Dincolo de baclava – Tradiţia pe viu

Dacă ne-am pripi, cu aer semidoct, să generalizăm despre ceva sau cineva, ne-am acoperi îndată de ridicol. În contextul ceaiului de la ora cinci, când participanţii se străduiesc să pară în orice fel, mai puţin ei înşisi, ei bine, atunci generalizările se iţesc şi cârpesc un surogat de cunoaştere. Despre ceva sau cineva. Dar cum am învăţat că nu este bine să pari ridicol, te grăbeşti să cunoşti cu mâna, ochii şi mintea ta. Prin urmare…

Turcia – Tradiţiile şi religia

Tradiţiile turceşti provin în mare parte din cea mai răspândită credinţă locală – islamul. Tot ce are nevoie un musulman adevărat, pentru religia sa, este scris în Coran, care a fost creat de proorocul Mohamed, idolul tuturor musulmanilor. O importantă parte a acestei religii este islamizarea întregii planete. Musulmanii se chinuie să îşi răspândească religia pe întregul glob pământesc, deoarece cred că atât timp cât nu este convertită toată populaţia la religia lor, pacea globală nu poate exista. Această convingere stă, de asemenea, la baza aşa numitului Război Sfânt şi a terorismului.

Lumea musulmană

În Iran, Siria și Turcia peste 90% din locuitori sunt musulmani.

În Indoneazia sunt peste 200 de milioane de musulmani, prima țară din lume cu cei mai mulți musulmani. Pakistan se localizează pe locul doi și India pe locul trei în raport cu numărul de musulmani care locuiesc în țările lumii.

Anglia este una din țintele musulmanilor. De aceea, ei lucrează prin mass-media, își comasează oamenii în anumite zone, chiar o zonă fiind numită „Micul Bangladeș”. Musulmanii au venit ca muncitori în fabrici, apoi și-au adus familiile acolo.

Musulmanii din SUA consideră că au ajuns în țara promisă, au venit pentru o stare mai bună economică. În Anglia au venit ca muncitori în fabrici, apoi și-au adus familiile cu ei. Oamenii simpli sunt mai dispuși să-și dea viața pentru islam.

UNDE SE AFLĂ “ORIENTUL MIJLOCIU EXTINS”?

ÎN CONTEXTUL UNOR MULTIPLE REPREZENTĂRI ALTERNATIVE ale ceea ce înseamnă “Orientul Mijlociu” (“clasic”, “Middle East and North Africa” – uzual MENA, “[pan-]-arab, musulman, “mediteranean”, “lărgit plus Africa de Nord”, etc.) varianta regiunii “extinse” “Greater Middle East”, uneori tradusă alternativ “Marele Orient Mijlociu” şi avansată de deopotrivă administraţia Bush şi de membri ai comunităţilor academic şi de cercetare pare cea dominantă la momentul prezent. Ca o necesară precizare preliminară, se cuvine însă subliniat faptul că noul concept Greater Middle East (GME) nu a fost “inventat”[1] de administraţia Bush după 11 septembrie, ci preluat din spaţiul academic american de după Războiul Rece [2]. El pare oricum a se bucura de un notorietate şi o viteză de propagare remarcabile în spaţiile academic, al mass media şi respectiv al practicii politice, o bună mărturie în acest sens constituind-o numărul impresionant de afişări operate de motoarele de căutare de pe reţeaua World Wide Web, cu zeci de milioane de menţiuni ale sintagmei de căutat “Greater Middle East” [3].

Ca arie geografică desemnată, nu există în fapt o variantă unanim acceptată a ceea ce acoperă ca realitate geografică eticheta “Orient Mijlociu Extins” astfel încât pentru validitatea analizei şi concluziilor noastre este necesară – cu atât mai mult în contextul secţiunii de faţă – operarea unor demarcări între palierele empiric (ce se constată în realitatea observabilă, prin analiza primară, dar şi secundară a unor statistici, discursuri, etc. “nefiltrate” de interpretarea altor analişti), normativ-oficial (ceea ce enunţă documentele oficiale şi declară decidenţii în discursuri) şi respectiv academic-jurnalistic (practic analiza secundară a celor primare operate de universitari, jurnalişti şi alţi actori ai sferei non-politice).

Unul din motivele – probabil cel mai important – pentru care se remarcă o multitudine de reprezentări geostrategice şi subsecvent de perspective asociate termenului-umbrelă “GME” este diversitatea internă constitutivă sferei de formulare a politicii externe americane de după Războiul Rece. Explicată în literatura de specialitate care s-a dedicat proceselor de decision-making prin apelul la “modelul organizaţional”, aceasta realitate policentrică din sfera decision-making-ului se structurează primar, pentru cazul SUA, în cinci sub-sfere, de multe ori nearmonizate şi necoordonate între ele: a.) politico-diplomatică a Departamentului de Stat; b.) militară a Pentagonului; c.) a serviciilor de informaţii asociată diverselor agenţii specializate (în frunte cu CIA); d.) a grupurilor de interese economice, modelată de concernurile petroliere uriaşe (de genul Chevron, până nu demult Unocal, etc., care în zonele bogate în petrol din lume în care sunt active tratează de multe ori de la egal la egal cu guvernele locale); e.) a ONG-urilor influente din sânul societăţii civile americane, cu activitate internaţională (uneori opozante notorii ale politicii oficiale a administraţiei Bush, precum e cazul Open Society Institute condus de George Soros.

Pe scurt aşadar, principala sursă profundă a acestor discordanţe în reprezentarea “GME” rezidă în multiplicitatea actorilor care operează reprezentarea şi se implică în procesul decizional al formulării politicii externe – de la diplomaţi la militari de carieră, de la universitari căutând obiectivitatea ştiinţifică la jurnaliştii în căutare de senzaţional, şi nu în ultimul rând societatea civilă prin vocile ei de prim plan – actori extrem de diverşi şi cu reprezentări specifice şi uneori foarte diferite a realităţi denumite de “GME”.

Astfel, în varianta oficială a sferei politico-diplomative, “GME” “se referă la ţările lumii arabe, plus Pakistan, Afghanistan, Iran, Turcia şi Israel” – reprezentare asumată în draft-ul de “Parteneriat cu Orientul Mijlociu Extins” propus de către guvernul american omologilor din cadrul G8 în pregătirea summitului din 2004 al grupului. Reprezentarea este tributară, cum lesne se poate observa, celor care în 1997 patentau denumirea “Orient Mijlociu extins”: “regiunea începe cu Africa de Nord şi Egipt şi Israel şi coasta estică a Mediteranei şi se întinde dincolo de Golful Persic până în Afghanistan şi Pakistan”.

Dincolo de discursul oficial însă, mai mulţi comentatori încadraţi sferelor mai ales academică, dar şi jurnalistică, includ etichetei şi republicile musulmane ex-sovietice ale Asiei Centrale, într-o zonă “extinsă” a Orientului Mijlociu de o importanţă crucială în geostrategiile viitorului, prin localizarea ei între NATO (prin Turcia), Rusia şi respectiv China. În exact acest sens factual, al formulării şi implementării strategiilor de securitate americane în spaţiul euro-asiatic, Stephen Blank de pildă sugera că recentele intervenţii militare ale SUA în Afghanistan şi Irak au consemnat o veritabilă “revoluţie strategică”, fundamentată de o reprezentare unitară din punct de vedere geostrategic a spaţiului întins din Maghreb până la frontiera cu China (prin Afghanistan şi Pakistan) şi Rusia (prin Kazahstan) şi incluzând chiar Asia de Sud:

Într-adevăr, din punct de vedere al operaţiunilor militare, este posibil să vorbim de un Orient Mijociu extins care se întinde din Turcia până în Afghanistan şi care poate că sub anumite aspecte include în toată Africa de Nord. De asemenea, acum este evident şi pentru observatorii din exterior [faptul, n.n.] că reconceptualizarea acestui spaţiu strategic include Asia de Sud [5].

Observaţia îşi identifică o acoperire integrală în realitatea internaţională a momentului. Din seria observatorilor străini confirmând teoria, îl putem aminti pe turcul Pinat Bilgin, care într-un studiu comparativ al unor diferite reprezentări geopolitice şi strategice ale Orientului Mijlociu, includea ca subregiuni încadrate GME: Orientul Mijlociu “clasic” – Peninsula Arabă până la Mediterana şi Marea Neagră, inclusiv Turcia plus Maghrebul, Caucazul, Afganistanul, Pakistanul şi statele musulmane din Asia Centrală foste republici sovietice [6].

Ca moment de referinţă în reformularea strategiei euro-asiatice a SUA, seria de atentate de la 11 septembrie 2001 ar fi cea care, în opinia lui Blank, a eliminat orice posibil dubiu care ar mai fi existat cu privire la faptul că în afara Afghanistanului (ca focar de instabilitate regională) trebuie luaţi în calcul şi vecinii săi – Iranul la vest, republicile ex-sovietice din nord şi respectiv China la est. Surprinzător numai în aparenţă, o atare delimitare strategică implicită operată de către strategii SUA coincide deplin cu ceea ce Zbigniew Brzezinski denumea “Balcanii Euroasiaticii” şi considera a fi “regiunea cea mai instabilă şi periculoasă, care ar putea arunca planeta în haos”. Prescriptiv, strategul american considera că “SUA nu au de ales”: “[e]le trebuie să menţină o minimă stabilitate într-o regiune alcătuită din state care se tot clatină” [7].

Consecutiv, cele două regiuni odinioară considerate separate ale Caucazului şi Asiei Centrale pe de o parte şi Orientului Mijlociu pe de altă parte ar fi actualmente reprezentate ca un unic “teatru de operaţiuni militare” [8] în calculele strategilor americani. În acest teatru integrat, după intervenţiile militare în Afghanistan şi Irak, Iranul (deloc întâmplător, exact statul cel mai susceptibil de o intervenţie militară americană şi/sau israeliană) a rămas singura “veriga lipsă” într-un “coridor” strategic de influenţă americană de-a lungul segmentelor Turcia (membru NATO) – Irak (actualmente ocupat de trupe americane) – Afghanistan/Pakistan. Un atare coridor ar extinde aşadar influenţa militară a SUA (prin intermediul Turciei ca membru NATO) până în inima Asiei, la frontiera directă cu China, prin Afghanistan sau Pakistan. Or judecând situaţia prezentă în coroborare retrospectivă cu iniţiativele Pactelor de la Saadabad (1937) şi de la Baghdad (1954-1955), crearea şi controlul unui “coridor” eurasiatic de influenţă pare un macro-obiectiv vechi de decenii al strategilor occidentali, fie aceştia britanici sau americani – un obiectiv asemănător, ca durata a urmăririi sale, cu cel rus al accesului la “mările calde”, vechi de pe vremea lui Petru cel Mare.

În această lumină, includerea statelor musulmane din Asiei Centrale în aria adiacentă denumirii “Orient Mijlociu extins” pare nu doar deplin justificată, ci şi extrem de tentantă ca exerciţiu de analiză geostrategică. Totuşi, dezbaterea rămâne departe de a fi fost tranşată. Dincolo de complicarea şi extinderea obiectului analizei în detrimentul palierului descriptiv-explicativ la nivelul literaturii academice, există inclusiv argumente de ordin politic şi strategic formulate de diverşi observatori că o zonă extinsă cuprinzând Orientul Mijlociu “clasic”, Caucazul şi întreaga Asie Centrală nu poate fi realmente considerată ca un tot unitar geostrategic. Britanicul Roy Allison de pildă, de la Royal Institute of International Affairs, evidenţia în 2001 dificultatea stabilirii unor parametri sau ai unui conţinut comun pentru o zonă “caspică” de securitate care să cuprindă într-un tot integrat Transcaucazia şi Asia Centrală, exceptând poate securizarea producţiei şi transportului produselor energetice. Similar, Lena Johnson de la Swedish Institute of International Affairs chestionează existenţa unei strategii americane la nivel global care să se adreseze în mod unic şi integrat celor două zone, aceasta dincolo de problematica distinctă a Orientului Mijlociu [9]

Concluziv, nu există un (unic) “Orient Mijlociu extins”, definirea şi delimitarea ariei astfel denumite diferind de la un autor la altul, în funcţie de provenienţă, arie de activitate, interese particulare, etc. Ca importanţă, notorietate şi implicaţii, se disting grosso modo trei maniere de reprezentare a regiunii. Prima, a discursului politic oficial (a se înţelege american), include ariei cele 22 de state membre ale Ligii Arabe, cărora li se adaugă Turcia, Israel, Iran, plus Afghanistan şi Pakistan. A doua, neoficială, dar facil recognoscibilă în calculele strategilor americani (posibil şi ruşi şi chinezi) şi tributraă “revoluţiei strategice” din ultimii ani, reprezintă zona contiguă dintre Nordul Africii şi Asia Centrală, amândouă incluse, ca pe un spaţiu distinct şi unic din punct de vedere geostrategic, teren al competiţiei tot mai tot mai vizibile dintre SUA, Rusia şi China. În sfârşit, sfera academică şi de cercetare găzduieşte opinii divergente asupra ceea ce înseamnă “Orient Mijlociu extins”, curentul dominant părând a da câştig de cauză reprezentării oficiale în care frontiera estică a zonei în discuţie coincide cu graniţele dintre Afghanistan şi Pakistan pe de o parte şi China pe de altă parte. În cadrul acestei multiplicităţi de reprezentări, singura certitudine pare a rămâne faptul că spaţiul dintre Mauretania şi Asia Centrală s-a conturat ca principal teren de dispută a confruntării triadice SUA-Rusia-China. Deloc întâmplător, în exact acest spaţiu, după 9/11 SUA şi-au amplasat rapid baze şi facilităţi în 13 ţări, aici s-au consemnat deja două conflicte militare la scară largă (Afghanistan şi Irak), în acest spaţiu se centrează spiritual cele trei mari religii monoteiste ale lumii şi în el se cantonează în cea mai mare parte a sa blocul civilizaţional islamic şi tot aici se află aproape 3/4 din rezervele de ţiţei ale lumii – ingredientele viitorului “Mare Joc” pe “tabla de şah” a lumii.

———————
NOTE:
[1] Şi, chiar dacă ar fi fost cazul, aceasta nu ar trebui să surprindă; practica administraţiilor SUA de redenumire şi/sau reinterpretare unilaterală a unor concepte de altfel consacrate academic şi politic, sfidând literalmente comunitatea internaţională şi normele în vigoare, nu este câtuşi de puţin nouă. Trei bune exemple pot fi amintite într-o retrospectivă sumară. În “criza rachetelor cubaneze” din 1962 bunăoară, Kennedy a ales să califice oficial operaţiunea flotei americane de izolare a Cubei un act de “carantină”, în contextul în care “blocada” (ceea ce se întâmpla în realitate) constituia, conform legislaţiei în vigoare la acea vreme, “un act de război” şi atrăgea consecinţe conforme. Mai recent, pentru a eluda prevederile Convenţiilor de la Geneva, Pentagonul a catalogat deţinuţii suspecţi de legături cu al-Qai’da de la Guantanamo Bay “combatanţi în afara legii”, şi nu “prizonieri de război”, aşa cum era de fapt cazul. În sfârşit, quasitotalitatea documentelor oficiale ale Casei Albe justifică intervenţia din Irak şi îşi axează în general actuala politică de securitate pe dreptul de “preempţiune” când în realitatea dreptului internaţional şi a literaturii relaţiilor internaţionale ar fi vorba, în cel mai bun caz, de un război “preventiv”. Pentru detalii în această privinţă, vezi Michael Byers, “Terrorism, the Use of Force and International Law after 11 September” (în International Relations 16(2): 155-170), 2003, pp. 162-3; Barry Carter şi Phillip Trimble, International Law (New York: Aspen Law and Business, 1999); Michael Walzer, Just and Unjust Wars: A Moral Argument with Historical Illustrations (New York: Basic Books, 1977).
[2] Blackwill, Robert D., and Michael Stürmer, ed. Allies Divided: Transatlantic Policies for the Greater Middle East (Cambridge, MA: MIT Press, 1997) şi Zalmay Khalilzad, “Challenges in the Greater Middle East” (pp. 191-217 în David C. Gompert şi Stephen F. Larrabee, ed. America and Europe: A Partnership for A New Era, Cambridge: Cambridge University Press, 1997).
[3] Pentru data de 5 martie 2006, motorul de căutare Google indica 38,9 de milioane de menţiuni ale etichetei “Greater Middle East”, Yahoo 27,3 milioane, iar Altavista 27,2 milioane.
[4] Vezi Blackwill şi Stürmer, op. cit., p. 38. Această reprezentare geografică a “GME” este în general cea avansată de cercetătorii de la RAND corporation, dar acceptată şi de destui alţi analişti.
[5] Stephen Blank, “The Greater Middle East and Its Strategic Profile” (în Alternatives: Turkish Journal of International Affairs 3(1), 2004), p. 2.
[6] Pinat Bilgin, “Whose ‘Middle East’? Geopolitical Inventions and Practices of Security” (în International Relations 18(1), 2004), p. 27.
[7] Jean-Marie Chaubvier, “Dezagregarea Rusiei şi Iranului, un obiectiv al SUA?” (reprodus în Lumea 8(136), 2004, pp. 16-7). Mai mult, în extensia aprecierilor sale, Brzezinski sugerează sotto voce oportunitatea implicării SUA în regiune în direcţia dezintegrării teritoriale a Rusiei şi Iranului, identificate ca principali factori de instabilitate regională şi totodată ameninţări pentru SUA.
[8] Concept preluat de la termenul sovietic Teatr’ Voennikh Deistvii.
[9] Roy Allison şi Lena Johnson, ed. Central Asian Security: The New International Context (Washington, D.C.: Brookings Institution Press, 2001).

Sursa: AlterMedia România
Ionut Apahideanu

ÎŞI MAI AMINTEŞTE CINEVA DE KURZI? K-U-R-Z-I.

Motto: “Singurii noştri prieteni sunt munţii” (aforism kurd).

ÎNTR-O ENUMERARE PRIMARĂ, cu caracter mai degrabă didactic şi evident contestabilă tocmai datorită nerigurozităţii ei asumate, factorii de geostress care caracterizează regiunea Orientului Mijlociu ar putea fi schematizaţi aleator ca importanţă astfel: 1.) penetrarea şi acoperirea marcată a complexului regional de securitate de către marile puteri extraregionale; 2.) islamizarea (în accepţiunea largă a termenului, şi nu cea restrânsă de fundamentalism islamic militantist); 3.) problema resurselor naturale – petrol, apă şi gaze naturale; 4.) problema kurdă; 5.) problema refugiaţilor palestinieni; 6.) Israelul şi relaţiile sale cu statele din regiune; 7.) înarmarea convenţională; 8.) programele unor state de dezvoltare a armelor de distrugere în masă – Israelul şi Iranul; 9.) deficitul dublu de modernizare şi democratizare; 10.) instabilitatea asociată fazei timpurii de nation-building care caracterizează majoritatea statelor regionale [1].

În setul celor zece, factorul grupului populaţional kurd este evident greu de ierarhizat în importanţa sa, dar, în mod cert, el rămâne în continuare şi în bună măsură paradoxal o problemă recurentă în dinamica securităţii regionale. Frecvent supranumiţi “cea mai mare naţiune din lume fără stat”, kurzii populează în număr de aproximativ 30 de milioane zona de confluenţă dintre Anatolia, Peninsula Arabă şi Caucaz, pe suprafaţa relativ contiguă a ceea ce a fost Kurdistanul istoric: aproximativ 16 milioane în sud-estul Turciei, 8 milioane în nordul-estul Iranului, 4 milioane în nordul Irakului, 350.000 în enclave compacte în nord-estul Siriei şi alte peste 200.000 dispersaţi în Armenia şi Azerbaijan. Suprafaţa de cca. 230.000 mile2 acceptată cvasiunanim de către kurzi ca reprezentând teritoriul strămoşesc rămâne actualmente divizată între Turcia (43%), Iran (31%), Irak (18%), Siria (6%), Armenia şi Azerbaidjan (2%).

Istoric

Istoric, după aşezarea lor în regiune în urmă cu circa 1500 de ani, în cadrul devastării de către trupele otomane în secolele XVI-XVIII a teritoriului Kurdistanului istoric, mulţi kurzi sunt deportaţi din regiune în teritoriile periferice ale Imperiului Otoman. Apoi, după stabilirea în 1750 a marelui regat kurd Zand, acesta cade în 1867 sub stăpânire otomană. Învinsă în primul război mondial de partea Puterilor Centrale, Turcia semnează în 1920 tratatul de pace de la Sèvres, care prevede ca populaţiei kurde să i se acorde “autonomie locală”. În paralel, în Azerbaijan autorităţile sovietice înfiinţează în 1920 provincia autonomă “Kurdistanul Roşu” desfiinţată nouă ani mai târziu. Turcia, victorioasă în războiul cu Grecia (1919-1922), obţine revizuirea clauzelor Tratatului de la Sèvres, iar noul Tratat de pace de la Lausanne, din 1923, împarte teritoriile locuite de kurzi între Turcia, Siria şi Irak. După proclamarea republicii turce de către Mustafa Kemal în octombrie 1923, legislaţia noului stat nu recunoaşte kurzii ca minoritate, iar pe fondul a numeroase revolte reprimate violent, Kurdistanul turc este declarat “zonă militară”, accesul străinilor în zonă fiind interzis din motive de securitate – interdicţie menţinută până în 1965.

Al doilea război mondial nu a adus nici el mult dorita autonomie pentru kurzi nici în Turcia sau Irak, nici în nou creatul stat sirian, iar întreaga perioadă postbelică este punctată de revolte ale kurzilor, alternative iar uneori simultan prin contagiune, în Turcia, Irak şi Iran. Singura formă de autonomie din primele decenii postbelice o reprezintă înfiinţarea în 1945 de către kurzi a republicii Mahabad în zona din Iran ocupată de trupele sovietice, care a fiinţat însă doar un an, până când teritoriul a reintrat în posesia Iranului. În acelaşi timp, în statul vecin Irak, revolta kurzilor conduşi de Mustafa Barzani a fost înăbuşită violent, cca. 100.000 kurzi refugiindu-se la acea vreme în Iran. În Turcia, după o ameliorare relativă sub guvernarea dintre 1950-1960 a Partidului Democrat, situaţia kurzilor s-a deteriorat sever după prăbuşirea în 1958 a Pactului de la Bahgdad (moment al redenumirii sale în forma CENTO), ai cărui membri Turcia, Iran şi Irak aveau probabil ca unic obiectiv comun fezabil evitarea creării unui stat kurd. Doi ani mai târziu, când în Irak avea loc o nouă revoltă kurdă, generalul turc Cemal Gürsel, devenit şeful statului, avertiza public că “dacă turcii din munţi nu-şi ţin gura, armata nu va ezita să le îngroape oraşele şi satele în bombe. Ei şi ţara lor vor fi înecaţi într-o baie de sânge”[2]. Ulterior, înfiinţarea PKK[3] în Turcia în 1974 consemnează debutul insurgenţei de notorietate din sud-estul Anatoliei, soldate după diferite estimări, cu 30.-40.000 victime.

În Irak, un nou val de revolte în anii ’80 este reprimat violent în cadrul operaţiunii “Anfal”, în care trupele guvernamentale au făcut uz inclusiv de rachete şi bombe cu napalm, iar după încheierea (1988) operaţiunilor trupelor irakiene asupra kurzilor irakieni în perioada de sfârşit a războiului irano-irakian, numeroşi militanţi PKK s-au refugiat din Turcia în nordul Irakului, unde şi-au organizat baze de antrenament şi au cumpărat armamentul capturat de militanţii kurzi locali de la trupele lui Saddam Hussein.

Apoi, în martie 1991, în contextul Războiului din Golf, kurzii din Irak organizează o nouă campanie militară împotriva regimului lui Saddam Hussein, însă trupele guvernamentale lansează o contraofensivă devastatoare în urma căreia 1 milion de kurzi se refugiază în Iran, iar alte 450.-500.000 se îndreaptă spre Turcia. Întrucât guvernul de la Ankara, de teama destabilizării situaţiei interne, nu acceptă un influx masiv, cei din urmă rămân în majoritatea lor expuşi în munţi, iar trupele lui Saddam, foamea şi frigul provoacă în jur de 1000 morţi pe zi. Ulterior războiului, alimentând mai mult sau mai puţin politicile anti-regim ale grupurilor kurd şi arab şiit, ONU a decis după război crearea în nordul Irakului a unei “zone kurde de securitate”, în care survolurile aeriene erau interzise, iar kurzii ar fi urmat să beneficieze de un grad sporit de autonomie.

În paralel, liberalizarea politică a regimului din Turcia condiţionată mai ales de condiţiile asociate deschiderii negocierilor de aderare la UE (decizie adoptată finalmente în decembrie 2004) a adus cu sine recunoaşterea kurzilor ca minoritate şi acordarea acestora de drepturi civile şi libertăţi politice, situaţia ameliorându-se în special după decapitarea PKK prin arestarea liderului Abdullah Öçalan în 1999 şi transformarea organizaţiei de gherilă PKK mai întâi în KADEK (“Congresul Libertăţii şi Democraţiei Poporului”) în 2002 şi Kongra Gel (KDK) la sfârşitul lui 2003, împreună cu comunicarea angajamentului de a renunţa la dimensiunea sa militarizată.

În Irak, răsturnarea regimului lui Hussein în 2003 a produs o schimbare din temelii a sistemului politic, cu acordarea de drepturi într-un stil apropiat celui occidental kurzilor. Mai mult chiar – fapt de neimaginat cu câţiva ani în urmă – actualul preşedinte irakian Jalal Talabani este kurd, iar în consecinţa ultimelor alegeri legislative din decembrie 2005, formaţiunile politice kurde vor participa la guvernare în coaliţie cu Alianţa Unită a şiiţilor.

zone locuite de kurzi in Orientul Mijlociu

Kurzii ca problemă de securitate în Orientul Mijlociu

În ciuda democratizării tratamentului democratic din aceste două state, şi deşi ocupă o importanţă minoră în abordările şi perspectivele de securitate urmărite de-a lungul studiului nostru, kurzii reprezintă în continuare una din cele mai importante probleme de securitate atât pentru regiunea Orientului Mijlociu, cât şi pentru statele cu minorităţi kurde în particular. Macrogrupul kurd este sursa unor multipli factori de geostress, care afectează practic toate sectoarele de securitate ale statelor implicate: a.) militar – prin separatismul care ameninţă integritatea teritorială a statelor; b.) politic – fiind ameninţată stabilitatea întregului sistem politic ale fiecărui stat, precum şi a setului ideologic care legitimează un status-quo care privează kurzii de drepturi egale cu cele ale majorităţii; c.) economic – prin implicaţiile celorlalte sectoare, dar şi prin costurile de pildă de 8,2 mld. USD anual suportate de Ankara în timpul insurecţiei kurde şi prin disparităţile socio-economice dintre provinciile kurde şi restul ţării în Turcia; d.) societal – ameninţată fiind “capacitatea unei societăţi de a-şi menţine esenţa caracterului său în condiţiile variabile ale unor ameninţări posibile sau actuale”, prin cele trei mecanisme clasice – migraţia (ex. regimurile turc şi fost irakian au deportat/evacuat/cauzat emigrarea a câteva milioane de kurzi, competiţia pe verticală (sporirea distinctivităţii etnice a grupului minoritar şi radicalizarea revendicărilor sale naţionaliste până la solicitarea independenţei depline) şi competiţia pe verticală (într-un efect “de domino”, inspirat de teoria “contagiunii”, al importului de instabilitatea din direcţia conaţionalilor kurzi din statele învecinate; e.) [chiar] ecologic – recognoscibil de pildă în atentatul comis de PKK la sfârşitul anului 1995, lângă Diyarbakir, la doar câţiva kilometri de oleoductul BTC, sau în posibilitatea ocurenţei unor catastrofe de tip ecologic legate de cele 20 de baraje de pe Tigru şi Eufrat (care izvorăsc în Kurdistanul turc şi sunt principala sursă de aprovizionare hidrică a Siriei şi Irakului).Cât priveşte factorii care amplifică exponenţial importanţa geostrategică şi de securitate a minorităţilor kurde din statele Orientului Mijlociu, aceştia ar putea fi rezumaţi sintetic la: mărimea populaţională (al patrulea grup regional după mărimea sa de 30 milioanede unde şi cvasiunanimitatea considerării lor ca fiind “cea mai mare naţiune fără stat”) şi a suprafeţei ocupate (circa 230.000 mile2); ponderea semnificativă a minorităţilor kurde în ansamblul populaţiilor statelor: 20-25% în Turcia, 20-28% în Irak, 8-10% în Iran şi 7-9% în Siria; configuraţia geopolitică cu totul particulară a macrogrupului populaţional kurd – contiguu spaţial, dar fragmentat geopolitic în şase state vecine din Orientul Mijlociu exca macrogrupului; localizarea geostrategică excepţională – la intersecţia a numeroase axe de forţă geostrategică, rute energetice şi de transport, totul într-o regiune de înaltă conflictualitate, la frontiera NATO cu Iran, Irak şi Siria şi, mai mult, faptul că cele trei state plus Turcia sunt variabile-cheie în ecuaţia regională de securitate.

Făcând trimitere o idee larg acceptată în literatura de specialitate, aceea că în zonele în care legăturile etnice trec dincolo de graniţe, problemele domestice nu pot fi separate de relaţiile dintre state”, problema kurdă este una de preocupare pentru strategii statelor din regiune şi cei din afara ei deopotrivă şi una care complică extrem de mult orice calcule de securitate în regiune, cu atât mai mult cu cât kurzii au fost frecvent instrumentalizaţi prin alimentarea separatismului lor în statele vecine, în scopul atingerii unor obiective politice externe şi de securitate.

Mărturiile în acest sens abundă. Iranul de pildă a subvenţionat în anii ’90 insurgenţa PKK în Turcia, la fel cum Siria a găzduit în tabere de antrenament militanţi PKK. Similar, Irakul a sprijinit din umbră revolta din anii ’60 a kurzilor din Iran, precum s-a întâmplat în sens invers în războiul irano-irakian. De-a lungul anilor ’90, prevalându-se de prevederile acordului de securitate turco-irakian din 1983 [4], forţele turce de securitate organizau periodic incursiuni în nordul Irakului cu scopul de a distruge reţeaua locală a PKK. Apoi, în perspectiva proximă la momentul respectiv a unei noi intervenţii militare americane în Irak, problema kurdă a ajuns din nou pe agenda relaţiilor turco-americane; imediat după alegerile legislative din Turcia de la 3 noiembrie 2002, lideri ai Forţelor Armate Turce s-au deplasat în SUA, pentru a discuta despre iminentul atac asupra Irakului. Elocvent pentru importanţa kurzilor ca problemă pe agenda de securitate a statelor din regiune, trei din cele cinci puncte-condiţii (de participare a Turciei la coaliţie şi de punere la dispoziţie a bazelor sale de la Incirlik) prezentate de reprezentanţii turci generalilor americani Franks şi Ralston făceau referire la kurzi: 1.) armata turcă va interveni într-un eventual stat kurd; 2.) kurzilor să nu li se permită preluarea controlului asupra oraşelor Mosul şi Kirkuk; 3.) să fie preîntâmpinate probabilele pierderi economice ale Turciei, iar datoria sa de 4 miliarde USD către SUA să fie ştearsă; 4.) regimul care îi va succeda lui Saddam Hussein să beneficieze e o susţinere internaţională reală; 5.) SUA să nu se folosească de gherilele kurde Peshmerga în încercarea de a-l răsturna de la putere pe liderul irakian.

Complexitatea acestor factori intercondiţionaţi de geostress asociaţi problemei kurde explică parţial de ce ultimele decenii nu au consemnat vreo încercare externă veridică, amplă, coerentă şi exclusivă ca obiect de soluţionare a situaţiei kurzilor din Orientul Mijlociu. Motivele pentru care cel puţin până la ora actuală nu s-a intervenit direct din exterior în conflictele în care au fost angrenaţi kurzi, iar intervenţiile indirecte au fost la rândul lor extrem de reduse numeric şi ca importanţă sunt în mod posibil trei, fiecare corespunzător unui anumit nivel cauzal: sistemic, subsistemic nonregional şi respectiv subsistemic regional.

La nivel sistemic, am putea invoca existenţa unor “defecte structurale în cooperarea internaţională” cumulate cu (şi eventual chiar cauzate de) absenţa unei dorinţe autentice generale la nivel internaţional de a preveni conflictele. La nivel subsistemic nonregional, se cuvine amintit faptul că Turcia este membră NATO, iar SUA deţine baze militare inclusiv în Kurdistanul turc (ca şi Israelul!), foarte aproape de frontiera cu statele ostile Irak (până în 2003), Iran şi Siria. Ultimele două interpretate fiind în continuare ca o ameninţare de către SUA, iar Turcia ipostaziată fiind ca o contrapondere la fundamentalismul iranian în Caucaz şi Asia Centrală şi la secularismul radical de stânga al Siriei, a invoca oficial abuzurile din Kurdistan nu ar fi cel mai indicat lucru din punct de vedere strategic. În sfârşit, la nivel regional, în opinia lui Chaim Kaufmann, “securitatea reală pentru kurzi ar putea necesita divizarea Turciei şi chiar a Irakului – o sarcină pe care nici un actor nu este dispus să o preia”. Iar motivele sunt lesne de intuit: un Kurdistan unificat administrând singur uriaşele rezeve de petrol de lângă Mosul şi Kirkuk, cu o suprafaţă cât a Turciei şi cu a patra populaţie ca număr din regiune, aceasta nemaivorbind de poziţia sa geografică de excepţie din punct de vedere strategic nu este bineînţeles primul vecin pe care şi l-ar dori vreunul din regimurile de la Ankara, Teheran, Baghdad sau Damasc. În sfârşit, dezmembrarea Irakului prin satisfacerea eventualelor pretenţii de independenţă ale kurzilor irakieni ar perturba balanţa regională de putere dintre Iran şi Turcia în favoarea primeia, un secenariu la rândul său dezagreat de majoritatea statelor din regiune şi cvasitotalitatea celor din afara ei.

—
Note:
[1] Accentuăm, enumerarea de mai sus nu este în nici un caz o taxonomie infailibilă, ci un simplu punct de pornire în analiza în mod separat a unor probleme punctuale de securitate. Lista în sine admite deopotrivă multiple restrângeri şi varii exinderi, iar cele 10 puncte nu sunt nici exhaustive, şi nici reciproc exclusive, altfelm spus, nu respectă clasicele criterii aristotelice ale unei clasificări. Bunăoară, punctul 1 acoperă într-o măsură mai mare sau mai mică toate celelalte 9: islamizarea accentuată din ultimele decenii admite o interpretare ca reacţie opusă la penetrarea interesată a CRS de către SUA (şi URSS în timpul Războiului Rece) şi este cel puţin facilitată de deficitul de modernizare şi democratizare; unul din interesele majore ale SUA în regiune vizează tocmai punctul 3), recte aprovizionarea cu petrol şi gaze naturale; acordul tacit dintre SUA şi Turcia explică într-o bună măsură eşecurile repetatelor tentative de creare a unui stat kurd (4.)); consensul dintre occidentali şi sovietici a contribuit semnificativ la crearea statului Israel şi în subsidiar la exodul palestinian în valuri; principalele surse ale înarmării statelor Orientului Mijlociu sunt SUA şi Rusia ca mari puteri, la fel cum ambele au contribuit la iniţierea programelor de dezvoltare a armelor ABC; în sfârşit, colonizarea de odinioară a determinat în mod direct actuala problemă a unui nation-building incipient în regiune. Iar în sens opus, enumerarea ar putea fi completată cu varii elemente precum tratamentul femeilor (enumerat ca unul din cele trei deficite ale regiunii de Arab Human Development Report şi preluat ca atare de proponenţii iniţiativei Greater Middle East din 2004), interrelaţionarea dintre blocurile sunit şi şiit, problema iraniană în ansamblul său, toate însă din nou conexe altor factori, precum cei 10 menţionaţi.
[2] Apud Gerard Chaliand, ed. People without a Country: The Kurds and Kudistan (ed.a 2-a, New York: Olive Branch Press, 1993), p. 65. “Turci munteni” este alternativa uzitată oficial pentru a denumi kurzii nerecunoscuţi ca minoritate de către Ankara până în anii ’90. Ilustrativ, între 1960 şi 1980, problema kurzilor, deşi reprezintă 1/5 din populaţia Turciei, a fost menţionată public o singură dată.
[3] Acronimul de la Partiya Karkeran Kurdistan, în traducere “Partidul Muncitorilor din Kurdistan”.
[4] Care permitea forţelor armate turce pătrunderea pe o distanţă de până la 15 mile în interiorul teritoriului irakian în urmărirea militanţilor PKK.

Sursa: AlterMedia România
Ionut Apahideanu

TANGO-URI ÎNCINSE PE ‘TABLA DE ŞAH’: PERECHEA RUSIA-IRAN (I)

DACĂ ÎNTR-ADEVĂR, aşa cum opina Robert O. Freedman, “dintre toate statele Orientului Mijlociu, Iranul este cel mai important pentru Rusia”, analiza relaţiilor bilaterale Rusia-Iran se constituie într-un demers pe cât de necesar înţelegerii dinamicii interne Orientului Mijlociu, pe atât de dificil, din multiple motive – complexitatea unică a interacţiunilor celor două state, tributară moştenirii istorice bogate a rivalităţii de odinioară dintre Imperiul Ţarist şi Persia; proximitatea geografică a celor două state; rolul major al relaţiei în discuţie asupra chiar jocurilor de putere şi influenţă la nivel global la ora actuală.

Fundalul istoric

Într-o sumară retrospectivă, în noua configuraţie a sistemului internaţional de la începutul anilor ’90, relaţia bilaterală dintre Rusia şi Iran a debutat sub semnul unui antagonism de secole, într-un tipar de inimiciţie accentuată. Pe fondul unor secole de rivalitate între Imperiul Ţarist şi Persia, refuzul de la începutul celui de al doilea război mondial al şahului de la acea vreme Rheza (Khan Mirpanj) de a permite staţionarea trupelor britanice în Iran a fost interpretat ca o măsură progermană. O alinierea a ţării bogate în petrol de partea naziştilor fiind considerată inacceptabilă, în 1941 trupe britanice şi sovietice invadează Iranul şi forţează la 16 septembrie acelaşi an abdicarea şahului, înlocuit la conducere cu fiul său, Rheza Mohammad Aryamehr Pahlavi.

Apoi, la sfârşitul războiului, URSS a încercat permanentizarea influenţei sale în regiune, unul din mijloacele accesibile în acest sens fiind fragmentarea teritorială a Iranului. În acest sens poate fi intepretată proclamarea în 1945 în partea de nord a Iranului ocupată de sovietici a “republicii kurde Mahabad”. Aceasta a fiinţat însă numai un an, până când conform împărţirii sferelor de influenţă între occidentali şi sovietici, teritoriul în discuţie a reintrat în posesia Iranului.

Pe parcursul primelor decenii postbelice, Iranul a rămas în sfera de influenţă a Marii Britanii (şi în extensie a SUA), miza fiind una dublă: pe de o parte menţinerea accesului la masivele resurse de petrol ale ţării [1], iar pe de altă parte instrumentalizarea Iranului în scopul “îndiguirii” URSS şi al blocării expansionismului ei până la “mările calde”. Până la sfârşitul anilor ’70, şahul Rheza Mohammad Pahlavi a rămas astfel un aliat fidel al SUA în dauna URSS, Washingtonul fiind de altfel cel care, dincolo de asistenţa militară, i-a încurajat chiar ambiţiile nucleare în cadrul megaproiectului “Atomi pentru Pace”; în 1957, guvernele american şi iranian au semnat un acord de cooperare în probleme nucleare ca parte a “Atomi pentru Pace”, iar câţiva ani mai târziu, Iranul a achiziţionat tot din SUA un reactor experimental, devenit funcţional în 1967. Apoi, după ce a înfiinţat Organizaţia Energiei Atomice, fostul şah pro-american Pahlavi declara cu vădită satisfacţie că “Iranul va avea bomba nucleară, neîndoielnic şi mai repede decât s-ar putea aştepta”..

Revoluţia Islamică din 1979 a produs o schimbare radicală a datelor problemei, căreia i s-au văzut nevoiţi să se adapteze nu doar strategii americani, ci şi cei sovietici. În esenţă, dincolo de retorica antioccidentală a ayatollah-ului Khomeini şi ipostazierea SUA ca “Marele Satan”, noua linie directoare a politicii externe iraniene a fost una echivalată sintagmei de nealiniere “nici Est, nici Vest”, o politică poate nu tocmai eficientă în condiţiile în care atât URSS cât şi SUA şi-au manifestat vădit îngrijorarea faţă de obiectivul declarat al Teheranului de “export” al Revoluţiei Islamice. Din această cauză nu s-a produs nici apropierea de URSS (îngrijorată de posibila destabilizare a republicilor sale majoritar musulmane din Asia Centrală şi acuzată de Teheran de politica sa seculară în genere şi de intervenţia militară în Afghanistan în particular), la fel cum ostilitatea comună a sovieticilor şi americanilor faţă de noul regim a determinat susţinerea regimului lui Hussein în dauna Teheranului în războiul iraniano-irakian din 1980-1988.

Contextul post-Război Rece

Ulterior, imediat după prăbuşirea Uniunii Sovietice, Iranul şi Rusia s-au lăsat încă o dată antrenate într-o dispută geostrategică dublă – una generală şi de substanţă, legată de rivalitatea triunghiulară Rusia-Turcia-Iran pentru supremaţie regională în Caucaz şi Asia Centrală, cealaltă punctuală şi subsumată, legată de tabăra în favoarea căreia au intervenit în conflictul azero-armean de la începutul anilor ’90.

Conflictul azero-armean a avut la momentul desfăşurării sale potenţialul real şi perceput ca atare de a fi translatat la un nivel superior, între Rusia pe de o parte şi Iran şi Turcia pe de altă parte. Retrospectiv, Caucazul devenise încă din perioada imediat premergătoare destrămării de jure a URSS o zonă de înaltă conflictualitate dimensionată predilect interetnic, dar suprapusă unor clivaje religioase, de la conflictul azero-armean şi până la conflictele din Daghestan sau secesionismul din Inguşeţia (Rusia), Oseţia de Sud, Adjaria şi Abkhazia (Georgia). Conflictul a erupt practic, după decenii de latenţă, în august 1989, atunci când armenii majoritari în enclavă îşi aleg propriul Consiliu Naţional şi declară secesiunea enclavei şi unirea cu Armenia. După izbucnirea ostilităţilor şi intensificarea conflictului, la referendumul din septembrie 1991, boicotat de azeri, 99% dintre participanţi s-au declarat în favoarea independenţei.

Iniţial, atât Iranul, cât şi Turcia au adoptat o poziţie neutră faţă de conflictul localizat într-o zonă tradiţională de interes pentru Moscova, cu atât mai mult cu cât liderii politici şi militari ruşi au declaraseră, cât se putea de des şi de răspicat, că zona Caucazului este una de interes strategic pentru Rusia. Din acelaşi motiv, cele două state au evitat să se implice în perioada respectivă în conflictele din Georgia, Daghestan şi Abkhazia şi s-au mărginit să participe în calitate de mediatori, alături de Rusia şi alte nouă state OSCE, la rundele de negociere din 1991 dintre cele două state beligerante. În calculele de securitate ale celor două state cu interes direct, Turcia pe de o parte a ales această modalitate pornind de la obiectivul multiplu de a: nu deranja Rusia; face pe plac Occidentului, care susţinea Armenia; nu deteriora suplimentar relaţiile cu Armenia (consecutiv problemei încă vii în mentalul colectiv a genocidului armenilor din Imperiul Otoman în perioada primului război mondial); a nu pierde simpatia azerilor, de care Ankara se apropiase economic şi cultural, nu însă şi militar. Aceeaşi poziţie de neutralitate a adoptat-o iniţial şi Iranul încă slăbit militar după războiul împotriva Irakului, aceasta deşi autorităţile religioase de la Teheran au furnizat azerilor (70% dintre ei fiind şiiţi, ca şi iranienii) nu doar fonduri pentru reconstrucţia şi restaurarea moscheilor distruse în perioada comunistă, ci şi armament şi logistică militară.

Treptat, opinia publică din Turcia şi Iran s-a manifestat din ce în ce mai deschis ca susţinătoare a cauzei, în special după blocarea de către armeni a provinciei exclavate Nakhcevan şi masacrarea civililor azeri la Khodzhaly, în februarie 1992. Consecutiv, Turcia şi Iranul au rămas neutre de jure, dar de facto guvernele lor au dispus închiderea frontierei cu Armenia, instituind un embargo asupra tuturor importurilor din statul vecin (reprezentate în special de petrol, gaze şi produse de industria alimetară).

Punctul culminant al conflictului a fost atins în 1993, când Armenia a ocupat 20% din teritoriul azer. Turcia a solicitat imperativ ca armenii să renunţe la cuceririle lor, ba mai mult, la fel ca şi Iranul, a comasat trupe de-a lungul frontierei cu Azerbaidjanul – provocând o escaladare a crizei până aproape de declanşarea unui război în deplinul sens al cuvântului între Turcia şi Iran pe de o parte şi Rusia pe de altă parte. Rusia a reacţionat incisiv, mobilizând la rândul ei trupe în Caucaz, pentru a demonstra că nu glumeşte, iar în iunie 1993 a orchestrat o lovitură de stat în Azerbaidjan, în urma căreia puterea a revenit unui grup de ofiţeri azeri aserviţi Moscovei. Cei din urmă au demobilizat trupele, teritoriul cucerit de armeni rămânând până în ziua de astăzi în posesia lor. Conflictul nu s-a soluţionat autoritativ, dar s-a atenuat treptat ca intensitate, iar în 1999 s-a ajuns finalmente la încheierea unui acord bilateral între beligeranţi, care a reglementat status quo-ul. Turcia şi Iranul şi-au redirecţionat atenţia spre Asia Centrală, cu specificarea că prima menţine în continuare închisă frontiera cu Armenia.

La fel de adevărat însă, în comparaţie cu Turcia, Iranul a adoptat totuşi o mai mare prudenţă în comportamentul său în regiune, cel puţin până la eruperea conflictului din Caucaz. Teheranul bunăoară a recunoscut independenţa Azerbaijanului şiit (proclamată în noiembrie 1991) abia după ce a făcut-o URSS. Similar, chiar în plină desfăşurare a conflictului azero-armean, atât Rusia cât şi Teheranul au dat o dovadă indiscutabilă de pragmatism atunci când în 1992 au încheiat un contract uriaş (în valoare de câteva mld. USD) prin care Iranului aveau să-i fie vândute submarine clasa “3 kilo”, tancuri tip T-72, avioane de luptă MIG-29, aparate de zbor Su-24, lansatoare de rachete şi artilerie de cel mai nou tip.

Retrospectiv judecând lucrurile, cert este că dispta pentru influenţă regională fiind câştigată categoric de către Rusia, Teheranul a părut să accepte treptat această realitate, iar consecutiv, anii ’90 au marcat o apropiere progresivă şi evidentă a celor două state, facilitată de o serie de interese comune: la nivel regional – cooperarea în menţinerea echilibrului din urma fragilului armistiţiu din Tadjikistan şi respectiv susţinerea Alianţei Nordului împotriva talibanilor în Afghanistan; global – ambele denunţau (deschis în cazul Iranului şi tacit în cazul Rusiei) eforturile SUA de instaurare a unei lumi unipolare şi a unei “Pax Americana”; bilateral – într-o cooperare reciproc avantajoasă, Rusia s-a constituit în de departe cel mai generos furnizor de armament al Iranului, care şi-a sporit arsenalul în acest fel cu avioane supersonice, tancuri, submarine Diesel şi diverse tipuri de rachete.

În paralel cu coordonarea vizibilă a politicii cu Iranul, Rusia a adoptat o politică duplicitară faţă de SUA, în contextul mai larg al eforturilor de reinstaurare a influenţei de odinioară şi al încercării în acest sens de creare a unor aliniamente anti-americane. Anul 1995 a oferit o primă, dar nesingulară, mărturie elocventă de acest tip: pe de o parte, oficialii ruşi au semnat un contract cu guvernul iranian prin care se angajau să finalizeze lucrările la Bushehr [2], dar pe de altă parte, în acelaşi an Elţîn l-a înlocuit pe ministrul rus al Energiei şi a dispus sistarea vânzărilor către Iran de centrifugi nucleare. Mai mult, spre nemulţumirea Iranului, la 30 iunie vicepreşedintele american şi premierul rus de la acea vreme au încheiat o înţelegere, numită după numele lor “Protocolul Gore-Cernomîrdin”, prin care partea rusă se angaja să nu mai vândă armament Iranului începând cu 1999 (an în care expirau contractele în vigoare la data semnării protocolului
(vezi partea a doua)

——————-
Note:
[1] Ceea ce explică intre altele şi intervenţia promptă a CIA şi MI6 în 1953 şi răsturnarea guvernului Mossadeq după ce acesta naţionalizase industria petrolului în 1951.
[2] În anii ’70, guvernul de la Teheran a semnat cu firmele germane Siemens şi Kraftwerk Union un contract prin care partea germană se angaja să construiască la Bushehr, oraş la Golful Persic, două reactoare nucleare. Construirea lor, începută în 1974, a fost sistată după Revoluţia din 1979 (când proiectul era finalizat în proporţie de 85%), întrucât o fatwa emisă de ayatollah-ul Khomeini a decretat armele nucleare ca imorale şi contravenind preceptelor Coranului. Totuşi, războiul împotriva Irakului, care a făcut generos uz de arsenalul său chimic şi biologic, l-a determinat pe şeful suprem să decidă în 1985 reluarea programului nuclear într-o tentativă de a echilibra disputa. După încheierea conflictului bilateral şi în contextul mai larg al sfârşitului Războiului Rece, SUA reuşit să convingă firmele germane să nu răspundă cererii Iranului de a elua activităţile la Bushehr. În atare situaţie, Iranul s-a orientat spre alte posibile surse de ajutor, precum China, India, Brazilia, Cehia, Ucraina sau Kazahstan, însă presiunile SUA ca hegemon incontestabil şi arbitru al conflictelor regionale, au blocat participarea acestor potenţiali parteneri în derularea programului nuclear iranian. Finalmente, în 1995 Iranul a încheiat un acord de 800 milioane USD cu Rusia avînd ca obiect finalizarea construcţiei primului reactor. La ora redactării acestor rânduri, reactorul este aproape finalizat, întârzierea de până acum a construcţiei sale fiind cauzată de motive financiare (divergenţe asupra modalităţilor de plată) şi tehnice (legate de dificultatea reconfigurării proiectului iniţiat de germani în conformitate cu design-urile ruseşti).

Sursa: AlterMedia România
Ionut Apahideanu

„Turismul islamic”, la moda in Turcia

Staţiunile litorale ale Turciei, favorite ale multor turişti europeni, inclusiv ale românilor, cunosc o adevărată explozie a unui aşa-numit „turism islamic“.

Astfel că pe plaje pot fi văzute tot mai multe musulmane în costume de baie care le acoperă complet corpul.

„Turismul islamic“ este segmentul cu cea mai puternică dezvoltare a industriei de profil din această ţară, apreciază „The Daily Telegraph“. Turiştii musulmani sunt foarte apreciaţi de hotelieri deoarece, deşi nu consumă băuturi alcoolice şi nu petrec, cheltuiesc mari sume de bani.

În Bodrum, unde europencele obişnuiesc să se bronzeze fără sutien, s-a deschis un nou hotel destinat exclusiv musulmanilor. Nu se serveşte alcool, băile sunt segregate, iar patiserul-şef câştigă 120 de dolari în plus pe lună făcând pe muezinul – cântă chemarea la rugăciune de cinci ori pe zi. Femeile musulmane sunt fericite că aici se pot îmbăia de câte ori poftesc, acasă neavând acces decât la piscinele municipale, o oră pe zi.

Constantin Vlad
09 Iulie 2008
Sursa: Evenimentul Zilei

Turcia: O femeie din trei, victima a violentei conjugale

Peste o treime dintre femeile din Turcia sunt victime ale violentei conjugale, dar foarte putine dintre ele raporteaza aceste fapte autoritatilor, potrivit unei anchete oficiale date publicitatii.

39% dintre femei sunt supuse violentelor fizice din partea sotului sau a partenerului, conform acestei anchete realizate in vara anului 2008 pe un esantion de 13.000 de femei cu varste cuprinse intre 15 si 59 de ani, din 51 de provincii, informeaza AFP preluat de Agerpres.

Ancheta, realizata de Directia pentru statutul femeii (KSGM), organism oficial, mai arata ca 15% dintre femei sunt victime ale abuzurilor sexuale.

Numai 4% dintre femeile batute depun plangere la politie si 1% sunt integrate in camine speciale, potrivit acestei anchete publicate pe site-ul internet al KSGM.

Turcia, tara laica a carei populatie este in marea majoritate musulmana, si-a sporit reformele in favoarea femeilor pentru a-si mari sansele de aderare la Uniunea Europeana. Potrivit organizatiilor feministe, mai sunt multe de facut pentru a reduce discriminarea la adresa femeilor.

12 Februarie 2009
Sursa: Ziare.com

Singura trupa de heavy metal din Bagdad cere azil

Acrassicauda, singura trupa de heavy metal din Bagdad – dupa cum sustin componentii acesteia, s-a refugiat in urma cu ceva timp in Turcia, insa acum va fi nevoita sa revina in Irak.

Artistii nu mai sunt bine vazuti in Turcia din cauza conflictului dintre fortele turcesti si rebelii kurzi de la granita cu Irak-ul si nu gasesc o alta tara dispusa sa le ofere azil. `Suntem blocati. Daca ne intoarcem in Bagdad, chiar daca apucam sa ajungem la familiile noastre, nu vom putea sa mai repetam. Vom fi prizonieri in propriile Case … Nu vom putea iesi nici sa ne cumparam tigari` a declarat Marwan, cel mai tanar membru al trupei.

`Locuiesc intr-un cartier de shiiti, iar eu sunt sunnit` a mai spus acesta referitor la rivalitatea dintre cele doua grupari religioase musulmane.

Povestea lor este subiectul unui documentar intitulat `Heavy Metal in Baghdad`, realizat de canadienii Eddy Moretti si Suroosh Alvi. Exista chiar o campanie on-line pentru ca rockerii sa isi cumpere o casa.

Documentarul surprinde un concert din 2005 dintr-un hotel din Bagdad si descrie violentele ce au avut loc in 2005 si 2006, cand locul de repetitii al grupului a fost distrus de o bomba.
`Am primit amenintari cu moartea pentru ca ne-am americanizat si cantam muzica lui Satan, blah blah blah si o sa ne ia pe rand` spune unul dintre componenti in documentarul ce va fi lansat la inceputul anului viitor.

Inspirati de Metallica, Slipknot si Slayer, Acrassicauda au inceput sa cante in 2001. Pentru a putea sustine primul concert, rockerii au introdus in playlist un cantec despre Saddam Hussein. Intitulat `The Youth of Iraq`, piesa cuprinde versuri precum `Urmandu-l pe Saddam,/Ii vom face sa cada,/O sa ii innebunim`.

Sursa: Bestmusic
31 Octombrie 2007

Manifestatie antiislamica la Ankara

Zeci de mii de oameni au manifestat sambata la Ankara in favoarea laicitatii si Republicii in Turcia, unde partidul la putere este amenintat cu interzicerea, din cauza actiunilor antilaicitate, relateaza AFP.

„Turcia este laica si va ramane laica”, au scandat manifestantii. „Vom apara valorile republicii, suntem, soldatii lui Mustafa Kemal Ataturk”, fondatorul statutului turc modern si laic, au strigat manifestatii, sub supravegherea strica a politiei.

Manifestantii au venit din mai multe regiuni ale Turciei, majoritatea erau femei.

Numeroase manifestatii au avut loc in Turcia in ultimul an impotriva Partidului pentru Justitie si Dezvoltare, la putere din 2002 si acuzat de laici ca islamizeaza Turcia. Curtea Constitutionala turca a acceptat in martie o plangere care vizeaza interzicerea AKP pentru actiuni antilaicitate.

Mai multe proiecte controversate ale formatiunii au provocat tensiuni in cadrul societatii, ca interzicerea alcoolului in locurile publice si legalizarea valului islamic in universitati.

12 Aprilie 2008
Sursa: Ziare.com

Femeile care se parfumeaza sunt imorale, cred liderii Diyanet

Femeile care se parfumeaza sunt indecente, iar flirtul este echivalent cu adulterul, spun membrii Institutiei de stat pentru afaceri religioase din Turcia, Diyanet.

Respectiva institutie a publicat un articol in care condamna femeile care poarta podoabe, care se parfurmeaza sau care zambesc intr-un mod „incitant”, relateaza The Guardian.

Invocandu-l pe profetul Mohamed, articolul spune ca femeile au obligatia sa se acopere si sa se comporte modest, ca sa evite sa provoace dorintele sexuale ale barbatilor.

„Femeile trebuie sa fie mai precaute, din moment ce ele au stimulente. Femeile care comunica cu barbati necunoscuti ar trebui sa vorbeasca intr-o maniera care nu va ridica suspiciuni in inima nimanui si cu o seriozitate si o demnitate care sa nu lase partea opusa sa inteleaga altceva, si nu trebuie sa isi arate podoabele si chipurile, care trebuie sa fie acoperite intr-o maniera eleganta”, se arata in respectivul articol.

Asupra folosirii parfumului, in articol se mentioneaza ca „Inaltimea Sa, profetul Mohamed nu aprecia femeile care foloseau parfum cand paraseau casa si plecau sa se plimbe si considera ca au un comportament imoral”.

Articolul a starnit controverse in Turcia, fiind aspru criticat atat de politicieni, cat si de opinia publica.

In timp ce unii jurnalisti turci considera ca afirmatiile din articol reflecta „o gandire foarte primitiva”, liderul unui grup cultural feminist, Kizbes Aydin, crede ca recomandarile incita la violenta impotriva femeilor.

Dyianet a fost fondata in 1924, dupa abolirea califatului Otoman de catre Ataturk pentru a asigura ca practicarea Islamului nu incalca legile din constitutia laica a Turciei. Institutia are peste 70.000 clerici si, in 2006, a avut un buget anual de aproximativ 500.000 lire sterline.

01 Iunie 2008
Sursa: Ziare.com

Izbucnirea lui Erdogan la Davos aduce prejudicii Ankarei

Reactia nervoasa a premierului turc Recep Tayyip Erdogan de la Davos a tensionat relatiile dintre Turcia si Israel si a afectat ambitiile Ankarei de a deveni un personaj-cheie in rezolvarea crizei din Orientul Mijlociu.

„Acest gest este un punct de ruptura important si ar putea modifica perceptia Occidentului asupra Turciei”, a comentat Arif Keskin, analist la centrul de cercetare euro-asiatic ASAM, potrivit AFP.

Acest specialist in problemele palestiniene considera ca Turcia ar putea esua in eforturile sale de a deveni un mediator important in conflictele din regiune, cerand includerea gruparii islamiste palestiniene Hamas in ecuatia din Orientul Mijlociu.

„Premierul a luat conflictul personal din cauza trecutului sau”, pentru ca inainte de a veni la putere la conducerea unui partid de origine islamista in 2002, a fost un aparator al islamului radical.

Erdogan a parasit nervos joi o dezbatere de la Forumul de la Davos, dupa o pledoarie a presedintelui israelian Shimon Peres in favoarea ofensivei pe care Israelul a lansat-o in Fasia Gaza.

Intrerupt in momentul in care raspundea la pledoaria lui Peres de jurnalista care modera dezbaterea, premierul turc a parasit forumul promitand ca nu se va mai intoarce niciodata si reprosandu-i jurnalistei ca nu l-a lasat sa vorbeasca.

Dar inainte sa plece, el a facut declaratii dure, spunandu-i lui Peres: „Aveti psihologia unui vinovat (…) Stiti foarte bine sa omorati oameni”.

Vineri, agentia turca Anatolia a anuntat ca Peres si-a exprimat regretul pentru incident intr-o dicutie telefonica. Presedintia israeliana a dezmintit insa ca Peres i-ar fi prezentat scuze premierului turc.

Guvernul format de Partidul Justitiei si Dezvoltarii (AKP), pe care Erdogan il conduce, si-a oferit serviciile de mediator intre palestinieni si israeliani, sperand astfel ca va dovedi Uniunii Europene ca aderarea sa este utila.

Turcia, tara musulmana, dar laica, a organizat deja in 2008 patru serii de negocieri indirecte intre diplomatii israelieni si cei sirieni.

In pofida ofertei de mediere, Erdogan a facut declaratii antiisraeliene inca de la inceputul ofensivei din Fasia Gaza, ajungand chiar sa fie acuzat pro-Hamas, desi Turcia a semnat in 1996 un acord de cooperare militara cu Israelul, sfidand protestele tarilor arabe si ale Iranului.

Ulterior, cooperarea pe toate planurile dintre cele doua state s-a consolidat, in pofida unor perioade de tensiune, provocate, spre exemplu, de vizita la Ankara, din februarie 2006, a unei delegatii Hamas conduse de Khaled Meshaal, liderul in exil al gruparii palestiniene.

In opinia analistului politic Rusen Cakir, gestul lui Erdogan nu este lipsit de importanta si ar putea chiar sa aiba consecinte asupra relatiilor dintre Ankara si Statele Unite, principalul aliat al statului israelian.

„Turcia ar putea beneficia de simpatia tarilor arabe, dar ea nu mai poate juca rolul de mediator in Orientul Mijlociu. Credibilitatea AKP si a lui Erdogan a fost distrusa”, a comentat Cakir pentru postul de televiziune NTV.

Kadri Gursel, comentator la cotidianul liberal Milliyet, l-a criticat pe Erdogan pentru ca a dat impresia ca este „partizanul unei organizatii radicale”, adaugand ca eforturile Turciei de integrare vor fi afectate, daca „Erdogan intentioneaza sa devina un Hugo Chavez al Orientului Mijlociu”.

Alti analisti sunt insa mai putin pesimisti.

„Nu este vorba de un scandal si nici de un act de eroism”, a comentat Ihsan Dagi de la Universitatea Orientului Mijlociu, din Ankara, spunand ca nu va exista o criza diplomatica intre Turcia si Israel.

„Turcia priveste mai mult ca niciodata spre Occident si incearca sa impuna gruparea Hamas drept un posibil interlocutor in ecuatia” pentru o rezolvare a problemei, a subliniat Dagi la postul NTV.

Vineri, Erdogan si-a mentinut gestul, care a fost pe de alta parte salutat de populatia turca si gruparea islamista palestiniana Hamas.

Peste 3.000 de sustinatori ai partidului sau l-au primit ca pe un erou in zorii zilei de vineri, la aeroportul din Istanbul.

Cateva mii de persoane s-au adunat la Istanbul, purtand drapelul palestinian si pe cel al Turciei, la inaugurarea unei noi magistrale de metrou, pentru a-l primi pe Erdogan. „Nu permitem nimanui sa trateze un premier turc fara respect”, a declarat premierul.

Potrivit lui Erdogan, criticile Guvernului sau cu privire la ofensiva din Gaza vizeaza in primul rand executivul israelian, nu cetatenii Israelului. El a respins criticile cu privire la o manevra politica inainte de alegerile municipale, prevazute pentru 29 martie in Turcia.

Armata turca, ce coopereaza cu Israelul din 1996, a evocat vineri „interese” bilaterale, sugerand ca legaturile militare dintre cele doua state nu vor fi afectate.

Pe de alta parte, Hamas a salutat gestul lui Erdogan, purtatorul de cuvant al gruparii aducand un „omagiu pozitiei curajoase a premierului turc”.

Presedintele palestinian Mahmud Abbas va efectua o vizita de o zi in Turcia saptamana viitoare, a anuntat vineri un oficial al presedintiei turce, fara sa precizeze o data.

30 Ianuarie 2009
Sursa: Ziare.com

Incercari de depasire a divergentelor dintre catolici si musulmani

Pe 25 octombrie a.c., s-a încheiat la Istanbul al VI-lea Simpozion islamo-crestin care a avut ca tema „Raportul dintre ratiune si credinta în islam si crestinism“, organizat de Fratii franciscani capucini din Turcia, informeaza Radio Vatican. Dezbaterea a avut la baza Discursul pronuntat în 2006 de Benedict al XVI-lea la Regensburg si scrisoarea trimisa cu aproape un an în urma Sfântului Parinte de un grup de învatati islamici. Cu acest prilej, parintele Maurice Bormans, participant la acest simpozin, a declarat pentru „Radio Vatican”: …”De partea catolica, s-a spus dintotdeauna ca filozofia este «slujitoarea» teologiei, în timp ce din partea musulmana e greu sa vorbesti propriu-zis de teologie, caci ar trebui vorbit mai degraba de metafizica religioasa. Acesta e motivul pentru care în lumea musulmana este greu, uneori, sa avem un vocabular comun“. Intrebat daca discursul Papei Benedict al XVI-lea rostit la Regensburg a adus roade în lumea islamica, pr. Bormans a raspuns: „Desigur. Partea substantiala a lectiei teologice de la Regensburg era îndreptata mai ales catre lumea occidentala pozitivista, o lume care a uitat ca ratiunea trebuie sa-si puna si întrebari metafizice: destinul nostru uman este efemer în timpul biologic sau depaseste limitele istoriei personale si comunitare?“. Referitor la scrisoarea invatatilor musulmani, acesta a declarat: „În domeniul ecumenic, a fost receptata si apreciata. Din partea catolica, raspunsul pozitiv al Papei a facut posibila scrisoarea grupului reprezentativ al celor 138. Temele scrisorii se refera la iubirea lui Dumnezeu si la iubirea de aproapele ca baza fundamentala a religiilor monoteiste, apoi la demnitatea omului într-un atare context… Trebuie sa vedem în ce masura in fiecare tara contextul cultural si, uneori, cadrul politic ne permit sau nu sa punem în practica acest mic efort pentru a depasi ciocnirea ignorantelor. În acest fel se poate lansa o cunoastere reciproca pentru un respect reciproc“.

Suresa: Gardianul
01-11-2008

Incredibil, dar adevarat! In Turcia s-a ridicat o moschee dedicata lui Iisus Hristos!

In orasul turc Diyarbakir a fost construita prima moschee din lume dedicata lui Iisus Hristos, informeaza agentia de stiri cipriota Romfea.

Asa cum anunta mass-media turca, autoritatile de la Ankara vor prin acest gest sa marcheze un moment de bunavointa fata de reprezentantii altor religii. “Iisus este egal si onorat ca si un profet atat in Islam, cat si in Crestinism”, a declarat Mustafa Uzun, responsabilul cu ridicarea acestei moschei. “Este o mare placere pentru noi sa-i fie dedicata aceasta moschee”, a mai declarat acesta.
Reactia populatiei fata de decizia autoritatilor locale a fost una controversata, dar muftiul moscheei i-a potolit spunand ca Iisus este mentionat in Coran si, prin urmare, nimic nu poate sta in calea ridicarii lacasului dedicat Acestuia. Gestul autoritatilor l-a surprins placut pe preotul Bisericii Ortodoxe Siriene din oras, Yusuf Akbulut, care a subliniat ca este pentru prima data in istorie cand se ridica o moschee dedicata lui Iisus. La randul sau, pastorul protestant Ahmet Gyuvener vede in acest gest un act de toleranta fata de crestini.Diyarbakir este astazi cel mai mare oras din sud-estul Turciei unde traieste o comunitate mare crestin-ortodoxa formata din credinciosi armeni si sirieni. In 1915, aceasta a fost greu incercata in timpul persecutiilor autoritatilor turce, disparand practic in anii urmatori, dupa care a inceput din nou sa fiinteze.

Dumitru Manolache
Sursa: Gardianul
23-10-2009

100.000 de turci au ieşit pe străzi, impotriva valului islamic

Sursa: Ziare.com

Peste 100.000 de manifestanti s-au adunat sambata la Ankara pentru a protesta impotriva autorizarii valului islamic in universitati, in aceeasi zi in care Parlamentul a adoptat in a doua lectura modificarile constitutionale in acest sens, transmite AFP.

Manifestantii s-au adunat la apelul a circa 70 de organizatii neguvernamentale si sindicate, pentru a protesta fata de aceasta revizuire a Constitutiei care submineaza, potrivit lor, fundamamentele statului laic fondat in urma cu 84 de ani de Attaturk.

„Turcia este si va ramane laica”, scandeaza protestatarii, care au drapele turce si portrete ale lui Attaturk. Ei s-au adunat intr-o piata din centrul orasului, in momentul in care Parlamentul turc vota un amendament constitutional in virtutea caruia „nimeni nu poate fi privat de dreptul la educatie superioara”.

Un oficial din politie a evaluat la mai putin de 100.000 numarul manifestantilor.

O manifestatie precedenta din 2 februarie a strans peste 125.000 de persoane pentru a protesta fata de aceasta reforma, prezentata de guvernul turc ca fiind necesara pentru aderarea la Uniunea Europeana.
Legalizarea valului in universitati, la aproape 30 de ani de cand a fost interzis, este combatuta ferm de aparatorii fundamentelor laice ale acestei tari, musulmana in proportie de 99%.

Subiectul suscita tensiuni aprinse intre cei care considera ca interzicerea valului in universitate este o incalcare a libertatilor individuale si cei care se tem ca autorizarea sa va submina fundamentele sistemului laic si va antrena legalizarea valului si in alte spatii publice – administratie si scoli. Prolaicii se tem de asemenea ca ridicarea interdictiei va spori presiunea sociala asupra tinerelor pentru a purta valul.

Partidul Republican al Poporului (CHP), principala formatiune de opozitie, care considera ca aceasta modificare constitutionala un pas spre un regim islamic, a anuntat ca va contesta masura la Curtea Constitutionala.

Avertismentele din partea mediilor foarte atasate de aplicarea stricta a preceptelor laice au devenit din ce in ce mai frecvente, dar armata, care se considera garantul sistemului laic, a ales sa ramana departe de dezbatere.

Sotiile si fiicele premierului Recep Tayyip Erdogan si presedintelui Gul poarta valul. Sotia lui Gul s-a adresat Curtii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) in 1998, dupa ce i s-a interzis accesul in universitate, dar si-a retras plangerea.

Manifestatie la Ankara, impotriva valului islamic

Sursa: Ziare.com

Mai multe zeci de mii de manifestanti s-au reunit sambata la Ankara, la mausoleul fondatorului republicii turce seculare, Mustafa Kemal Ataturk, pentru a-si afirma opozitia fata de un proiect al guvernului care autorizeaza purtarea valului islamic in universitati, informeaza AFP.

Cei aproximativ 30.000 de protestatari au purtat pancarte, au fluturat drapelele Turciei si au scandat „Turcia este laica si asa va ramane”, „Guvernul – demisia”, „Toti suntem soldatii lui Ataturk”. Acestia au iesit in strada in urma apelului lansat de aproximativ 35 de asociatii, intre care majoritatea sunt asociatii feministe.

Manifestantii sunt sustinuti si de ministrul turc de externe, Ali Babacan, care sustine ca Ankara trebuie sa ridice interdictia impusa femeilor de a purta valul islamic in universitati, ca parte a reformelor democratice pe care Turcia trebuie sa le intreprinda pe calea aderarii la Uniunea Europeana.

Parlamentul turc urmeaza sa aprobe saptamana viitoare un amendament constitutional sustinut de partidul islamist la guvernare, Partidul Justitiei si Dezvoltarii, care are drept scop ridicarea interdictiei de a se purta valul islamic in universitati.

Uniunea Europeana a cerut Turciei sa incurajeze libertatea de expresie si drepturile minoritatilor, insa nu a adoptat nicio pozitie in ceea ce priveste chestiunea valului.

Iron Maiden, Turcii si Ramadanul

Sursa Metalhead

Hurriyet Daily News anunta ca Directia Cultelor Religioase din Turcia a sarbatorit Sfantul Ramadan cu un poster unde un tanar metalist barbos poarta un tricou cu Iron Maiden

Pe acelasi poster se poate observa cum tanarul metalist il imbratiseasza si ii zambeste unui batran. Motto-ul Ramadanului de anul acesta este: „Impartasirea este buna” (It’s Good To Share)

Ece Algan, un profesor turc de media si studii culturale la California State University in San Bernardino a scris pe blogul sau ca posterul se refera in special la numarul foarte mare de concerte rock care au avut loc in Istanbul in aceasta vara, concerte care au atras un numar foarte mare de oameni in ciuda declaratiilor contrare ale prim-ministrului turc Erdogan.

„Posterul este un simbol al capitalismului vestic unde materialismul este superior spiritualitatii. Este clara dorinta de a salva tineretul de acest trend pentru ca Directia Cultelor din Turcia inca mai crede ca daca esti consumator de produse vestice incepi sa gandesti ca oamenii din vest. ”

Subiectul ramane destul de controversat avand in vedere ca pe de o parte posterul face reclama metalului dar pe de alta parte este interpretat ca o lectie de „asa nu”.