Arhiva

Archive for the ‘Cărţi’ Category

Islamul între reformism şi fundamentalism – FECIOARA ÎNCĂTUŞATĂ…

Ianuarie 7, 2010 Lasă un comentariu


Autor: Ayaan Hirsi Ali

“Ciocnirea civilizaţiilor” pare să fie cea mai influentă paradigmă a timpului nostru în interiorul căreia gândim toate fenomenele macro-politice. Însuşi viziunea fukuyamistă s-a pliat treptat parcă pentru a urma cursul sociologiei huntingtoniene. De la “Sfârşitul istoriei” la lucrările ulterioare, Francis Fukuyama abandonează filozofia triumfalistă care l-a consacrat pentru a se ocupa de detaliile sociologiei şi ale imperfecţiunilor democraţiei. Preocuparea pentru modalităţile de a exporta instituţii occidentale în medii extra-occidentale dă de înţeles că există cel puţin o tensiune între democraţia Apusului şi regimurile politice ale altor culturi. Citește mai mult…

Anunțuri

Aproapele tău, musulmanul – SĂ ÎNŢELEGEM ISLAMUL

Ianuarie 7, 2010 Lasă un comentariu

Autor: Frithjof Schuon

Motto: „Islamul este joncţiunea dintre Dumnezeu ca atare şi om ca atare. Dumnezeu ca atare: adică socotit nu aşa cum s-a putut manifesta într-un anume chip, într-o anumită epocă, ci independent de Istorie, ca fiind ceea ce este deci cel ce, prin însăşi natura sa, crează şi revelează. Omul ca atare: adică socotit nu ca fiinţă decăzută având nevoie de un miracol salvator, ci ca o creatură deiformă, dotată cu o inteligenţă capabilă să conceapă Absolutul şi cu o voinţă capabilă să aleagă ceea ce ne conduce într-acolo.” (F. Schuon) Citește mai mult…

Europa si Islamul

Ianuarie 6, 2010 Lasă un comentariu

Franco Cardini – Europa si Islamul

Capitolul 1: Un profet şi trei continente
Europa şi Asia, Creştinătate şi Islam: confruntări şi echivocuri
Oricum ar fi abordată, confruntarea dintre Europa şi Islam comportă întotdeauna o nuanţă de opoziţie, poate pentru că este considerată, ori pur şi simplu percepută, ca un soi de continuare sau de reluare a întâlnirii – ciocnire dintre Creştinătate şi Islam. Această “confruntare-duel”, clasică şi antică, dintre Europa şi Asia a fost cândva întrezărită de Eschil în Perşii şi interpretată ulterior de Hippocrat în De aeribus, mai apoi de Aristotel în Politica.
Musulmanii dincolo de “Maghreb al-Aqsa”
Atingând subiectul asa-zisului “mit” de la Poitiers, autorul consideră inutil a redimensiona ponderea şi rolul bătăliei declarând faptul că acum nimeni nu mai crede într-o importanţă decisivă a acesteia. Această bătălie (732-733) dintre armata musulmană invadatoare şi francii conduşi de către Carol Martel este considerată drept un moment de cotitură în istorie, prin acest triumf al francilor asupra invadatorilor musulmani ajungându-se la prevenirea dominaţiei civilizaţiei occidentale încă în faşă de către invadatori. Cardini doreşte să arate şi face clară opinia sa cum că bătălia a reuşit să rezolve într-o anumită măsură problema dar consideră că imaginea asupra ameninţării musulmane a fost exagerată şi că majoritatea problemelor Europei la momentul respectiv au fost cauzate din interior.
Capitolul 2: Între două milenii
O dispută pe mări, insule şi coaste
Raidurile arabilor împotriva insulelor şi coastelor creştine ale Mediteranei Occidentale au început de pe coastele islamizate ale Spaniei şi Africii. Începând cu secolul VIII incursiunile nu au lovit doar insulele greceşti, ci şi Sicilia şi Sardinia, provocând ruinarea aşezărilor de pe litoral şi fuga populaţiei spre centrul insulei. De obicei, obiectivul năvălitorilor era o razie rapidă, cu prinderea unor oameni de preferinţă tineri, care să poată alimenta comerţul cu sclavi, precum şi impunerea ocazională de tributuri şi răscumpărări.
Autorul mai prezintă conflictele dintre lumea islamică şi Europa de la sfârşitul domniei Carolingienilor şi până la cruciade, scoţând foarte mult în lumină evenimentele din Spania musulmană. Aceste conflicte, cărora li se adaugă evenimente interne asupra cărora Europa creştină nu a avut nici o influenţă, au avut drept rezultat o fărâmiţare a lumii musulmane şi o slăbire a acesteia, în faţa unui răspuns imediat al Creştinismului.
Capitolul 3: Răspunsul Europei. “Reconquista” şi faptele navale.
Drumul spre Santiago
Oricât ar fi fost de arabizaţi şi de resemnaţi cu dominaţia musulmană, mozarabii din Spania nu-şi iubeau prea mult dominatorii, în ciuda toleranţei de care aceştia dădeau dovadă. Mulţi au fugit în nord, în zona din Peninsula Iberică aflată mai sus de Ebru, ori în aceea din jurul răcoroasei şi ploioasei cordiliere cantabrice, spre Asturii şi Navarra.
Puternica mănăstire de la Cluny, organizează, promovează şi protejează o adevarată reţea de drumuri care străbate Germania, Italia şi Franţa, ducând către ţările de la Pirinei şi de acolo către Galicia, cu o serie de etape ce parcurgeau Navarra, Castilia, Leonul şi Asturiile, până la Santiago. Entuziasmul pentru pelerinaj este în floare, care fără a pierde din vedere ţintele tradiţionale, Roma şi Ierusalimul, devenea acum placa turnantă a unui nou mod de a înţelege şi de a trăi realitatea unei Europe învigorate de elanul demografic şi de renaşterea economică şi comercială. Pelerinajul la Santiago, către care drumul – aşa-numitul Camino de Santiago – trecea, cel puţin într-o primă etapă de-a lungul unei fîşii nu întotdeauna prea îndepărtate de acea “ţară a nimănui” ce-i despărţea pe creştini de musulmani, a căpătat foarte curând şi un rol războinic.
Reconquista spaniolă, proces istoric de îndelungă durată este compus din nenumărate victorii dar şi înfrângeri, când de partea unora, când de a celorlalţi.
Eroi şi martiri
Asprul drum pirineic dintre Ostabat şi Puente la Reina, acolo unde căile de pelerinaj provenite de la Tours, Vezeley şi le Puy se întâlnesc spre a se uni cu “drumul meridional” ce vine de la Saint-Gilles pentru a se îndrepta apoi către miraculosul Campus Stellae de la Compostela reprezintă “drumul Europei” căci dacă vre-o unul poate fi numit aşa, atunci acesta este, pe nici un itinerar nu s-au format conştiinţa şi identitatea europeană ca pe acesta.
În ceea ce priveşte cântecele epice care se nasc în această perioadă, Roland este protagonistul celui mai celebru şi important dintre cântecele epice ( Chanson de Roland) cocepute în limba franco-septentrională
Capitolul 4: Rolul Oraşului Sfânt
Al-Quds
Musulmanii numeau şi continuă să numească Ierusalimul al-Quds, “Sfântul”, şi consideră centrul sfinţeniei mai cu seamă stânca Moriah, unde potrivit tradiţiei ebraice (acceptată oarecum distrat de creştini, însă împărtăşită cu fervoare de Islam) Avraam şi-ar fi oferit propriul fiu, pe Isaac, ca jertfă lui Dumnezeu. Pentru musulmani, după Mecca şi Medina, al-Quds este al treilea Oraş Sfânt al Islamului sunnit. Intrând în posesia Ierusalimului, musulmanii aveau intenţia fermă de a-i respecta pe evrei şi pe creştini, care ca “popoare ale Cărţii” aveau dreptul de a-şi păstra cultul, deşi cu oarecare limitări. Din secolul VII până în primii ani ai secolului IX Ierusalimul a trăit în pace: pelerinii creştini au continuat să vină la Locurile Sfinte. Persecutarea evreilor şi a creştinilor începe odată ce Ierusalimul cade în mâna califilor şiiţi egipteni, când unul dintre aceştia al-Hakim închide sinagogice şi bisericile şi interzice pelerinajele în primii anii de după anul 1000. pelerinajele au fost reluate în cea de-a doua jumătate a secolului XI, şi au devenit din ce în ce mai frecvente, fiind înzestrate uneori chiar şi cu escorte înarmate,ceea ce înseamnă că probabil condiţiile de călătorie erau prohibitive.
Cruciada
În creştinătatea occidentală, neliniştile şi temerile legate de aşteptarea Vremurilor de pe Urmă şi corelate cu prefacerile ambientale şi sociale datorate creşterii demografice şi luptelor politice şi religioase au făcut ca privirile să se îndrepte cu o înnoită intensitate către acel Ierusalim unde trebuia să se împlinească destinul umanităţii. Astfel în vreme ce întreaga creştinătate, de la împăratul bizantin la ducii de Normandia se preocupa să contribuie la reconstruirea bazilicii Sfântului Mormânt profanate şi afectate în 1009, şiruri din ce în ce mai impunătoare de pelerini au pornit la drum, în speranţa că sfârşitul vremurilor avea să-i prindă în apropiere de valea lui Iosafat. În noiembrie 1095 la Clermont, papa Urban al II lea nu a predicat nici o cruciadă, el s-a mărginit să dezaprobe o dată în plus violenţele ce însângerau creştinătatea şi să îndemne aristocraţia războinică, mai ales pe cea franceză, să răspundă la cererea de ajutor ajunsă în Occident din partea Bisericilor din Orient.
Capitolul 5: Ciocniri şi întâlniri în secolele al XII –lea şi al XIII-lea
Capitolul cinci Franco Cardini îl începe prin analiza termenilor care pot defini evenimentele regrupate sub sintagma eliberarea Locurilor Sfinte şi enumerând diverse evenimente de după prima cruciadă. Ajungând la perioada celei de-a doua jumătăţi a secolului al XII-lea autorul ne face cunoscut faptul că aceasta a fost marcată de o fază de repliere a lumii crestine dinaintea Islamului: în Peninsula Iberică sosirea almohazilor îngheţase Reconquista în timp ce în Siria afirmarea lui Saladin descurajase noile cruciade după eşecul marii iniţiative din 1189-1193 conduse de împratul Frederic I (mort pe drum), de regele Franţei Filip al II lea August şi de regele Angliei Richard Inimă de Leu.
Referitor la secolul XIII, printr-una din acele ciudate geometrii geo-cronologice pe care istoria le înregistrează adesea, acest secol a a asistat în Orient la o lentă agonie a ceea ce mai rămânea din regatul latin de la Ierusalim iar în Occident, dimpotrivă la un ulterior progres al Reconquistei.
La solicitarea papei Grigore al X-lea de a i se întocmi şi trimite rapoarte amănunţite despre posibilitatea concretă de a organiza o cruciadă nouă şi eficientă, va apărea şi o bogată şi interesantă literatură “de recuperatione Terrae Sanctae” carcaterizată printr-o mare cantitate de informaţii strategice, tactice, geografice, logistice, economice şi financiare.

Sursa: Athenian Legacy

Şeherezada – de la narator la personaj

Ianuarie 4, 2010 Lasă un comentariu

Naghib Mahfuz, O mie şi una de nopţi şi zile, Traducere de Mihai Pătru, Editura Humanitas fiction, Ccolecţia „Raftul Denisei“, Bucureşti, 2008, 242 p.

Poveştile fascinante ale Şeherezadei, în care duhuri malefice transformă vieţile banale în adevărate aventuri, cu răsturnări spectaculoase de situaţie, reuşesc să îmblînzească mînia sultanului. Vraja ţesută de Şeherezada îi salvează acesteia viaţa, dovedind, încă o dată, puterea neaşteptată ce se regăseşte în aparenta fragilitate şi efemeritate a cuvintelor. Violenţa vindecată prin forţa nebănuită a blîndeţii ce se ascunde în farmecul poveştilor şi al fantasticului este lecţia pe care o oferă Şeherezada. Pe ea o vedem întotdeauna ca fiind povestitorul prin excelenţă, ea este cea care ştie pînă unde trebuie împinsă graniţa ficţiunii în aşa fel încît ascultătorul să rămînă vrăjit şi captiv în lumea ei iluzorie, iar ea să se poată întoarce în siguranţă în cadrul real. Aşa cum o ştim din O mie şi una de nopţi, Şeherezada înaintează cu uşurinţă prin labirinturi fantastice, deţinîndu-le misterul şi folosindu-l ca o cheie prin care îşi ţine ascultătorul captiv în firele vrăjite ale naraţiunii sale. În tărîmul ei ficţional, Şeherezada stăpîneşte traseele pline de capcane prin care îşi poartă ascultătorii şi nu este amăgită de plăsmuirile care deschid porţi către lumi în care imaginaţia abia cutezase să se aventureze.

O Şeherezadă al cărei rol de povestitor s-a încheiat este greu de închipuit. Imaginea de simplă soţie a sultanului nu pare verosimilă, iar întoarcerea ei într-o realitate ce nu mai păstrează nimic din magia pe care o întreţinuse nopţi de-a rîndul ar deveni incompatibilă cu statutul Şeherezadei de creator de poveşti. A construi o Şeherezadă lipsită de universul ficţional ce i-a salvat viaţa, o Şeherezadă ce nu mai aparţine, într-un fel sau altul, poveştilor, nu s-ar susţine.
Astfel, hotărînd să continue cele o mie şi una de nopţi ale Şeherezadei, Naghib Mahfuz nu face decît să prelungească supranaturalul şi în ceea ce părea a fi realitate, străină deci de acţiunea – benefică sau nu – a duhurilor magiei. Fantasticul invadează lumea obişnuită, în care încep să acţioneze aceleaşi legi ce păreau destinate tărîmurilor magice. Visul lasă urme în realitate, iar oamenii sînt supuşi hazardului unor forţe care, amintind de Visul unei nopţi de vară, nu vor decît să arate că destinul muritorilor este inevitabil supus întîmplării. Spirite ale răului, eliberate întîmplător de blesteme vechi de mii de ani, se iau la întrecere cu duhuri a căror influenţă în viaţa oamenilor este benefică. Competiţia între bine şi rău îi aruncă adesea pe muritori în capcanele morţii sau ale nebuniei, dar, uneori, intervenţia duhurilor malefice nu face decît să înlesnească un final fericit. O asemenea situaţie este cea în care se află sora Şeherezadei, Duniyazad, care petrece – în vis însă, după o uneltire a întruchipărilor Necredinţei şi ale Răului – o noapte pasională cu un tînăr negustor de parfumuri, Nur Ad-Din. Urmele acelei nopţi se păstrează însă şi după sfîrşitul visului, astfel că viaţa Duniyazadei – promisă de către sultan unui vistiernic – , cît şi a Şeherezadei sînt puse în pericol. Povestea despre un vis în care se întîlnesc şi se îndrăgostesc doi tineri care nu se cunoscuseră se răspîndeşte şi însuşi sultanul promite să îi ajute pe aceştia să se regăsească, ţinîndu-şi cuvîntul chiar atunci cînd descoperă că este vorba despre Duniyazad.

Coborîtă acum într-un cadru diurn al fantasticului şi simţind că nu mai are nici o putere, Şeherezada pare că devine ea însăşi un personaj dintr-o poveste pe care, pînă atunci, era obişnuită să o urzească. Nu mai deţine controlul asupra miraculosului, fiind şi ea supusă unor legi aparent arbitrare, temîndu-se că furia sultanului, doar adormită, ar putea să se manifeste cu şi mai mare amploare. Funcţia ei de narator a glisat înspre cea de personaj, la fel cum fantasticul, destinat nocturnului, şi-a prelungit firele de magie şi în cadrul diurn. Pare că Şeherezada, în incursiunile sale prin tărîmurile nesigure şi strălucitoare ale fanteziei, s-a rătăcit pentru o clipă şi, pierzîndu-se în labirinturile create de imaginaţia ei, a rămas captivă printre plăsmuirile sale. Şeherezada trebuie să renunţe la rolul său sigur de Narator şi să-şi urmeze soarta într-o lume guvernată de vis şi fantasme. Ultimele umbre ale nopţii nu au spulberat iluzia poveştilor, ci au proiectat-o mult dincolo de palat, asupra întregului oraş, asupra celor mai obscure periferii, în care oameni obişnuiţi se confruntă cu situaţii pe care în zadar încearcă să le explice în ordine raţională. Sînt oameni simpli, cărora li se oferă puteri neaşteptate, de care, adesea, dispun cu nesăbuinţă, grăbindu-şi sfîrşitul tragic. Promisiunea de a intra în posesia unor comori îi împinge pînă la crime, spre care sînt îndemnaţi de acele forţe malefice care nu vor decît să rîdă de slăbiciunea umană. Cine nu sfîrşeşte condamnat la moarte, este adus în pragul nebuniei, aşa cum se întîmplă cu aga Jamasa, de care se vor lega, într-o măsură mai mare sau mai mică, toate personajele, fie prin rudenie, fie prin intermediul ajutorului întîmplător pe care fostul agă îl oferă celor a căror viaţă a fost tulburată de intervenţii neaşteptate, misterioase.

Aparenta nebunie şi schimbarea identităţii sînt esenţiale pentru ca un personaj să poată lua parte la vîltoarea unei lumi supuse fantasticului, fără a se lăsa zdrobit de ea. Cu ajutorul unui duh benefic, Jamasa capătă o nouă înfăţişare, necesară după ce fusese condamnat la moarte, sub învinuirea că nu reuşise să ţină sub control nelegiuirile. Jamasa nu numai că reuşeşte astfel să rămînă în apropierea familiei, dar ajunge să judece mai drept ceea ce se petrece în jurul său, avînd ocazia să îl determine şi pe sultan să înţeleagă evenimentele într-un sens mai profund.
Adus pe calea cea bună prin poveştile Şeherezadei, sultanul trăieşte plin de remuşcări pentru tot ceea ce în trecutul său însemnase crimă şi nedreptate şi îşi petrece nopţile umblînd deghizat, pentru a observa şi a înţelege mai bine situaţiile, învăţînd cît de uşor este să te hazardezi în exprimarea judecăţilor de valoare şi cît de eronate sînt, în majoritatea cazurilor, acestea. În plimbările sale nocturne, sultanul se întîlneşte adesea cu Jamasa, care, prin simplitatea şi prin aparenta sa nebunie, reuşeşte să îl facă să vadă lucrurile în adevărata lor lumină. Jamasa capătă atributele unui înţelept, el fiind cel care îl scapă pe sultan şi pe cei mai importanţi oameni de farmecele unei femei – care nu era decît deghizarea unei forţe a răului –, considerînd că nu are sens a-i umili în public, pedeapsa cea mai aspră urmînd a fi sentimentul ruşinii.

În peregrinările sale, sultanul se întîlneşte cu diferiţi oameni şi ascultă nenumărate poveşti care îl fac să conştientizeze cît de greu este să delimitezi aparenţa de ceea ce e, într-adevăr, real, şi cît de nedrept s-a purtat pînă atunci. Fantasticul ce i-a tulburat chiar şi pe oamenii cei mai simpli nu se mai arată ca un simplu factor al destabilizării, ci ca o etapă necesară în traseul sultanului către conştientizarea adevărului că ceea ce el consideră putere absolută nu are decît consistenţa unui zîmbet dispreţuitor al vreunui duh capricios.
Tot ceea ce ţine de vechea sa viaţă i se pare de neîndurat, astfel că pleacă, trecînd prin acelaşi proces de transformare fizică precum Jamasa. Ajuns pe un nou tărîm al visului, trăieşte acolo pînă cînd încalcă singura regulă, aceea de a nu deschide o uşă, ce îl trimite înapoi în vechiul său oraş prăfuit şi trist. Îmbătrînind pe loc, fostul sultan se întîlneşte tot cu Jamasa, vocea înţelepciunii, care îi arată că nu există nici o cale pentru a ajunge la adevăr, şi nici vreun mijloc de scăpare reală din mrejele iluziei.

Scrisă într-un ritm alert, uzînd de un fantastic ce punctează echilibrat momentele naraţiunii, evitînd astfel, o suprasaturare obositoare, O mie şi una de nopţi şi zile este o carte ce aminteşte de naturaleţea poveştilor Şeherezadei, prelungind puterea visului şi a iluziei din cadrul difuz al nocturnului, în cel presupus raţional al diurnului. Este un tip de fantastic pe care, probabil, nu l-am mai întîlnit demult, de cînd ne lăsam vrăjiţi de magia celor o mie şi una de nopţi, şi pe care îl întîmpinăm cu sentimentul ineditului.

Sursa: Observator Cultural
Autor: Silvia DUMITRACHE

Categorii:Articole media, Cărţi Etichete:

Eu, Aişa, soţia Profetului

Decembrie 24, 2009 Lasă un comentariu

Autor: Leila Mounira
ISBN: 978-973-145-060-5
Traducator: Nicolae Constantinescu

Un roman de citit cu sufletul la gură

Mereu mi-a plăcut expresia „cu sufletul la gură”. Pentru mine înseamnă implicarea ta totală în ceea ce faci, în cazul nostru, al cititorului.

„Eu, Aişa, soţia Profetului” este un roman frumos, care ar trebui să existe în biblioteca oricăruia dintre noi. Chiar dacă este scris sub forma unui jurnal, faptele devin cinematografice în imaginaţia ta. Te simţi în deşert, te simţi călare pe o cămilă, altădată eşti în templu, rugându-te la Allah, chiar dacă nu aparţii acestei religii.

Cel mai important efect pe care romanul îl poate avea în România este crearea unei punţi de dialog între două civilizaţii care se cunosc foarte puţin, sau chiar deloc.

Povestea este frumos scrisă, este foarte vie şi are puterea de a te transporta într-un colţ al acestei lumi pe care probabil că nu vei ajunge să o vezi niciodată… Sau cine ştie ? Oamenii au puterea de a face lucruri magice tocmai pentru că sunt parte din Dumnezeu, chiar dacă El se numeşte, în Islam, Allah.

Până acum, Mahomed nu a fost niciodată cunoscut publicului românesc din perspectiva unei femei, cu toate victoriile şi înfrângerile sale, atât pe plan privat, cât şi public.

Aişa este o femeie puternică, aprigă, uneori foarte geloasă pe celelalte soţii ale lui Mohamed. Este foarte frumoasă şi ea este singura care a fost virgină în noaptea nunţii cu Profetul, singura dintre toate soţiile lui Modamed.

Romanul poate fi citit ca o lecţie fascinantă de istorie a umanităţii sau a religiilor, dar şi ca o poveste superbă de dragoste.

Citeşte „Eu, Aişa, soţia Profetului” ca şi cum ai deschide o fereastră plină de toleranţă pentru o lume în care nu ai mai păşit până acum. Vei vedea, multe comori aşteaptă să fie scoase la iveală.

http://www.bookblog.ro/raluca-alexe/eu-aisa-sotia-profetului/

Editura Pro Editura si Tipografie

Categorii:Cărţi Etichete:, ,

Lumea musulmana – o religie, societati multiple

Decembrie 24, 2009 Lasă un comentariu

Aproximativ o cincime din locuitorii planetei, repartizată pe cinci continente, se declară adepţi ai islamului şi consideră Coranul izvorul credinţei lor şi al preceptelor fundamentale ale practicii religioase, dar şi al regulilor de comportament ce ghidează viaţa lor morala, socială şi uneori politică. Din acest motiv, apartenenţa la o credinţă şi la tradiţii comune, afirmate cu mai multă sau mai puţină forţă, este oare suficientă pentru a trasa contururile unei lumi musulmane atât de diverse, a cărei unitate, exaltată de elementele cele mai radicale, de obicei plasate sub egida islamismului, pare să ţină de profesiunea de credinţă politică şi de dorinţa pioasă?

Mica enciclopedie larousse
Editura Rao Books

Categorii:Cărţi Etichete:, ,

Citind Lolita in Teheran

Decembrie 24, 2009 Lasă un comentariu

Autor Azar Nafisi

Timp de doi ani, in fiecare dimineata de joi, in Republica islamica Iran, o inspirata si curajoasa profesoara, pe nume Azar Nafisi, aduna in secret sapte dintre cele mai devotate studente ale sale, pentru a citi operele interzise ale clasicilor occidentali. In vreme ce militienii de la garda revolutionara organizau la intamplare raiduri in teheran, fundamentalistii puneau stapanire pe universitati si un cenzor orb inabusea exprimarea artistica, fetele din casa lui azar nafisi riscau scotandu-si valurile si cufundandu-se in lumea creata de Jane Austen, F. Scott Fitzgerald, Henry James si Vladimir Nabokov. In aceste extraordinare memorii, vietile fetelor se impletesc cu povestile pe care acestea le citesc. Citind Lolita in Teheran este o remarcabila explorare a curajului si optimismului in fata tiraniei si o celebrare a puterii eliberatoare a literaturii.

Editura Rao Books

Categorii:Cărţi, Despre femei Etichete:, ,