galeata plina cu apa, in semn de purificare, dar si de belsug, mirelui revenindu-i datoria de a-i plati pe cei care fac acest gest.
Diferentele esentiale provin din religiile diferite care isi pun amprenta asupra ceremoniei de unire a tinerilor. Dar in ambele culturi se considera necesara binecuvantarea parintilor si a preotului, precum si datoria tinerilor de a se pastra « curati » pana dupa casatorie, careia i se da un sens spiritual.
Conform religiei ortodoxe, casatoria este facuta pentru nastere de prunci si pentru a feri, pe cei care nu pot vietui altfel, de pacat.
Se considera ca existenta umana poate fi sublimata prin traire intru Dumnezeu, ca omul are mai multe cai catre mantuire, una dintre el fiind existenta in lume si intemeierea unei familii, urmata de nasterea si cresterea de « prunci buni ».
Modernitatea si-a pus pecetea si pe aceste cutume, astazi nuntile incalcand multe dintre vechile interdictii. Una dintre ele ar fi aceea de a nu face o cununie sambata, ci doar duminica, dupa liturghie.
Exista zone in care, din dorinta de a se castiga mai multi bani, dar si de a crea legaturi de rudenie cu mai multe persoane, se obisnuieste sa se aleaga doua sau mai multe perechi de nasi( Moldova, spre exemplu), ignorandu-se ideea ca nasii sunt parinti spirituali si, dupa cum nu avm mai multi parinti dupa trup, nu ar trebui sa avem mai multi nici dupa spirit.
Petrecerile care urmeaza dupa nunta incalca si ele, uneori, randuiala bisericeasca pentru ca, desi nu se specifica, precum in religia musulmana, ca alcoolul este total interzis, nici ortodoxia nu incurajeaza desfraul, purtarile lipsite de masura.

3. Analiza obiceiurilor privind înmormântarea

În cadrul general al obiceiurilor funerare ale turcilor dobrogeni, o pondere importantă o au elementele religioase islamice, alături de care întâlnim şi numeroase credinţe preislamice şi vechi obiceiuri populare laice.
La turcii din Dobrogea, evenimentele anterioare morţii sunt comentate şi interpretate pe baza semnelor şi a unor presupuneri bazate pe comportamentul animalelor şi al păsărilor. Ultima răsuflare a omului este şi ea legată de anumite comportamente ale vietăţilor din jur şi de diverse fenomene ale naturii. Adesea coincidenţele legate de moartea unei persoane sunt folosite drept semne prevestitoare în cazuri asemănătoare. Tot ca semn rău este interpretată şi spargerea sau crăparea unor lucruri din casă. Şi visele sunt izvoare importante pentru asfel de prevestiri sumbre. Căderea unui dinte în vis şi poziţia dintelui respectiv în gură pot fi interpretate drept semne prevestitoare ale morţii unei rude sau ale unei cunoştinţe.
Practicile funerare legate de îngrijirea corpului mortului sunt identice cu cele din Turcia. Ele se execută până ce corpul mortului nu şi-a pierdut căldura. Citirea cu glas tare din Coran are loc atât înainte, cât şi după deces. Obiceiurile funerare ale turcilor dobrogeni au la bază credinţa că celui dispărut nu-i mai pot fi de folos decât îndatoririle religioase corect aduse la îndeplinire. De altfel, legarea bărbiei mortului, închiderea ochilor şi acoperirea sa cu un giulgiu sunt considerate practici obligatorii şi sfinte lăsate moştenire musulmanilor de profetul Muhammad.
Un obicei specific turcilor dobrogeni este aşezarea peste corpul mortului a unei oglinzi şi a unei bucăţi de pâine, elemente pe care le întâlnim şi în obiceiurile de căsătorie şi care simbolizează lumina şi belşugul. Faptul că ele sunt prezentate şi la moarte denotă că sunt considerate a fi importante pentru mort pe lumea cealaltă.
Su selasi (7) reprezintă o ceremonie şi un cântec religios musulman caracteristic turcilor din Dobrogea. Ceremonia are loc înainte de a rosti rugăciunea de înmormântare, dupa ce trupul mortului a fost spălat şi învelit în giulgiu. După intonarea cântecului, participanţilor li se împart batiste. Această ceremonie nu se întâlneşte în Turcia. Este o practică ce aminteşte de influenţe ale tradiţiei româneşti de înmormantare.
La înmormântările turcilor dobrogeni participă şi vecini, colegii de serviciu şi prieteni nemusulmani. Faptul că aparţin unor religii şi tradiţii diferite nu-i împiedică să îndeplinească ultima îndatorire faţă de cei dispăruţi: înaintea rugăciunii funerare islamice, răspund şi ei afirmativ, la întrebarea hogei privind comportamentul social al mortului şi se declară de acord cu iertarea păcatelor acestuia. Apoi, se retrag la o anumită distanţă şi privesc de acolo, cu respect, practicile funerare musulmane.
Când mortul este transportat la groapă se întâlneşte o practică specifică turcilor dobrogeni: scândura care urmează să se pună la căpătâiul mortului este purtată de un om sărac sau în vârstă sau de o rudă a mortului, fie în faţa, fie în spatele, fie în lateral cortegiului funerar. Persoana respectivă primeşte în dar prosopul legat de scândura. Această practică, inexistentă în Turcia, se aseamănă cu crucea purtată în fruntea cortegiilor funerare ale creştinilor.
O tradiţie semnalată în jurul anului 1906 continuă la turcii din Dobrogea şi în zilele noastre, obiceiul de a arunca pământ peste trupul mortului şi de a se îndeparta apoi de groapă fără să privească înapoi. Tradiţia continuă şi sub forma rostirii de rugăciuni islamice peste şapte bulgări de pământ care apoi sunt aruncaţi peste mort.
Ceremonia desfăşurată de hoge la sfârşitul înmormântării, după ce rămâne singur lângă mormânt, reprezintă o tradiţie religioasă practicată şi în Turcia. Când femeia moare şi este înmormântată, hogea rămâne singur lângă mormânt şi rosteşte cu glas tare numele femeii decedate şi al mamei acesteia, apoi face rugăciunile de rigoare. Ansamblul ceremoniei efectuate de hoge după ce rămâne singur lângă mormântul persoanei decedate reprezintă un element religios islamic.
La turcii dobrogeni mai există, după înmormântare, şi o ceremonie care are ca scop răscumpărarea păcatelor din timpul vieţii. Ceremonia respectivă are o serie de particularităţi. Celor care vin la înmormantare li se dau bani mărunţi. La turcii dobrogeni se întâlnesc numeroase credinţe legate de sufletul mortului. Se păstrează credinţa conform căreia sufletul mortului cutreieră timp de 40 de zile de la deces în fosta casă şi în împrejurimile acesteia..La turcii crimeeni se întâlneşte obiceiul ca în locul unde este spălat mortul să se aprindă lumânări. Conform credinţei, după moarte, lumina ajută sufletul mortului să-şi găsească drumul în lumea cealaltă, sau lumina îl apără de rele.
Tradiţiile de după înmormântare continuă prin ceremonii organizate în intervale bine stabilite. Când se oferă participanţilor mâncăruri gătite şi hrană rece, se citeşte din Coran şi din Mevlid, se rostesc rugăciuni. Aceste tradiţii se întâlnesc în întreaga lume turcă. La turcii dobrogeni ele se menţin foarte vii. Ceremoniile au loc la următoarele intervale de timp de la deces: o zi, trei zile, şapte zile, douăzeci de zile, patruzeci de zile, cincizeci şi două de zile şi la un an. Confirmarea religioasă islamică există doar pentru comemorarea la trei zile. În afara acesteia, toate celelalte zile menţionate sunt rămăşiţe ale religiilor preislamice. Nu trebuie trecute cu vederea influenţele pe care le au asupra turcilor dobrogeni vecinii lor români, pentru că astfel de zile există şi în obiceiurile româneşti. Zilele de pomenire a morţilor la turcii dobrogeni după cea de-a cincizeci şi doua zi reprezintă tradiţii apărute sub influenţa românească.
Înainte de anul 1940 (8), mâncărurile de pomenire erau la casa mortului aduse de către vecini. Curând, obiceiul s-a inversat. Mai mult, acceptarea de la alţii a mâncării a ajuns să însemne uneori că persoana respectivă este săracă. Potrivit credinţelor populare, este foarte important ca mâncărurile să degaje un miros plăcut. Se crede că acest miros va ajunge până la sufletul mortului. Tradiţia se întâlneşte şi la ceremoniile funerare româneşti. Şi românii, în anumite zile de la decesul persoanei gătesc obligatoriu mâncăruri calde cu care îşi ospătează rudele, vecinii şi prietenii. Ceremoniile respective se numesc “pomeni”.
Pentru pomenirea mortului se citeşte cu glas tare din Coran şi Mevlid. Una din tradiţiile practicate la turcii tătari din Dobrogea, un obicei şamanist transformat în practica religioasă islamică, este ca persoana care citeşte din Mevlid să ia un pahar cu vin şi imediat după pronunţarea numelui lui Amine (mama profetului Muhammad), să verse o parte din vin pe mormântul persoanei pomenite. Şi românii-ortodocşi au un obicei asemănător.
Bocetele turcilor dobrogeni sunt asemănătoare cu cele întâlnite în întreaga lume turcă. Jertfirea unor animale (mai ales oi şi berbeci) este o practică răspândită la toate popoarele turcice. La turcii dobrogeni aceste jertfe se fac în anumite zile ale anului şi mai ales în ajunul sărbătorii musulmane numită Kurban bayrami (sărbătoarea musulmană a jertfelor). La jertfirea animalelor este chemat hogea care spală faţa şi picioarele animalului îndeplinind astfel spălarea rituală musulmană (abdest).
Obiceiuriele romanilor legate de inmormantare sunt complexe, fapt ce denota importanta majora pe care oamenii o dau vietii « de dincolo », credinta in existenta unei alte lumi, mai bune, intre planul de aici al fiintarii si cel de dincolo stabilindu-se cai de comunicare.
Traditii precrestine se impletesc cu elemente care tin de credinta ortodoxa. Semnalam doar cateva dintre ele, subliniind faptul ca unele au fost asimilate de crestinism, neputand sa impuna stergerea lor din mentalul colectiv.
Se obinuieste ca la mormant sa se dea de pomana o cana, o galeata pentru apa si o gaina, pe mormant se toarna apa si vin,existand credinta ca in cele patruzeci de zile de pana la inaltarea sufletului la cer, celui care a murit ii este sete, foame, frig si nu isi mai poate satisface aceste necesitati. Cei ramasi in urma se ingrijesc de pomeni, la trei zile, la noua, patruzeci de zile si la orice sarbatoare in care se pomenesc cei adormiti.
O credinta interesanta este aceea ca, pe cel disparut, nu trebuie sa-l plangi prea mult, pentru ca „il intorci din drum”, nu se va putea desprinde de lumea celor vii.
Daca la turci trupul celui mort este invelit intr-un giulgiu, la romani hainele „de moarte” sunt pregatite din timp, cu mare atentie, pastrate de batrani in lazi de zestre ani de zile.
In cazul in care cel plecat din lumea aceasta este un tanar sau o tanara „nelumita”, adica necasatorit, se pastreaza obiceiul de a-l imbraca pe cel mort in haine de mire sau mireasa, simbol al puritatii si ultima sansa de implinire a unui ciclu obligatoriu pentru o existenta umana completa: nastere, nunta, inmormantare.
Vazute in paralel, obiceiurile turco-tatarilor si ale romanilor nu mai par foarte deosebite, ele avand la baza valori morale comune, care au doar modalitati diferite de expresie.

(1) Mehmet Naci Onal, Din folclorul turcilor, Editura Kriterion, Bucureşti 1997, p. 7
(2) Idem, p. 35
(3) Ibidem, p. 55
(4) Ibidem, p. 59
(5) Ibidem, p. 74
(6) Ibidem, p. 76
(7) Ibidem, p. 79
(8) Ibidem, p. 82

Sursa: Didactic.ro

Tradiţii şi obiceiuri de nuntă în Algeria

Ianuarie 7, 2010 Lasă un comentariu

Nuntile in Algeria pot sa dureze chiar si patru zile

Visul de a deveni mireasa, la tinerele algerine incepe din copilarie. Conceptul de casatorie si ritualul casatoriei este inoculat copiilor atat de catre familie cat si de catre societate o realitate valabila cam in toate culturile. Peste tot in lume, copii sunt tentati sa imite viata de familie a parintilor facandu-si din carton casuta lor, ori amenajandu-si un camin in curte sau intr-un colt al camerei.

Algeria este o tara preponderent musulmana si la fel ca in toate tarile musulmane si aici religia impune un profund respect. Societatea se bazeaza pe religie si pe obiceiuri ce au acceptul religiei. Lucrul cel mai important pentru musulmani este acela de a fi demni in fata lui Dumnezeu. Casatoria este mai degraba un semn de maturitate decat o proba a abilitatilor sexuale si asta pentru ca ea nu poate exista fara responsabilitate si autocontrol.
Coranul, cartea sfanta a Islamului arata clar ca mariajul este un act ce se desfasoara intre un barbat si o femeie, care se bazeaza pe dragoste si intelegere. In comformitate cu cele scrise in Coran, femeia nu poate fi obligata sa se casatoreasca fara consimtamantul acesteia, chiar daca parintii au un cuvant greu de spus in ceea ce priveste viitorul sot. Desigur, tinerele au mereu un ideal despre viitorul mire si au o viziune proprie asupra viitorului, insa parintii sunt mai pragmatici si mai aproape de realitate. In topul calitatilor pe care tebuie sa le aiba o viitoare mireasa figureaza: respectabilitatea, cinstea, corectitudinea, buna educatie si provenienta dintr-o familie buna.

De cele mai multe ori atunci cand un baiat intentioneaza sa ceara in casatorie o fata, mai intai isi anunta mama spunandu-i ca iubeste o fata. Mama se va interesa in scurt timp de familia fetei intrebandu-i pe vecinii aceteia. Daca parintii baiatului sunt multumiti de familia fetei, acestia le va fae o vizita in cadrul careia vor cere mana fetei pentru baiatul lor. Acceptul va veni numai dupa incuviintarea fetei. Daca aceasta isi va da consimtamantul, parintii ei si-l vor da la randul lor. Tot cu aceasta ocazie parintii vor fixa data la care cei doi vor merge la moschee, data ce marcheaza inceputul logodnei. In cadrul ceremoniei de la moschee inamul le va explica celor doi, calea ce trebuie sa o urmeze pentru a respecta codul si morala Islamului.

Perioda logodnei este una aglomerata, cu multe pregatiri. In cazul fetei pregatirea nuntii incepe cu mult inainte, atunci cand mama fetei incepe sa vorbeasca cu aceasta despre casatorie, si despre datoriile fata de sot si familie, pe care urmeaza sa le indeplineasca. In aceasta perioada, mireasa este ocupata cu cumparaturile. Insotita de parinti aceasta cumpara hainele de mireasa, aur, obiecte de bucatarie, lana pentru confectionarea saltelei pentru mire si multe alte lucruri de care mireasa va avea nevoie in noul camin. Toate acestea, in araba se cheama “shurah”. Tot mireasa se ocupa de lista persoanelor ce urmeaza sa prepare bucatele si de lista de invitati. In toata aceasta peioada, inafara de achizitionarea costumului de mire, mirele nu prea are multe sarcini. Mirele mai cumpara cadouri pentru mireasa si mama ei in semn de respect pentru mireasa si familia acesteia.
Pentru arabi, casatoria este un lucru foarte serios iar drepturile si responsabilitatile celor doi soti sunt clar definite acestia drepturi egale. Sotului i se cere sa se ingrijeasca de suportul financiar si de protectia caminului, dar fara sa aiba un comportament dictatorial. Sotiei i se cere sa se ocupe de aducatia copiilor si sa aiba grija de bunul mers al copiilor in casa.
Islamul subliniaza importanta reciprocitatii in familie pentru ca aceasta da un caracter de stabilitate familiei. Inainte de casatorie tinerii trebuie sa se cunoasca, sa faca schimb de idei si sa cumpere impreuna bunuri pentru noul camin.
Cheltuielile mari de nunta constituie un prilej de mandrie pentru cele doua familii si acestea nu ezite sa le faca publice . Cu o saptamana inaintea nuntii femeile incep sa prepare tot felul de bunatati pentru nunta: baklava, mahkrood, si alte dulciuri iar cu o zi doua inainte se fac preparatele pentru nunta. Mancarea traditionala este kus-kus cu carne de miel si o varietate de salate, servita pe platouri imense. Inaintea nuntii, barbatii sacrifica multi berbecuti pentru a asigura carnea necesara.

Nuntile se tin de obicei miercurea si joia. Miercurea, mireasa da o petrecere impreuna cu rudeniile si prietenele acesteia. Pentru a se pregati de petrecere mireasa se scoala dimineata devreme si incepe pregatirile. Coafatul si machiatul ii ia o buna bucata de timp. In aceasta zi mirele nu are voie sa o intalneasca pe mireasa, zi pe care mirele o aloca odihnei. Pe la ora unu incepe petrecerea miresei doar cu familia si prietenii.

Marea petrecere incepe a doua zi. Este ziua in care mireasa paraseste casa parintilor si merge la casa mirelui. Insotita de un alai zgomotos imbarcat in masini luxoase impodobite cu panglici si flori, intr-un sunet asurzitor de claxoane mireasa urmeaza sa-si ocupe noul camin. Pe unele masini sunt etalate anumite obiecte din “shurah” ca toata lume sa vada cat de pretuita este mireasa, de catre familie si mire. Mirele face primirea miresei acasa. Apoi mireasa este condusa in sala unde va avea loc petrecerea si poftita sa ia loc pe un fotoliu, alaturi de mire. In cadrul petrecerii cei doi au loc aparte, in fata invitatilor avand privilegiile unui cuplu de imparat si imparateasa. In tot cest timp mireasa poarta o rochie de mireasa bogata, multe podoabe si bijuterii, un machiaj incarcat, iar picioarele si mainile tatuate in nuante de henna. Pe parcursul petrecerii mireasa nu prea are timp de relaxare pentru ca ea trebuie sa-si schimbe tinuta aproape la fiecare jumatate de ora, asta pentru a arata invitatilor hainele pe care aceasta le are. Nunta se desfasoara in cantece si dansuri iar masa este plina de bunatati. Atunci cand petrecerea este in toi, mirele si mireasa parasesc petrecerea, luindu-si ramas bun de la invitati. Prima noapte o vor petrece la un hotel si va fi prima lor noapte ca sot si sotie. Nuntile in Algeria pot sa dureze chiar si patru zile

Visul de a deveni mireasa, la tinerele algerine incepe din copilarie. Conceptul de casatorie si ritualul casatoriei este inoculat copiilor atat de catre familie cat si de catre societate o realitate valabila cam in toate culturile. Peste tot in lume, copii sunt tentati sa imite viata de familie a parintilor facandu-si din carton casuta lor, ori amenajandu-si un camin in curte sau intr-un colt al camerei.

Algeria este o tara preponderent musulmana si la fel ca in toate tarile musulmane si aici religia impune un profund respect. Societatea se bazeaza pe religie si pe obiceiuri ce au acceptul religiei. Lucrul cel mai important pentru musulmani este acela de a fi demni in fata lui Dumnezeu. Casatoria este mai degraba un semn de maturitate decat o proba a abilitatilor sexuale si asta pentru ca ea nu poate exista fara responsabilitate si autocontrol.
Coranul, cartea sfanta a Islamului arata clar ca mariajul este un act ce se desfasoara intre un barbat si o femeie, care se bazeaza pe dragoste si intelegere. In comformitate cu cele scrise in Coran, femeia nu poate fi obligata sa se casatoreasca fara consimtamantul acesteia, chiar daca parintii au un cuvant greu de spus in ceea ce priveste viitorul sot. Desigur, tinerele au mereu un ideal despre viitorul mire si au o viziune proprie asupra viitorului, insa parintii sunt mai pragmatici si mai aproape de realitate. In topul calitatilor pe care tebuie sa le aiba o viitoare mireasa figureaza: respectabilitatea, cinstea, corectitudinea, buna educatie si provenienta dintr-o familie buna.

De cele mai multe ori atunci cand un baiat intentioneaza sa ceara in casatorie o fata, mai intai isi anunta mama spunandu-i ca iubeste o fata. Mama se va interesa in scurt timp de familia fetei intrebandu-i pe vecinii aceteia. Daca parintii baiatului sunt multumiti de familia fetei, acestia le va fae o vizita in cadrul careia vor cere mana fetei pentru baiatul lor. Acceptul va veni numai dupa incuviintarea fetei. Daca aceasta isi va da consimtamantul, parintii ei si-l vor da la randul lor. Tot cu aceasta ocazie parintii vor fixa data la care cei doi vor merge la moschee, data ce marcheaza inceputul logodnei. In cadrul ceremoniei de la moschee inamul le va explica celor doi, calea ce trebuie sa o urmeze pentru a respecta codul si morala Islamului.

Perioda logodnei este una aglomerata, cu multe pregatiri. In cazul fetei pregatirea nuntii incepe cu mult inainte, atunci cand mama fetei incepe sa vorbeasca cu aceasta despre casatorie, si despre datoriile fata de sot si familie, pe care urmeaza sa le indeplineasca. In aceasta perioada, mireasa este ocupata cu cumparaturile. Insotita de parinti aceasta cumpara hainele de mireasa, aur, obiecte de bucatarie, lana pentru confectionarea saltelei pentru mire si multe alte lucruri de care mireasa va avea nevoie in noul camin. Toate acestea, in araba se cheama “shurah”. Tot mireasa se ocupa de lista persoanelor ce urmeaza sa prepare bucatele si de lista de invitati. In toata aceasta peioada, inafara de achizitionarea costumului de mire, mirele nu prea are multe sarcini. Mirele mai cumpara cadouri pentru mireasa si mama ei in semn de respect pentru mireasa si familia acesteia.
Pentru arabi, casatoria este un lucru foarte serios iar drepturile si responsabilitatile celor doi soti sunt clar definite acestia drepturi egale. Sotului i se cere sa se ingrijeasca de suportul financiar si de protectia caminului, dar fara sa aiba un comportament dictatorial. Sotiei i se cere sa se ocupe de aducatia copiilor si sa aiba grija de bunul mers al copiilor in casa.
Islamul subliniaza importanta reciprocitatii in familie pentru ca aceasta da un caracter de stabilitate familiei. Inainte de casatorie tinerii trebuie sa se cunoasca, sa faca schimb de idei si sa cumpere impreuna bunuri pentru noul camin.
Cheltuielile mari de nunta constituie un prilej de mandrie pentru cele doua familii si acestea nu ezite sa le faca publice . Cu o saptamana inaintea nuntii femeile incep sa prepare tot felul de bunatati pentru nunta: baklava, mahkrood, si alte dulciuri iar cu o zi doua inainte se fac preparatele pentru nunta. Mancarea traditionala este kus-kus cu carne de miel si o varietate de salate, servita pe platouri imense. Inaintea nuntii, barbatii sacrifica multi berbecuti pentru a asigura carnea necesara.

Nutile se tin de obicei miercurea si joia. Miercurea, mireasa da o petrecere impreuna cu rudeniile si prietenele acesteia. Pentru a se pregati de petrecere mireasa se scoala dimineata devreme si incepe pregatirile. Coafatul si machiatul ii ia o buna bucata de timp. In aceasta zi mirele nu are voie sa o intalneasca pe mireasa, zi pe care mirele o aloca odihnei. Pe la ora unu incepe petrecerea miresei doar cu familia si prietenii.

Marea petrecere incepe a doua zi. Este ziua in care mireasa paraseste casa parintilor si merge la casa mirelui. Insotita de un alai zgomotos imbarcat in masini luxoase impodobite cu panglici si flori, intr-un sunet asurzitor de claxoane mireasa urmeaza sa-si ocupe noul camin. Pe unele masini sunt etalate anumite obiecte din “shurah” ca toata lume sa vada cat de pretuita este mireasa, de catre familie si mire. Mirele face primirea miresei acasa. Apoi mireasa este condusa in sala unde va avea loc petrecerea si poftita sa ia loc pe un fotoliu, alaturi de mire. In cadrul petrecerii cei doi au loc aparte, in fata invitatilor avand privilegiile unui cuplu de imparat si imparateasa. In tot cest timp mireasa poarta o rochie de mireasa bogata, multe podoabe si bijuterii, un machiaj incarcat, iar picioarele si mainile tatuate in nuante de henna. Pe parcursul petrecerii mireasa nu prea are timp de relaxare pentru ca ea trebuie sa-si schimbe tinuta aproape la fiecare jumatate de ora, asta pentru a arata invitatilor hainele pe care aceasta le are. Nunta se desfasoara in cantece si dansuri iar masa este plina de bunatati. Atunci cand petrecerea este in toi, mirele si mireasa parasesc petrecerea, luindu-si ramas bun de la invitati. Prima noapte o vor petrece la un hotel si va fi prima lor noapte ca sot si sotie.

Căsătoria Musulmană

Ianuarie 7, 2010 3 comentarii

Cuvânt înainte
Prin această lucrarea doresc să familiarizez persoanele interesate de civilizatia si cultura arabă cu principalele aspect ale unei căsătorii traditionale musulmane. Din păcate, chiar dacă acest subiect surescită interes, nu există suficiente material documentare despre aceast subiect, în bibliotecile sau librăriile din România, iar informtiile pe care le oferă internetul sunt deseori contradictorii. De aceea am apelat la o serie de articole în limba arabă care au fost publicate în revista de cultură si folclor Al-Turath Al-Ša ̒ bi, ce se editează în tările arabe. Aceste articole descriu aspecte generale ale unor obiceiuri de nuntă din tări precum Irak sau Maroc.
De asemenea, am consultat si Coranul pentru că de acolo provine orânduiala căsătoriei, dar si dictionare de simboluri musulmane pentru a întelege semnificatia anumitor obiceiuri.
Mai întâi voi prezenta anumite tipuri particulare de căsătorii pe care le practică musulmanii, pentru că pot avea motivatii cu totul diferite fată de o căsătorie traditională crestină, la baza căreia stă , în principal, sentimentul de dragoste.
Este binecunoscut faptul că fiecare tară, regiune sau chiar familie are propriile obiceiuri si traditii, în functie de propria istorie si evolutie, care au creeat o cultură si o civilizatie specifică. Astfel credinte populare care existau înainte de aparitia islamului si care nu au fost alterate substantial mai târziu, diferite curente desprinse din islam care au interpretat în felul lor propriu anumite pasaje din Coran, dar chiar si aparitia islamului însusi au dus la diversificarea traditiilor de căsătorie la musulmani.
Prin această lucrare doresc să demonstreze că, în ciuda acestor diferente evidente, există trăsături generale ale ritualurilor de căsătorie la musulmani, aceleasi obiceiuri care se practică în toată lumea arabă, fie că poartă nume diferite, sau se desfăsoară în alte intervale de timp, ori necesită unele pregătiri speciale în functie de regiune.
De asemenea vreau să evidentiez că obiceiurile căsătoriei tradtională se mai practică într-o societate în curs de dezvoltare, si că valorile occidentale nu le vor putea substitui niciodată pe cele arabe, chiar dacă reusesc să se întrepătrundă pe alocuri. Pentru aceasta voi analiza căsătoria dintre două personaje din romanul lui Alaa al-Aswani, Blocul Iakubian, a cărui actiune are loc în Egipt.
Introducere
Este binecunoscut faptul că islamul este o religie universală, fiind prezent pe toate continentele, dar punctul central în răspândirea lui rămâne continentul asiatic, si apoi cel african. Cartea care stă la baza doctrinelor islamului este Coranul, care desi este controversat si i se contestă autenticitatea, rămâne sursa primordială a legii religioase ( Aš-Širi’ia), la care se adaugă hadithele. De asemenea, în jurul acestei religii s-a format si ideea de comunitate a musulmanilor (`umma) care este mai presus de diferentele etnice, sociale si asigură apărarea musulmanilor.
Desi există numeroase schisme în islam, fiecare curent interpretând textul coranic si sunnele în felul lui, si tendintele actuale pot să difere fată de vechile traditii, există anumite trăsături generale care se referă la diverse etape din viata musulmanului, printre care si căsătoria. În islam celibatul voluntar nu este privit cu ochi buni. Într-un spirit de normalitate socială şi de procreare, căsătoria, „ jumătatea religiei”, după o tradiţie atribuită lui Muhammad, este norma ( Thoraval 79).
Indiferent de regiunea din care provin, familiile musulmane respect obiceiuri traditionale comune, care sunt derivate din cutume antice. Astfel căsătoria traditională musulmană presupune anumite etape care se regăsesc în obiceiurile tuturor musulmanilor după cum urmează: logodna care presupune mai multe etape precum alegerea miresei, stabilirea dotei, încheierea contractului de căsătorie, si nunta propriu-zisă.
Obiceiuri specifice căsătoriei se regăsesc si în romanul Blocul Iakubian al lui Alaa al-Aswani, scriitor egiptean născut la Cairo în 1957 care este si autorul a numeroase articole pe teme de critică literară, politică si probleme sociale în presa din Egipt. A debutat cu două volume de povestiri foarte apreciate de criticii literari, care au văzut în el un demn succesor al laureatului Premiului Nobel, Naghib Mahfuz.
Romanul lui, Blocul Iakubian, publicat în 2002 prezintă o imagine ironică a societătii egipetene moderne, prin intermediul locuitorilor unui bloc din Cairo. În el se regăsesc numeroase aspect ale vietii cotidiene, dar si obiceiuri specifice doar anumitor etape din viata omului cum ar fi moartea sau căsătoria. Astfel în roman este descrisă căsătoria dintre doi egipteni Taha si Radwa, care ilustrează aspectele generale ale căsătoriei la musulmani.

Cuvânt înainte 2
Introducere 3
Capitolul 1 Aspecte generale 4
1.1 Impotanta căsătoriei în islam 4
1.2 Statutul musulmanilor care vor să se căsătorească 4
1.3 Tipuri de căsătorie 9
Capitolul 2 Etapele premergătoare logodnei. Logodna 14
2.1 Cum apare ideea căsătoriei 14
2. 2 Alegerea miresei 15
2.3 Discutiile despre dotă 16
2.4 Sărbătorirea logodnei 17
2. 5 Încheierea contractului de căsătorie 19
Capitolul 3 Nunta propriu-zisă 20
3.1 Pregătiri de nuntă 20
3.2 Ceremonia henei 21
3.3 Consumarea căsătoriei si importanta virginitătii femeii 22
3.4 După noaptea nuntii 23
Capitolul 4 Căsătoria la musulmani în Blocul Iakubian 24
4.1 Aspecte generale 24
4.2 Căsătoria lui Taha 26
4.3 Concluzii 28
Concluzii 29
Bibliografie 30

Sursa: RegieLive

Categorii:Familie, tradiţie Etichete:,