Şiiţii şi suniţii – prezentare

Majoritatea populaţiei musulmane a lumii urmează Islamul Sunnit, iar aproximativ 10-15% urmează Islamul Şia. Şiiţii locuiesc in mai multe ţări, însă formează majoritatea în Iran, Iraq, Bahrein şi Azerbaidjan. De asemenea, există un număr semnificativ şi în Afghanistan, Kuweit, Liban, Pakistan, Arabia Saudită, Siria şi Yemen. Suniţii şi Şiiţii urmează aceleaşi principii religioase, totuşi diferenţele dintre ei au condus câteodată la intoleranţă religioasă, lupte politice şi confruntări violente. În următoarele rânduri veţi citi o prezentare obiectivă a contextului istoric în care au evoluat aceste două ramuri ale Islamului (secte) şi diferenţele practice şi de credinţă dintre ele.

Context istoric

Diferenţele dintre Şia şi Sunni pornesc de la neînţelegerile în ce priveşte succesorul Profetului Mohammed, care a murit in 632, şi în ce priveşte natura conducerii politice a comunităţii musulmane. Dezbaterea istorică s-a centrat decizia de a oferi succesiunea unei persoane calificate şi pioase care să conducă Ummah urmând obiceiurile Profetului, sau exclusiv unei persoane rudă cu el. Chestiunea a fost ridicată în momentul în care comunitatea a ales un companion apropiat de Profet (Abu Bakr) pentru a deveni primul calif. Deşi cei mai mulţi dintre musulmani au acceptat această decizie, unii au susţinut candidatura lui Ali ibn Abu Talib, vărul Profetului si ginere al său, soţul fiicei Fatima. Ali a jucat un rol important pe timpul Profetului, dar nu a triumfat in cadrul sistemul tribal arab.

Despre suniţi şi şiiţi

Termenii şiiţi şi suniţi pot fi auziţi frecvent în buletinele de ştiri referitoare la conflictele interne din Irak şi în general cu referire la lumea musulmană. Religia influenţează fiecare aspect al vieţii musulmanului, iar înţelegerea diferentelor dintre şiiţi şi suniţi este importantă pentru o mai bună înţelegere a lucrurilor care se petrec în Orientul Mijlociu.
Separarea dintre şiiţi şi suniţi a început în anii de după moartea lui Mahomed, fondatorul credinţei musulmane sau a Islamului. La moartea lui, în anul 632 dH, s-a iscat o neînţelegere privind succesorul lui Mahomed ca şi conducător politic şi religios al lumii musulmane. Un grup de musulmani l-au ales pe Abu Bakr, tovarăş al lui Mahomed, să fie calif (conducător). Totuşi, un grup restrâns a considerat că succesor se cade să fie Ali ibn Abu Talib, văr şi ginere al lui Mahomed. Musulmanii care au crezut şi cred că Abu Bakr trebuia să fie succesorul lui Mahomed au devenit cunoscuti ca suniti, în timp ce susţinătorii lui Ali au primit numele de siiti.

Conceptul taqiyya

ISLAM-IC ŞI ISLAM-IST: EXPLICAŢII ŞI IMPLICAŢII ALE DIFERENŢEI DE SUFIX (II)

DEŞI NU SE BAZEAZĂ pe critici ale reprezentativităţii unor astfel de eşantioane sau ale altor aspecte tehnice legate de tehnica eşantionării, etc., tabăra celor care contestă acurateţea şi/sau utilitatea distincţiei “islamic” versus “islamist” construieşte o altă argumentaţie, pornind de la palierul teoretic-conceptual şi coborând la cel empiric, în care sunt invocate, oarecum firesc, alte sondaje.

Astfel, în palierul teoretic, autori precum Andrew Campbell (articolele sale mass media din anul 2005) introduc în discuţie conceptul de taqiyya, cu înţelesul de “disimulare”, “camuflaj”, “mască”. Ca instrument, practica taqiyya ar servi inducerii în eroare pentru a purta Jihadul (militar), iar motivarea sa religioasă s-ar regăsi în Coran. Conform aceluiaşi comentator, Coranul ar reprezenta taqiyya ca pe o “manta a credinciosului”, căruia, în funcţie de circumstanţe, îi sunt permise “chiar negarea Islamului” (surah 106:6), “prietenia cu necredincioşii” (surah 3: 28) şi “consumul de mâncare interzisă” (surah 5:6 şi 3: 119), toate acestea fiind revendicate în jurisprudenţa islamică de la precedentul coranic al “subterfugiului de a te apăra de duşmani [care, n.n.] se găseşte în fuga lui Mahomed de la Mecca la Medina” (surah 4: 157).

De aici pornind [1], pentru Campbell, pretenţiile că Jihadul ar fi doar o stare subiectivă şi psihologică a unei lupte interioare “întru” Allah şi un “fenomen psihologic individual” ar fi nimic altceva decât taqiyya, întrucât în termeni contemporani, Jihadul ar însemna de facto “război sfânt” în sensul fizic şi orientat spre exterior al termenului. Mai mult, acelaşi comentator apreciază tot drept taqiyya şi ca destul de frecventă practica “pozării” în “[musulman] moderat”, care astfel induce în eroare guvernele occidentale, serviciile de informaţii, agenţiile de implementare legislativă, decidenţii politici şi nu în ultimul rând, publicul larg. Iar pentru a-şi susţine argumentul, Campbell face apel la autoritatea lui Daniel Pipes, un avocat fervent al tezei existenţei unei majorităţi musulmane “moderate”, care – e adevărat – admite totuşi că “[e]xistă o mulţime de fals-moderaţi fâcând chiar paradă [de această moderaţie, n.n.] şi care pot fi dificil de identificat chiar şi pentru cineva ca mine, care a dedicat multă atenţie acestui subiect”.

Mai mult chiar, acelaşi islamolog propusese, cu numai un an înainte, un veritabil “chestionar” menit a servi diferenţierii corecte dintre moderaţii “autentici” şi cei “falşi” şi structurat în următoarele întrebări închise (se cuvine totuşi observat că prin caracterul lor închis, aceste întrebări sunt expuse riscului erorii logice a “impunerii problematicii” (begging the question), prin “canalizarea” răspunsurilor în cadrele dezirabilităţii sociale):

– “Condamnaţi sau sunteţi îngăduitor [condone în orig., n.n.] cu acţiunile teroriste ale unor grupuri teroriste specifice şi identificate?”
– “Susţineţi, sau sunteţi de acord, cu operaţiuni de martiraj?”
– “Non-musulmanii ar trebui să beneficieze de drepturi egale cu cele ale musulmanilor?”
– “Acceptaţi validitatea altor religii?”
– “Au musulmanii dreptul de a se converti la alte religii?”
– “Ar trebui să acceptaţi / aţi accepta legislaţia unui stat non-musulman?”
– “Sunt sufiţii şi şiiţi musulmani adevăraţi?”
– “Practica takfîr [echivalentul excomunicării, n.n.] este acceptabilă?!”
– “Acceptaţi abordarea scolastică a originilor Islamului?”
– “Cine este răspunzător pentru atentatele de la 9/11?”
– “Aprobaţi măsurile sporite de securitate [de după 9/11 în statele occidentale, n.n.]?”.

Adresate unui larg eşantion musulman care să cuprindă autorităţi politice şi religioase, opinia publică, media, etc., asemenea întrebări ar fi de natură, conform lui Cambpbell, să reducă la minimum şansele disimulării taqiyya şi să opereze o distincţie acurată între musulmanii pretins moderaţi şi cei “autentici”.

În general pentru partizanii celei de a doua tabere, care dubitează acurateţea şi utilitatea distincţiei de sorginte occidentală dintre musulmani “modareţi” şi “radicali”, un semnal de alarmă îl reprezintă finalmente ponderea musulmanilor care, în diverse sondaje, îşi exprimă mai mult sau mai puţin voalat, simpatia faţă de extemismul islamic. De regulă însă – ţinem să subliniem – aceste sondaje sunt efectuate de către diverse mass media şi ca atare extrem de supuse riscului nereprezentativităţii rezultatelor. Dincolo de această necesară reticenţă, concluziile unor asemenea sondaje operate dup 9/11 ilustrează, e adevărat, o realitate îngrijorătoare. În noiembrie 2001 de pildă, la doar două luni după atentatele din SUA, un sondaj operat asupra unor imigranţi musulmani din Marea Bitanie (cu o comunitate musulmană extrem de eclectică de circa 2 milioane de persoane) ilustra faptul că: aproximativ 40% dintre respondenţi credeau că bin Laden era îndreptăţit să-şi desfăşoare războiul împotriva SUA, 10% apreciau că înseşi atacurile din 9/11 erau justificate, iar ca mărturie a propensiunii spre neasimilare/nonintegrare, nu mai puţin de 68% dintre cei intervievaţi opinau că este mai important să fii musulman decât britanic. Într-un alt sondaj operat asupra aceleiaşi, dar din 2004, 80% dintre respondenţi se pronunţau împotriva intervenţiei militare din Irak; 13% opinau subsecvent că un nou atac sinucigaş de tipul celui din 9/11 ar fi justificat; 50% declarau că ar lua în considerare posibilitatea de a deveni atentator sinucigaş dacă ar fi forţaţi să trăiască precum palestinienii; circa 200.000 simpatizau în mod deschis cu Osama bin Laden. În acelaşi an, conform unui alt sondaj, nu mai puţin de 2/3 dintre respondenţi simpatizau în mod deschis cu celebrul terorist.

Într-o imagine la nivel global, şi bazându-se pe sondaje de opinie şi interviuri extensive cu diverşi factori de opinie şi observatori avizaţi, Daniel Pipes estima în 2002 că elementul “islamist” însumează 10-15% din totalul populaţiei musulmane din lume şi aprecia că jumătate (altfel spus, peste 500 milioane!) simpatizează în mai mare măsură cu bin Laden decât cu SUA. Aceeaşi estimare este susţinută, inter alia, şi de către de Arnaud de Borchgrave, care aprecia că în lume ar exista circa 120 de milioane de simpatizanţi ai fundamentaliştilor, altfel spus “10% din populaţia musulmană a lumii de 1,2 miliarde”.

Ei bine, revenind la firul logic al demersului de faţă, pare cel puţin rezonabil faptul că în cifre absolute – dată fiind mărimea la nivel global a populaţiei musulmane, numărul celor care simpatizează mai mult sau mai puţin deschis cu extremismul islamic [2] este îngrijorător, aceasta dincolo de posibilele/probabilele inadevertenţe tehnice legate de validitatea tehnică a cercetărilor invocate. Însă nu acest aspect este obiectul prezentului articol, ci validitatea distincţiei “islamist” – “islamic”. Or, cea din urmă se susţine pe baza însăşi a sondajelor menţionate, care, împreună cu comentatorii lor, merg chiar pănă acolo încât propun cuantificări ale ponderii elementului “islamist” în totalul populaţiei musulmane din lume. Astfel, toate evidenţele sau speculaţiile ocurente în cadrul celei de a doua tabere susţin în fapt teza diferenţierii celor doi termeni şi implicit perspective de securitate.

În sfârşit, ceease consideră în literatura de specialitate a însemna “islamizare” (fie aceasta non-militară sau de tipul extremismului islamic) rămâne un fenomen pe de o parte greu cuantificabil în manifestarea sa şi pe de altă parte extrem de complex în cauzalitatea sa – cea din ultimă problemă fiind tratată în secţiunea următoare.

Considerând-o ca manifestată în multiple paliere (sau dimensiuni) intercondiţionate – e.g. politico-militar, economic, social, identitar (cultural-religios), islamizarea ar putea fi cuantificată mai întâi defalcat în exprimarea sa din fiecare palier, iar apoi agregat, prin stabilirea unei măsuri pe care am putea denumi “index al islamizării” şi care s-ar cuveni a se baza pe alte mărimi ale aceluiaşi fenomen precum intensitatea (ex. ca volum al interacţiunilor comerciale dintre state islamice raportat la unitatea de timp) şi amplitudinea sa (ex. ca anvergură geografică). Un atare demers, categoric intreprid, nu constituie obiectivulm rândurilor de faţă. Pe moment, s-ar putea menţiona, cu titlu orientativ, câteva exemple de posibili indicatori ai fenomenului global al islamizării:
în palierul politic al islamizării – indicatori electorali referitori la scorurile obţinute în procese electorale de către candidaţi sau formaţiuni politice cu un program politic islamic în ţări musulmane;
în palierul militar, extrem de uşor prima facie – frecvenţa atentatelor teroriste de specific islamist pe unitatea de timp şi de spaţiu;
în palierul său identitar (sau religios) de manifestare, islamizarea ar putea fi cuantificată relativ pe baza câtorva indicatori, precum

– parametrul consacrat în ştiinţele sociale al “conştiinţei religioase” (care se referă la gradul de participare activă, de practicare a religiei, de respectare a preceptelor religioase, etc., deci un indicator activ), parametru diferit de cel al “structurii religioase” (care se referă la simpla apartenenţa nominală la un grup religios, fiind deci un indicator pasiv) sau
– numărul anual de pelerini la Mecca, ajustat, fireşte, cu sporul demografic agregat al populaţiei musulmane la nivel global şi cu posibili factori de ordin legislativ (cum ar fi de pildă “cotele” de pelerini admişi atribuite de guvernul saudit fiecărei ţări) şi ilustrat grosier în figura de mai jos.

Recognoscibil în această figură, numărul de pelerini veniţi la Mecca din străinătate (înregistrat anual de autorităţile saudite la vamă) a crescut în 10 ani de la aprox. 720.000 în 1991 la 1.363.992 în 2001 – o creştere (chiar dacă discontinuă [3]) cu 89,44%, deci o rată care depăşeşte orice spor demografic rezonabil presupus. Cel din urmă, în funcţie de estimare, este încadrat intervalului 2,9%-4,6%, comparativ cu 1,46-2,3% pentru creştini. Cât despre cifrele pe 2004, Ministerul Pelerinajului din Arabia Saudită înregistrase la 25 ianuarie 2005, când pelerinajul era în toi, circa 1,1 milioane de pelerini sosiţi din străinătate. În sfârşit, pentru luna ianuarie a anului 2006, estimările numărului de pelerini la Mecca difuzate de media internaţională (BBC, CNN, NY Times, Washington Post, al-Jazeera), atingeau un record de circa 2,5-3 milioane.

Sfârşit

—-
[1] Într-o ilustrare a taqiyya, Campbell susţine că unii dintre atentatorii de la 9/11 ar fi fost văzuţi cu câteva zile înainte în localuri, consumând alcool – practică interzisă de Coran.
[2] În cadrul mai larg al ceea ce unii observatori au echivalat termenului shamateh (asemănător termenului german Schadenfreude) ca semnificant al bucuriei (i.e. între musulmani) faţă de răul altcuiva (i.e. al SUA).
[3] Declinul înregistrat între 1983 şi 1991 poate fi pus şi pe seama războialelor iraniano-irakian şi a celui dintre Irak şi coaliţia occidentală din 1991. Creşterea masivă a numărului de pelerine în 1992 poate fi un argument în acest sens.

Sursa: AlterMedia România

Regele Arabiei Saudite a gratiat victima unui viol

Regele Arabiei Saudite, Abdullah, a iertat-o de pedeapsa pe tanara siita, in varsta de 20 de ani, care a fost condamnata la 200 de lovituri de bici dupa ce a fost violata in noiembrie 2006 de sapte barbati, a anuntat luni un ziar saudit, citat de Associated Press.

Justitia saudita o condamnase pe femeie la aceasta pedeapsa pentru ca in momentul in care a fost rapita de cei sapte barbati, ea se afla intr-o masina cu un barbat care nu era ruda cu ea, fapta interzisa de Islam. Cei sapte barbati, acuzati ca au violat-o atat pe femeie cat si pe insotitorul acesteia, au primit initial pedepse cuprinse intre zece luni si cinci ani de inchisoare.

Daca prima data judecatorii din orasul Qatif, din estul tarii, o condamnase pe tanara la o pedeapsa de 90 de lovituri de bici, la apelul judecat la jumatatea lunii noiembrie, Consiliul Judiciar Suprem i-a marit femeii pedeapsa la 200 de lovituri de bici si sase luni de inchisare. Pedepsele violatorilor tinerei au fost si ele marite, barbatii primind sentinte cu inchisoarea cuprinse intre 2 si 9 ani.

La proces tanara a declarat ca se intalnise cu acest prieten din liceu pentru a recupera o fotografie de a ei, pentru ca se maritase cu putin timp inainte.

Judecatorii au motivat a doua sentinta prin faptul ca tanara a facut cunoscut cazul sau in presa, declansand astfel un intreg scandal mondial. Acest incident au adus numeroase critici internationale la adresa Arabiei Saudite. In rarele sale critici ale aliatului sau cel mai important din Orientul Mijlociu, Casa Alba s-a declarat uluita de aceasta sentinta. Canada a calificat hotararea judecatorilor ca fiind barbara.

Ministrul saudit al Justitiei, Abdullah bin Mohammed al-Sheik, a declarat pentru ziarul Al-Jazirah ca iertarea de pedeapsa nu inseamna ca regele nu este de acord cu judecatorii, ci ca a actionat „in interesul oamenilor.”

„Regele este intotdeauna atent cand e vorba sa usureze suferinta cetatenilor atunci cand se convinge ca acest verdict va produce efecte asupra convietuirii dintre oameni, chiar daca el este convins ca verdictul a fost corect”, a spus al-Sheik.

Potrivit ministrului, regele era singura persoana care putea sa o ierte de pedeapsa pe fata, si a facut acest lucru in ciuda faptului ca el considera ca sistemul legal din Arabia Saudita este onest si cinstit.

Ministerul saudit de Justitie a aparat sentinta cu biciuirea, spunand ca fata avea o aventura cu barbatul care o insotea.

17 Decembrie 2007
Sursa: Ziare.com
Autor: Madalina Mitan