Şiiţii şi suniţii – prezentare

Majoritatea populaţiei musulmane a lumii urmează Islamul Sunnit, iar aproximativ 10-15% urmează Islamul Şia. Şiiţii locuiesc in mai multe ţări, însă formează majoritatea în Iran, Iraq, Bahrein şi Azerbaidjan. De asemenea, există un număr semnificativ şi în Afghanistan, Kuweit, Liban, Pakistan, Arabia Saudită, Siria şi Yemen. Suniţii şi Şiiţii urmează aceleaşi principii religioase, totuşi diferenţele dintre ei au condus câteodată la intoleranţă religioasă, lupte politice şi confruntări violente. În următoarele rânduri veţi citi o prezentare obiectivă a contextului istoric în care au evoluat aceste două ramuri ale Islamului (secte) şi diferenţele practice şi de credinţă dintre ele.

Context istoric

Diferenţele dintre Şia şi Sunni pornesc de la neînţelegerile în ce priveşte succesorul Profetului Mohammed, care a murit in 632, şi în ce priveşte natura conducerii politice a comunităţii musulmane. Dezbaterea istorică s-a centrat decizia de a oferi succesiunea unei persoane calificate şi pioase care să conducă Ummah urmând obiceiurile Profetului, sau exclusiv unei persoane rudă cu el. Chestiunea a fost ridicată în momentul în care comunitatea a ales un companion apropiat de Profet (Abu Bakr) pentru a deveni primul calif. Deşi cei mai mulţi dintre musulmani au acceptat această decizie, unii au susţinut candidatura lui Ali ibn Abu Talib, vărul Profetului si ginere al său, soţul fiicei Fatima. Ali a jucat un rol important pe timpul Profetului, dar nu a triumfat in cadrul sistemul tribal arab.

Conflictul din Cecenia

Cecenia este o republică situată în Rusia de sud-vest, pe un istm între Marea Neagră şi Marea Caspică şi având ca graniţă sudică Munţii Caucaz şi Georgia. Se află la o distanţă de aproximativ 1600 km sud de Moscova. Are o suprafaţă de 19.300 km2 şi o populaţie de 1,3 milioane de locuitori.
Baza economiei în Cecenia o reprezintă marile rezerve de petrol. Cel mai mare oraş, Grozny, este unul dintre cele mai mari centre de rafinare a petrolului din toată Rusia. Alte industrii dezvoltate sunt: prelucrarea gazelor naturale, industria alimentară şi cea chimică.
Populaţia este alcătuită din trei grupuri etnice principale: cecenii (50%), ruşii (35%) şi inguşii (10%). Cecenii şi inguşii sunt popoare musulmane sunite şi vorbesc o limbă caucaziană.

Cafeaua – vinul de Arabia

De ce iubim cafeaua?

Ne imprietenim la o cafea, ne despartim la o cafea, asteptam un telefon la o cafea, pierdem un tren la o cafea. Ghicim in zatul ei viitorul, uneori si trecutul. Ne da idei de cadouri (toti avem macar o cana cu „Astazi e ziua ta”, „Cana de sef” sau „Hai la o cafea„).

Cafeaua noastra cea de toate diminetile face sa miroasa a sambata o zi de luni, la serviciu. Ce e, totusi, cu bautura asta aproape diavolesc de neagra ? De ce iubim cafeaua? Hai sa o cunoastem, mai intai…

Istoria cafelei

Hadisurile sau tradiţia islamică

Descriere preluată din surse islamice.

Asa cum Coranul este format din capitole, sunnah este compusa din hadisuri.
Sunna reprezinta (inseamna) traditia profetica, iar hadis – relatare despre ceva ce a facut sau spus Profetul Muhammed.

Ce este hadisul?
În limba arabă, sensul principal al termenului de „hadis” este acela de ştire, veste, conversaţie, povestire, relatare a unui moment din istorie sau a unei legende, indiferent dacă aceasta este adevărată sau falsă. Un alt sens este acela de „nou” – antonimul lui „qadim” care înseamnă vechi. Asemenea altor cuvinte (de exemplu: zakat, salah), termenul „hadis” a căpătat un sens special în Islam. Aşadar, din prisma religiei islamice, „hadis” înseamnă vorbele, faptele, încuviinţările şi însuşirile profetului Muhammed, ceea ce el a spus, împlinit, aprobat în diferite împrejurări.

FUKUYAMA SE DEZICE DE NEOCONSERVATORISM

Neoconservatorismul a esuat si trebuie inlocuit cu o agendă mai realistă de politică externă, declară unul din principalii săi arhitecţi. Un articol de Alex Massie, Scotsman News, 21 februarie 2006 [trad., adapt. şi comentariu Ionuţ Apahideanu]

FRANCIS FUKUYAMA, autor al best seller-ului Sfârşitul istoriei şi fost membru al proiectului neoconservator a ajuns acum să declare că, atât ca simbol politic, cât şi ca set de gândire, acesta “a evoluat în ceva ce eu unul nu-l mai pot susţine” şi că ar trebui aruncat în lada cu ideologii discreditate a istoriei. În introducerea uneia din cărţile sale în curs de apariţie – America la răscruce, Fukuyama declară că doctrina [neoconservatoare, n.n.] a ajuns undeva “la abator” şi că eşecul ei a demonstrat “pericolul împingerii la extremă a unor intenţii bune”.

În forma sa restrânsă, neoconservatorismul militează pentru uzul forţei militare – dacă e necesar, chiar în mod unilateral – pentru înlocuirea regimurilor autocrate cu unele democratice. Odinioară, Fukuyama a susţinut schimbarea regimului irakian şi a semnat în 1998 scrisoarea colectivă adresată de către Proiectul pentru un Nou Secol American preşedintelui de la acea vreme, Bill Clinton, prin care Statelor Unite li se cerea intensificarea eforturilor pentru răsturnarea de la putere a lui Saddam Hussein (respectiva scrisoare fusese semnată şi de către intelectuali neoconservatori precum Bill Kistol şi Robert Kagan şi de personaje politice precum Paul Wolfowitz şi Richard Perle, inclusiv de actualul Secretar al Apărării, Donald Rumsfeld). Acum însă, Fukuyama apreciază războiul din Irak ca pe unul de tip greşit, purtat în locul şi la timpul nepotrivite, “cea mai elementară greşeală” fiind, în opinia sa, “supraestimarea pericolului adresat Statelor Unite de islamismul radical”: “[d]eşi posibilitatea nouă şi ameninţătoare a unor atacuri teroriste cu arme de distrugere în masă, imposibil de descurajat [prin metode clasice, n.n.], este una cât se poate de reală, adepţii războiului au echivalat-o în mod greşit cu ameninţarea reprezentată de Irak în particular şi cu problema statelor rogue/a proliferării în general”.

Francis Fukuyama, unul din cei mai influenţi intelectuali americani, conchide că “este puţin probabil ca istoria să judece cu blândeţe intervenţia în Irak şi ideile care au animat-o”. Mai mult, el declară că adepţii mişcării sunt leninişti care cred că “istoria poate fi controlată printr-o exercitare corectă a puterii şi voinţei”. Leninismul, “o tragedie în versiunea sa bolşevică, s-a întors acum ca o farsă în forma sa practicată de Statele Unite”.

Şi, deşi susţine în continuare ideea reformei democratice – completă odată cu stabilirea instituţiilor modernităţii liberale, Fukuyama avertizează că în Orientul Mijlociu acest proces nu va diminua imediat ameninţările şi pericolele cu care se confruntă SUA, căci “islamismul radical este un produs colateral al însăşi modernizării, generat de acea pierdere a identităţii care acompaniază tranziţia spre o societate modernă, pluralistă. Mai multă democraţie va însemna alienare, radicalizare şi – da, din nefericire – şi terorism”.

“Prin definiţie, ousider-ii nu pot impune democraţia unei ţări care nu şi-o doreşte; cererea pentru democraţie şi reformă trebuie să fie internă. Promovarea democraţiei este de aceea un proces pe termen lung şi de oportunitate, care pentru a fi eficientă trebuie să aştepte maturizarea treptată a condiţiilor politice şi economice”.

————————————————-

Un articol categoric interesant, după a cărui lectură maliţioşii – dacă tot e la modă antiamericanismul – ar putea exclama “Hello, Mr. Fukuyama! Ne bucurăm că te-ai trezit!”. Cam târziu ţinând cont că scrisoarea către Clinton a fost co-semnată în 1998, iar acum suntem în 2006, dar, vorba aceea, “better late (than never)”.

Ce şochează de fapt, dincolo de răsucirea la 180 de grade a însuşi “arhitectului” proiectului neoconservator, care acum se dezice în mod public de foştii confraţi, consideraţi… leninişti!? Şochează, evident, duritatea termenilor – “abator”, “lada [de gunoi] a istoriei”, “farsă”, etc. Să încercăm totuşi să nu ne lăsăm seduşi de coloratura picantă a limbajului, atribut secundar al stilului lui Fukuyama, unul cvasiunanim recunoscut ca extrem de captivant. Căci dincolo de formă, fondul revelează o serie de truisme, adevăruri general valabile şi de demult cunoscute şi reinventări ale mersului pe jos: imposibilitatea disuasiunii (descurajării, deterrence) teroriştilor, crezul milenarist-mesianic al administraţiilor de la Washington în posibilitatea şi misiunea modelării istoriei; faptul că democratizarea Orientului Mijlociu va fi un proces de lungă durată; faptul că ousider-ii nu pot impune cu forţa democraţia unei ţări, etc. Oare nu erau aceste idei valabile şi vizibile şi în 1998, la data semnării scrisorii? Sau este exagerarea pe cât de regretabilă, pe atât de frecventă şi de meschin interesată, a “pericolului islamic” un fenomen inedit? Reputatul islamolog Edward W. Said avertiza încă din 1981 că “despre nici o altă religie sau grup cultural nu se spune atât de afirmativ şi de categoric că reprezintă o ameninţare la adresa civilizaţiei occidentale ca despre Islam” (în cartea sa intitulată sugestiv Covering Islam: How the Media and The Experts Determine How We See the Rest of the World, 1981, p. 12). Iar în final, a fost realmente nevoie de toţi aceşti ani ca să se realizeze nonsensul păgubos al PNAC-ului? Recognoscibil şi profanilor, lumea a devenit un loc mai periculos abia după 11 septembrie şi declanşarea cruciadei pretins antiteroriste. Cui mai are dubii i se poate împrospăta memoria/raţiunea cu enumerarea neexhaustivă: valul de atentate sinucigaşe din Israel şi teritoriile palestiniene din 2002, luarea de ostatici la teatrul din Moscova (oct. 2002), violenţele interminabile şi în escaladare pe verticală şi pe orizontală din Irak, asasinarea regizorului olandez Theo van Gogh (nov. 2004), atentatele de la New Delhi (dec. 2001), Djerba (apr. 2002), Madrid (mart. 2003), Bali (oct. 2003), Istanbul (nov. 2003), Beslan (vara 2004), Londra (iul. 2005) sau Amman (nov. 2005).

Plus. Fukuyama nu omite să sublinieze “intenţiile bune” ale proiectului neoconservator, din nefericire “duse la extrem”…Involuntar, îmi amintesc de un alt personaj, de data asta politic şi autohton, care îl ostraciza la un moment dat pe Ceauşescu pentru “întinarea valorilor comunismului”. Prin analogie, să fi denaturat Bush Jr. valorile neoconservatoare?!

Ba mai mult. O disecţie atentă a cuvintelor lui Fukuyama evidenţiază aceleaşi clasice metehne ale gândirii neoconservatoare, aceleaşi automatisme, aceleaşi confuzii şi prejudecăţi – elemente de natură să plaseze toată “schimbarea la faţă” a fostului neoconservator sub semnul întrebării.

Două sunt elemente majore care îndeamnă la prudenţă înainte de felicitarea lui Fukuyama pentru “trezirea sa”. Primul este construcţia pleonastică “islamism radical”, tributară erorii logice a generalizării pripite din gândirea neoconservatoare, pentru care diferenţa de sufix islamist-islamic nu există, iar Islamul în genere se constituie la o ameninţare împotriva SUA/Occidentului. Ei bine, dincolo de accentul explicit, frecvent şi consensual al unor scolaşti de diferite origini şi formaţii în a explica faptul că Islamul nu este o religie beligenă, ci dimpotrivă, nu subminează constitutiv democraţia, doar îi construieşte o conceptualizare diferită de cea occidentală şi că nu se îndreaptă prin definiţie împoriva Occidentului, fiind orientat mai degrabă spre interior, spre reformele în lumea islamică, decât în exterior, spre “necredincioşi” (vezi, inter alia, studiile lui Rabasa et al. 2004, Nienhaus 2002, Dalacoura 2002, Price 1999, Midlarsky 1998, Thoraval 1997, Esposito şi Voll 1996), diferenţa imperceptibilă pentru “neocon”-i există. În esenţa sa, dihotomia “islamic” – “islamist” s-ar putea explicita astfel: primul termen semnifică o realitate strict culturală şi religioasă, are un caracter non-militar şi o orientare inwards şi spre modernizare, în timp ce al doilea termen are un conţinut politic şi chiar militar (ca obiective şi instrumente) şi îşi asumă o orientare outwards şi spre ultraconservatorism. Relevantă de altfel ne pare chiar autodelimitarea islamiştilor ca distincţi de termenul comun “islamic” prin două instrumente: prin vocabular – islamiyyum (“islamic”) ca diferit de muslimum (“islamic”, musulman “obişnuit”); prin însemnele exterioare care denotă conservatorismul lor radical, însemne ţinând de portul bărbii, şi vestimentaţia tradiţională kufiyya, abayya, burqa cu zăbrele pe care erau obligate de pildă să o poarte femeile din Afghanistanul taliban, etc. Astfel, “islamism radical” este un pleonasm, desprins de realitatea la care pare să se refere şi generator de erori subsecvente în abordările politice concrete.
O a doua confuzie, îngrijorătoare ţinând cont de autorul ei, este cea dintre modernizare şi occidentalizare. Primul termen, de conţinut civilizaţional, se referă la globalizarea în sens material, economic, tehnologic, social (life style), în vreme ce al doilea – cel care de fapt antrenează de fapt, în dialectica acţiune-reacţiune, islamizarea – este de ordin imaterial, cu referire la dimensiunile politică şi culturală ale globalizării. Nu modernizarea provoacă islamizare ca reacţie adversă, ci invers, deficitul de modernizare se constituie într-una din cauzele de ordin intermediar ale islamizării, într-un complex care mai cuprinde cauze proxime (asocierea în regiune a oricăror tentative de reformă cu americanizarea-occidentalizarea indezirabilă, eşecul şi discreditarea valorilor şi ideologiilor seculare în anii ’60-70) şi cauze profunde (osatura cultural-religioasă a lumii islamice şi gradul înalt de întrepătrundere social-religios în lumea islamică, precum şi trecutul colonial înmdelungat al statelor regiunii şi consecutiv imaturitatea lor şi a naţiunilor încorporate).

Finalmente, mea culpa din subtextul declaraţiilor lui Fukuyama riscă să distragă atenţia şi să escamoteze perfid adevăratele erori de substanţă ale politicii americane în Orientul Mijlociu: în primul rând, utopismul fals şi păgubos denunţat de-a lungul istoriei al obiectivelor clamat urmărite de SUA în regiune – să ne amintim bunăoară celebrul al doilea discurs inaugural al lui George W. Bush, în care acesta clama că SUA vor “acţiona în numele binelui” şi “clarifica alegerea morală”, “ghidate fiind de credinţa în demnitatea umană”; în al doilea rând, excesul normativ-prescriptiv în detrimentul explicaţiei şi descrierii ealităţii, altfel spus, neracordarea la realitatea regiunii şi rătăcirea într-o abundenţă de judecăţi de valoare arbitrare şi impuse cu forţa; în al treilea rând, subiectivismul contradictoriu şi standardele duble – vezi, inter alia, asistenţa financiară şi economică acordată selectiv de-a lungul timpului de către SUA anumitor state în funcţie de interese geostrategice meschine şi nicidecum de gradul de democratizare a acestor regimuri – Turciei în Războiul Rece, Pakistanului după războiul din Afghanistan (2001), Iranului până în 1979, apoi rivalului acestuia, Irak, iar apoi Arabiei Saudite şi Kuweitului, ale căror probleme de legitimitate a guvernării şi de drepturi ale femeilor în societate sunt de notorietate; nu în ultimul rând, crezul milenarist şi mesianic care fundamentează politica externă americană, cu intepretarea momentului internaţional de fiecare dată ca pe unul de referiţă în istoria întregii umanităţi şi a SUA ca având o vocaţie mesianică în modelarea istoriei contemporane.

Sursa: AlterMedia România

ÎŞI MAI AMINTEŞTE CINEVA DE KURZI? K-U-R-Z-I.

Motto: “Singurii noştri prieteni sunt munţii” (aforism kurd).

ÎNTR-O ENUMERARE PRIMARĂ, cu caracter mai degrabă didactic şi evident contestabilă tocmai datorită nerigurozităţii ei asumate, factorii de geostress care caracterizează regiunea Orientului Mijlociu ar putea fi schematizaţi aleator ca importanţă astfel: 1.) penetrarea şi acoperirea marcată a complexului regional de securitate de către marile puteri extraregionale; 2.) islamizarea (în accepţiunea largă a termenului, şi nu cea restrânsă de fundamentalism islamic militantist); 3.) problema resurselor naturale – petrol, apă şi gaze naturale; 4.) problema kurdă; 5.) problema refugiaţilor palestinieni; 6.) Israelul şi relaţiile sale cu statele din regiune; 7.) înarmarea convenţională; 8.) programele unor state de dezvoltare a armelor de distrugere în masă – Israelul şi Iranul; 9.) deficitul dublu de modernizare şi democratizare; 10.) instabilitatea asociată fazei timpurii de nation-building care caracterizează majoritatea statelor regionale [1].

În setul celor zece, factorul grupului populaţional kurd este evident greu de ierarhizat în importanţa sa, dar, în mod cert, el rămâne în continuare şi în bună măsură paradoxal o problemă recurentă în dinamica securităţii regionale. Frecvent supranumiţi “cea mai mare naţiune din lume fără stat”, kurzii populează în număr de aproximativ 30 de milioane zona de confluenţă dintre Anatolia, Peninsula Arabă şi Caucaz, pe suprafaţa relativ contiguă a ceea ce a fost Kurdistanul istoric: aproximativ 16 milioane în sud-estul Turciei, 8 milioane în nordul-estul Iranului, 4 milioane în nordul Irakului, 350.000 în enclave compacte în nord-estul Siriei şi alte peste 200.000 dispersaţi în Armenia şi Azerbaijan. Suprafaţa de cca. 230.000 mile2 acceptată cvasiunanim de către kurzi ca reprezentând teritoriul strămoşesc rămâne actualmente divizată între Turcia (43%), Iran (31%), Irak (18%), Siria (6%), Armenia şi Azerbaidjan (2%).

Istoric

Istoric, după aşezarea lor în regiune în urmă cu circa 1500 de ani, în cadrul devastării de către trupele otomane în secolele XVI-XVIII a teritoriului Kurdistanului istoric, mulţi kurzi sunt deportaţi din regiune în teritoriile periferice ale Imperiului Otoman. Apoi, după stabilirea în 1750 a marelui regat kurd Zand, acesta cade în 1867 sub stăpânire otomană. Învinsă în primul război mondial de partea Puterilor Centrale, Turcia semnează în 1920 tratatul de pace de la Sèvres, care prevede ca populaţiei kurde să i se acorde “autonomie locală”. În paralel, în Azerbaijan autorităţile sovietice înfiinţează în 1920 provincia autonomă “Kurdistanul Roşu” desfiinţată nouă ani mai târziu. Turcia, victorioasă în războiul cu Grecia (1919-1922), obţine revizuirea clauzelor Tratatului de la Sèvres, iar noul Tratat de pace de la Lausanne, din 1923, împarte teritoriile locuite de kurzi între Turcia, Siria şi Irak. După proclamarea republicii turce de către Mustafa Kemal în octombrie 1923, legislaţia noului stat nu recunoaşte kurzii ca minoritate, iar pe fondul a numeroase revolte reprimate violent, Kurdistanul turc este declarat “zonă militară”, accesul străinilor în zonă fiind interzis din motive de securitate – interdicţie menţinută până în 1965.

Al doilea război mondial nu a adus nici el mult dorita autonomie pentru kurzi nici în Turcia sau Irak, nici în nou creatul stat sirian, iar întreaga perioadă postbelică este punctată de revolte ale kurzilor, alternative iar uneori simultan prin contagiune, în Turcia, Irak şi Iran. Singura formă de autonomie din primele decenii postbelice o reprezintă înfiinţarea în 1945 de către kurzi a republicii Mahabad în zona din Iran ocupată de trupele sovietice, care a fiinţat însă doar un an, până când teritoriul a reintrat în posesia Iranului. În acelaşi timp, în statul vecin Irak, revolta kurzilor conduşi de Mustafa Barzani a fost înăbuşită violent, cca. 100.000 kurzi refugiindu-se la acea vreme în Iran. În Turcia, după o ameliorare relativă sub guvernarea dintre 1950-1960 a Partidului Democrat, situaţia kurzilor s-a deteriorat sever după prăbuşirea în 1958 a Pactului de la Bahgdad (moment al redenumirii sale în forma CENTO), ai cărui membri Turcia, Iran şi Irak aveau probabil ca unic obiectiv comun fezabil evitarea creării unui stat kurd. Doi ani mai târziu, când în Irak avea loc o nouă revoltă kurdă, generalul turc Cemal Gürsel, devenit şeful statului, avertiza public că “dacă turcii din munţi nu-şi ţin gura, armata nu va ezita să le îngroape oraşele şi satele în bombe. Ei şi ţara lor vor fi înecaţi într-o baie de sânge”[2]. Ulterior, înfiinţarea PKK[3] în Turcia în 1974 consemnează debutul insurgenţei de notorietate din sud-estul Anatoliei, soldate după diferite estimări, cu 30.-40.000 victime.

În Irak, un nou val de revolte în anii ’80 este reprimat violent în cadrul operaţiunii “Anfal”, în care trupele guvernamentale au făcut uz inclusiv de rachete şi bombe cu napalm, iar după încheierea (1988) operaţiunilor trupelor irakiene asupra kurzilor irakieni în perioada de sfârşit a războiului irano-irakian, numeroşi militanţi PKK s-au refugiat din Turcia în nordul Irakului, unde şi-au organizat baze de antrenament şi au cumpărat armamentul capturat de militanţii kurzi locali de la trupele lui Saddam Hussein.

Apoi, în martie 1991, în contextul Războiului din Golf, kurzii din Irak organizează o nouă campanie militară împotriva regimului lui Saddam Hussein, însă trupele guvernamentale lansează o contraofensivă devastatoare în urma căreia 1 milion de kurzi se refugiază în Iran, iar alte 450.-500.000 se îndreaptă spre Turcia. Întrucât guvernul de la Ankara, de teama destabilizării situaţiei interne, nu acceptă un influx masiv, cei din urmă rămân în majoritatea lor expuşi în munţi, iar trupele lui Saddam, foamea şi frigul provoacă în jur de 1000 morţi pe zi. Ulterior războiului, alimentând mai mult sau mai puţin politicile anti-regim ale grupurilor kurd şi arab şiit, ONU a decis după război crearea în nordul Irakului a unei “zone kurde de securitate”, în care survolurile aeriene erau interzise, iar kurzii ar fi urmat să beneficieze de un grad sporit de autonomie.

În paralel, liberalizarea politică a regimului din Turcia condiţionată mai ales de condiţiile asociate deschiderii negocierilor de aderare la UE (decizie adoptată finalmente în decembrie 2004) a adus cu sine recunoaşterea kurzilor ca minoritate şi acordarea acestora de drepturi civile şi libertăţi politice, situaţia ameliorându-se în special după decapitarea PKK prin arestarea liderului Abdullah Öçalan în 1999 şi transformarea organizaţiei de gherilă PKK mai întâi în KADEK (“Congresul Libertăţii şi Democraţiei Poporului”) în 2002 şi Kongra Gel (KDK) la sfârşitul lui 2003, împreună cu comunicarea angajamentului de a renunţa la dimensiunea sa militarizată.

În Irak, răsturnarea regimului lui Hussein în 2003 a produs o schimbare din temelii a sistemului politic, cu acordarea de drepturi într-un stil apropiat celui occidental kurzilor. Mai mult chiar – fapt de neimaginat cu câţiva ani în urmă – actualul preşedinte irakian Jalal Talabani este kurd, iar în consecinţa ultimelor alegeri legislative din decembrie 2005, formaţiunile politice kurde vor participa la guvernare în coaliţie cu Alianţa Unită a şiiţilor.

zone locuite de kurzi in Orientul Mijlociu

Kurzii ca problemă de securitate în Orientul Mijlociu

În ciuda democratizării tratamentului democratic din aceste două state, şi deşi ocupă o importanţă minoră în abordările şi perspectivele de securitate urmărite de-a lungul studiului nostru, kurzii reprezintă în continuare una din cele mai importante probleme de securitate atât pentru regiunea Orientului Mijlociu, cât şi pentru statele cu minorităţi kurde în particular. Macrogrupul kurd este sursa unor multipli factori de geostress, care afectează practic toate sectoarele de securitate ale statelor implicate: a.) militar – prin separatismul care ameninţă integritatea teritorială a statelor; b.) politic – fiind ameninţată stabilitatea întregului sistem politic ale fiecărui stat, precum şi a setului ideologic care legitimează un status-quo care privează kurzii de drepturi egale cu cele ale majorităţii; c.) economic – prin implicaţiile celorlalte sectoare, dar şi prin costurile de pildă de 8,2 mld. USD anual suportate de Ankara în timpul insurecţiei kurde şi prin disparităţile socio-economice dintre provinciile kurde şi restul ţării în Turcia; d.) societal – ameninţată fiind “capacitatea unei societăţi de a-şi menţine esenţa caracterului său în condiţiile variabile ale unor ameninţări posibile sau actuale”, prin cele trei mecanisme clasice – migraţia (ex. regimurile turc şi fost irakian au deportat/evacuat/cauzat emigrarea a câteva milioane de kurzi, competiţia pe verticală (sporirea distinctivităţii etnice a grupului minoritar şi radicalizarea revendicărilor sale naţionaliste până la solicitarea independenţei depline) şi competiţia pe verticală (într-un efect “de domino”, inspirat de teoria “contagiunii”, al importului de instabilitatea din direcţia conaţionalilor kurzi din statele învecinate; e.) [chiar] ecologic – recognoscibil de pildă în atentatul comis de PKK la sfârşitul anului 1995, lângă Diyarbakir, la doar câţiva kilometri de oleoductul BTC, sau în posibilitatea ocurenţei unor catastrofe de tip ecologic legate de cele 20 de baraje de pe Tigru şi Eufrat (care izvorăsc în Kurdistanul turc şi sunt principala sursă de aprovizionare hidrică a Siriei şi Irakului).Cât priveşte factorii care amplifică exponenţial importanţa geostrategică şi de securitate a minorităţilor kurde din statele Orientului Mijlociu, aceştia ar putea fi rezumaţi sintetic la: mărimea populaţională (al patrulea grup regional după mărimea sa de 30 milioanede unde şi cvasiunanimitatea considerării lor ca fiind “cea mai mare naţiune fără stat”) şi a suprafeţei ocupate (circa 230.000 mile2); ponderea semnificativă a minorităţilor kurde în ansamblul populaţiilor statelor: 20-25% în Turcia, 20-28% în Irak, 8-10% în Iran şi 7-9% în Siria; configuraţia geopolitică cu totul particulară a macrogrupului populaţional kurd – contiguu spaţial, dar fragmentat geopolitic în şase state vecine din Orientul Mijlociu exca macrogrupului; localizarea geostrategică excepţională – la intersecţia a numeroase axe de forţă geostrategică, rute energetice şi de transport, totul într-o regiune de înaltă conflictualitate, la frontiera NATO cu Iran, Irak şi Siria şi, mai mult, faptul că cele trei state plus Turcia sunt variabile-cheie în ecuaţia regională de securitate.

Făcând trimitere o idee larg acceptată în literatura de specialitate, aceea că în zonele în care legăturile etnice trec dincolo de graniţe, problemele domestice nu pot fi separate de relaţiile dintre state”, problema kurdă este una de preocupare pentru strategii statelor din regiune şi cei din afara ei deopotrivă şi una care complică extrem de mult orice calcule de securitate în regiune, cu atât mai mult cu cât kurzii au fost frecvent instrumentalizaţi prin alimentarea separatismului lor în statele vecine, în scopul atingerii unor obiective politice externe şi de securitate.

Mărturiile în acest sens abundă. Iranul de pildă a subvenţionat în anii ’90 insurgenţa PKK în Turcia, la fel cum Siria a găzduit în tabere de antrenament militanţi PKK. Similar, Irakul a sprijinit din umbră revolta din anii ’60 a kurzilor din Iran, precum s-a întâmplat în sens invers în războiul irano-irakian. De-a lungul anilor ’90, prevalându-se de prevederile acordului de securitate turco-irakian din 1983 [4], forţele turce de securitate organizau periodic incursiuni în nordul Irakului cu scopul de a distruge reţeaua locală a PKK. Apoi, în perspectiva proximă la momentul respectiv a unei noi intervenţii militare americane în Irak, problema kurdă a ajuns din nou pe agenda relaţiilor turco-americane; imediat după alegerile legislative din Turcia de la 3 noiembrie 2002, lideri ai Forţelor Armate Turce s-au deplasat în SUA, pentru a discuta despre iminentul atac asupra Irakului. Elocvent pentru importanţa kurzilor ca problemă pe agenda de securitate a statelor din regiune, trei din cele cinci puncte-condiţii (de participare a Turciei la coaliţie şi de punere la dispoziţie a bazelor sale de la Incirlik) prezentate de reprezentanţii turci generalilor americani Franks şi Ralston făceau referire la kurzi: 1.) armata turcă va interveni într-un eventual stat kurd; 2.) kurzilor să nu li se permită preluarea controlului asupra oraşelor Mosul şi Kirkuk; 3.) să fie preîntâmpinate probabilele pierderi economice ale Turciei, iar datoria sa de 4 miliarde USD către SUA să fie ştearsă; 4.) regimul care îi va succeda lui Saddam Hussein să beneficieze e o susţinere internaţională reală; 5.) SUA să nu se folosească de gherilele kurde Peshmerga în încercarea de a-l răsturna de la putere pe liderul irakian.

Complexitatea acestor factori intercondiţionaţi de geostress asociaţi problemei kurde explică parţial de ce ultimele decenii nu au consemnat vreo încercare externă veridică, amplă, coerentă şi exclusivă ca obiect de soluţionare a situaţiei kurzilor din Orientul Mijlociu. Motivele pentru care cel puţin până la ora actuală nu s-a intervenit direct din exterior în conflictele în care au fost angrenaţi kurzi, iar intervenţiile indirecte au fost la rândul lor extrem de reduse numeric şi ca importanţă sunt în mod posibil trei, fiecare corespunzător unui anumit nivel cauzal: sistemic, subsistemic nonregional şi respectiv subsistemic regional.

La nivel sistemic, am putea invoca existenţa unor “defecte structurale în cooperarea internaţională” cumulate cu (şi eventual chiar cauzate de) absenţa unei dorinţe autentice generale la nivel internaţional de a preveni conflictele. La nivel subsistemic nonregional, se cuvine amintit faptul că Turcia este membră NATO, iar SUA deţine baze militare inclusiv în Kurdistanul turc (ca şi Israelul!), foarte aproape de frontiera cu statele ostile Irak (până în 2003), Iran şi Siria. Ultimele două interpretate fiind în continuare ca o ameninţare de către SUA, iar Turcia ipostaziată fiind ca o contrapondere la fundamentalismul iranian în Caucaz şi Asia Centrală şi la secularismul radical de stânga al Siriei, a invoca oficial abuzurile din Kurdistan nu ar fi cel mai indicat lucru din punct de vedere strategic. În sfârşit, la nivel regional, în opinia lui Chaim Kaufmann, “securitatea reală pentru kurzi ar putea necesita divizarea Turciei şi chiar a Irakului – o sarcină pe care nici un actor nu este dispus să o preia”. Iar motivele sunt lesne de intuit: un Kurdistan unificat administrând singur uriaşele rezeve de petrol de lângă Mosul şi Kirkuk, cu o suprafaţă cât a Turciei şi cu a patra populaţie ca număr din regiune, aceasta nemaivorbind de poziţia sa geografică de excepţie din punct de vedere strategic nu este bineînţeles primul vecin pe care şi l-ar dori vreunul din regimurile de la Ankara, Teheran, Baghdad sau Damasc. În sfârşit, dezmembrarea Irakului prin satisfacerea eventualelor pretenţii de independenţă ale kurzilor irakieni ar perturba balanţa regională de putere dintre Iran şi Turcia în favoarea primeia, un secenariu la rândul său dezagreat de majoritatea statelor din regiune şi cvasitotalitatea celor din afara ei.

—
Note:
[1] Accentuăm, enumerarea de mai sus nu este în nici un caz o taxonomie infailibilă, ci un simplu punct de pornire în analiza în mod separat a unor probleme punctuale de securitate. Lista în sine admite deopotrivă multiple restrângeri şi varii exinderi, iar cele 10 puncte nu sunt nici exhaustive, şi nici reciproc exclusive, altfelm spus, nu respectă clasicele criterii aristotelice ale unei clasificări. Bunăoară, punctul 1 acoperă într-o măsură mai mare sau mai mică toate celelalte 9: islamizarea accentuată din ultimele decenii admite o interpretare ca reacţie opusă la penetrarea interesată a CRS de către SUA (şi URSS în timpul Războiului Rece) şi este cel puţin facilitată de deficitul de modernizare şi democratizare; unul din interesele majore ale SUA în regiune vizează tocmai punctul 3), recte aprovizionarea cu petrol şi gaze naturale; acordul tacit dintre SUA şi Turcia explică într-o bună măsură eşecurile repetatelor tentative de creare a unui stat kurd (4.)); consensul dintre occidentali şi sovietici a contribuit semnificativ la crearea statului Israel şi în subsidiar la exodul palestinian în valuri; principalele surse ale înarmării statelor Orientului Mijlociu sunt SUA şi Rusia ca mari puteri, la fel cum ambele au contribuit la iniţierea programelor de dezvoltare a armelor ABC; în sfârşit, colonizarea de odinioară a determinat în mod direct actuala problemă a unui nation-building incipient în regiune. Iar în sens opus, enumerarea ar putea fi completată cu varii elemente precum tratamentul femeilor (enumerat ca unul din cele trei deficite ale regiunii de Arab Human Development Report şi preluat ca atare de proponenţii iniţiativei Greater Middle East din 2004), interrelaţionarea dintre blocurile sunit şi şiit, problema iraniană în ansamblul său, toate însă din nou conexe altor factori, precum cei 10 menţionaţi.
[2] Apud Gerard Chaliand, ed. People without a Country: The Kurds and Kudistan (ed.a 2-a, New York: Olive Branch Press, 1993), p. 65. “Turci munteni” este alternativa uzitată oficial pentru a denumi kurzii nerecunoscuţi ca minoritate de către Ankara până în anii ’90. Ilustrativ, între 1960 şi 1980, problema kurzilor, deşi reprezintă 1/5 din populaţia Turciei, a fost menţionată public o singură dată.
[3] Acronimul de la Partiya Karkeran Kurdistan, în traducere “Partidul Muncitorilor din Kurdistan”.
[4] Care permitea forţelor armate turce pătrunderea pe o distanţă de până la 15 mile în interiorul teritoriului irakian în urmărirea militanţilor PKK.

Sursa: AlterMedia România
Ionut Apahideanu

TANGO-URI ÎNCINSE PE ‘TABLA DE ŞAH’: PERECHEA RUSIA-IRAN (I)

DACĂ ÎNTR-ADEVĂR, aşa cum opina Robert O. Freedman, “dintre toate statele Orientului Mijlociu, Iranul este cel mai important pentru Rusia”, analiza relaţiilor bilaterale Rusia-Iran se constituie într-un demers pe cât de necesar înţelegerii dinamicii interne Orientului Mijlociu, pe atât de dificil, din multiple motive – complexitatea unică a interacţiunilor celor două state, tributară moştenirii istorice bogate a rivalităţii de odinioară dintre Imperiul Ţarist şi Persia; proximitatea geografică a celor două state; rolul major al relaţiei în discuţie asupra chiar jocurilor de putere şi influenţă la nivel global la ora actuală.

Fundalul istoric

Într-o sumară retrospectivă, în noua configuraţie a sistemului internaţional de la începutul anilor ’90, relaţia bilaterală dintre Rusia şi Iran a debutat sub semnul unui antagonism de secole, într-un tipar de inimiciţie accentuată. Pe fondul unor secole de rivalitate între Imperiul Ţarist şi Persia, refuzul de la începutul celui de al doilea război mondial al şahului de la acea vreme Rheza (Khan Mirpanj) de a permite staţionarea trupelor britanice în Iran a fost interpretat ca o măsură progermană. O alinierea a ţării bogate în petrol de partea naziştilor fiind considerată inacceptabilă, în 1941 trupe britanice şi sovietice invadează Iranul şi forţează la 16 septembrie acelaşi an abdicarea şahului, înlocuit la conducere cu fiul său, Rheza Mohammad Aryamehr Pahlavi.

Apoi, la sfârşitul războiului, URSS a încercat permanentizarea influenţei sale în regiune, unul din mijloacele accesibile în acest sens fiind fragmentarea teritorială a Iranului. În acest sens poate fi intepretată proclamarea în 1945 în partea de nord a Iranului ocupată de sovietici a “republicii kurde Mahabad”. Aceasta a fiinţat însă numai un an, până când conform împărţirii sferelor de influenţă între occidentali şi sovietici, teritoriul în discuţie a reintrat în posesia Iranului.

Pe parcursul primelor decenii postbelice, Iranul a rămas în sfera de influenţă a Marii Britanii (şi în extensie a SUA), miza fiind una dublă: pe de o parte menţinerea accesului la masivele resurse de petrol ale ţării [1], iar pe de altă parte instrumentalizarea Iranului în scopul “îndiguirii” URSS şi al blocării expansionismului ei până la “mările calde”. Până la sfârşitul anilor ’70, şahul Rheza Mohammad Pahlavi a rămas astfel un aliat fidel al SUA în dauna URSS, Washingtonul fiind de altfel cel care, dincolo de asistenţa militară, i-a încurajat chiar ambiţiile nucleare în cadrul megaproiectului “Atomi pentru Pace”; în 1957, guvernele american şi iranian au semnat un acord de cooperare în probleme nucleare ca parte a “Atomi pentru Pace”, iar câţiva ani mai târziu, Iranul a achiziţionat tot din SUA un reactor experimental, devenit funcţional în 1967. Apoi, după ce a înfiinţat Organizaţia Energiei Atomice, fostul şah pro-american Pahlavi declara cu vădită satisfacţie că “Iranul va avea bomba nucleară, neîndoielnic şi mai repede decât s-ar putea aştepta”..

Revoluţia Islamică din 1979 a produs o schimbare radicală a datelor problemei, căreia i s-au văzut nevoiţi să se adapteze nu doar strategii americani, ci şi cei sovietici. În esenţă, dincolo de retorica antioccidentală a ayatollah-ului Khomeini şi ipostazierea SUA ca “Marele Satan”, noua linie directoare a politicii externe iraniene a fost una echivalată sintagmei de nealiniere “nici Est, nici Vest”, o politică poate nu tocmai eficientă în condiţiile în care atât URSS cât şi SUA şi-au manifestat vădit îngrijorarea faţă de obiectivul declarat al Teheranului de “export” al Revoluţiei Islamice. Din această cauză nu s-a produs nici apropierea de URSS (îngrijorată de posibila destabilizare a republicilor sale majoritar musulmane din Asia Centrală şi acuzată de Teheran de politica sa seculară în genere şi de intervenţia militară în Afghanistan în particular), la fel cum ostilitatea comună a sovieticilor şi americanilor faţă de noul regim a determinat susţinerea regimului lui Hussein în dauna Teheranului în războiul iraniano-irakian din 1980-1988.

Contextul post-Război Rece

Ulterior, imediat după prăbuşirea Uniunii Sovietice, Iranul şi Rusia s-au lăsat încă o dată antrenate într-o dispută geostrategică dublă – una generală şi de substanţă, legată de rivalitatea triunghiulară Rusia-Turcia-Iran pentru supremaţie regională în Caucaz şi Asia Centrală, cealaltă punctuală şi subsumată, legată de tabăra în favoarea căreia au intervenit în conflictul azero-armean de la începutul anilor ’90.

Conflictul azero-armean a avut la momentul desfăşurării sale potenţialul real şi perceput ca atare de a fi translatat la un nivel superior, între Rusia pe de o parte şi Iran şi Turcia pe de altă parte. Retrospectiv, Caucazul devenise încă din perioada imediat premergătoare destrămării de jure a URSS o zonă de înaltă conflictualitate dimensionată predilect interetnic, dar suprapusă unor clivaje religioase, de la conflictul azero-armean şi până la conflictele din Daghestan sau secesionismul din Inguşeţia (Rusia), Oseţia de Sud, Adjaria şi Abkhazia (Georgia). Conflictul a erupt practic, după decenii de latenţă, în august 1989, atunci când armenii majoritari în enclavă îşi aleg propriul Consiliu Naţional şi declară secesiunea enclavei şi unirea cu Armenia. După izbucnirea ostilităţilor şi intensificarea conflictului, la referendumul din septembrie 1991, boicotat de azeri, 99% dintre participanţi s-au declarat în favoarea independenţei.

Iniţial, atât Iranul, cât şi Turcia au adoptat o poziţie neutră faţă de conflictul localizat într-o zonă tradiţională de interes pentru Moscova, cu atât mai mult cu cât liderii politici şi militari ruşi au declaraseră, cât se putea de des şi de răspicat, că zona Caucazului este una de interes strategic pentru Rusia. Din acelaşi motiv, cele două state au evitat să se implice în perioada respectivă în conflictele din Georgia, Daghestan şi Abkhazia şi s-au mărginit să participe în calitate de mediatori, alături de Rusia şi alte nouă state OSCE, la rundele de negociere din 1991 dintre cele două state beligerante. În calculele de securitate ale celor două state cu interes direct, Turcia pe de o parte a ales această modalitate pornind de la obiectivul multiplu de a: nu deranja Rusia; face pe plac Occidentului, care susţinea Armenia; nu deteriora suplimentar relaţiile cu Armenia (consecutiv problemei încă vii în mentalul colectiv a genocidului armenilor din Imperiul Otoman în perioada primului război mondial); a nu pierde simpatia azerilor, de care Ankara se apropiase economic şi cultural, nu însă şi militar. Aceeaşi poziţie de neutralitate a adoptat-o iniţial şi Iranul încă slăbit militar după războiul împotriva Irakului, aceasta deşi autorităţile religioase de la Teheran au furnizat azerilor (70% dintre ei fiind şiiţi, ca şi iranienii) nu doar fonduri pentru reconstrucţia şi restaurarea moscheilor distruse în perioada comunistă, ci şi armament şi logistică militară.

Treptat, opinia publică din Turcia şi Iran s-a manifestat din ce în ce mai deschis ca susţinătoare a cauzei, în special după blocarea de către armeni a provinciei exclavate Nakhcevan şi masacrarea civililor azeri la Khodzhaly, în februarie 1992. Consecutiv, Turcia şi Iranul au rămas neutre de jure, dar de facto guvernele lor au dispus închiderea frontierei cu Armenia, instituind un embargo asupra tuturor importurilor din statul vecin (reprezentate în special de petrol, gaze şi produse de industria alimetară).

Punctul culminant al conflictului a fost atins în 1993, când Armenia a ocupat 20% din teritoriul azer. Turcia a solicitat imperativ ca armenii să renunţe la cuceririle lor, ba mai mult, la fel ca şi Iranul, a comasat trupe de-a lungul frontierei cu Azerbaidjanul – provocând o escaladare a crizei până aproape de declanşarea unui război în deplinul sens al cuvântului între Turcia şi Iran pe de o parte şi Rusia pe de altă parte. Rusia a reacţionat incisiv, mobilizând la rândul ei trupe în Caucaz, pentru a demonstra că nu glumeşte, iar în iunie 1993 a orchestrat o lovitură de stat în Azerbaidjan, în urma căreia puterea a revenit unui grup de ofiţeri azeri aserviţi Moscovei. Cei din urmă au demobilizat trupele, teritoriul cucerit de armeni rămânând până în ziua de astăzi în posesia lor. Conflictul nu s-a soluţionat autoritativ, dar s-a atenuat treptat ca intensitate, iar în 1999 s-a ajuns finalmente la încheierea unui acord bilateral între beligeranţi, care a reglementat status quo-ul. Turcia şi Iranul şi-au redirecţionat atenţia spre Asia Centrală, cu specificarea că prima menţine în continuare închisă frontiera cu Armenia.

La fel de adevărat însă, în comparaţie cu Turcia, Iranul a adoptat totuşi o mai mare prudenţă în comportamentul său în regiune, cel puţin până la eruperea conflictului din Caucaz. Teheranul bunăoară a recunoscut independenţa Azerbaijanului şiit (proclamată în noiembrie 1991) abia după ce a făcut-o URSS. Similar, chiar în plină desfăşurare a conflictului azero-armean, atât Rusia cât şi Teheranul au dat o dovadă indiscutabilă de pragmatism atunci când în 1992 au încheiat un contract uriaş (în valoare de câteva mld. USD) prin care Iranului aveau să-i fie vândute submarine clasa “3 kilo”, tancuri tip T-72, avioane de luptă MIG-29, aparate de zbor Su-24, lansatoare de rachete şi artilerie de cel mai nou tip.

Retrospectiv judecând lucrurile, cert este că dispta pentru influenţă regională fiind câştigată categoric de către Rusia, Teheranul a părut să accepte treptat această realitate, iar consecutiv, anii ’90 au marcat o apropiere progresivă şi evidentă a celor două state, facilitată de o serie de interese comune: la nivel regional – cooperarea în menţinerea echilibrului din urma fragilului armistiţiu din Tadjikistan şi respectiv susţinerea Alianţei Nordului împotriva talibanilor în Afghanistan; global – ambele denunţau (deschis în cazul Iranului şi tacit în cazul Rusiei) eforturile SUA de instaurare a unei lumi unipolare şi a unei “Pax Americana”; bilateral – într-o cooperare reciproc avantajoasă, Rusia s-a constituit în de departe cel mai generos furnizor de armament al Iranului, care şi-a sporit arsenalul în acest fel cu avioane supersonice, tancuri, submarine Diesel şi diverse tipuri de rachete.

În paralel cu coordonarea vizibilă a politicii cu Iranul, Rusia a adoptat o politică duplicitară faţă de SUA, în contextul mai larg al eforturilor de reinstaurare a influenţei de odinioară şi al încercării în acest sens de creare a unor aliniamente anti-americane. Anul 1995 a oferit o primă, dar nesingulară, mărturie elocventă de acest tip: pe de o parte, oficialii ruşi au semnat un contract cu guvernul iranian prin care se angajau să finalizeze lucrările la Bushehr [2], dar pe de altă parte, în acelaşi an Elţîn l-a înlocuit pe ministrul rus al Energiei şi a dispus sistarea vânzărilor către Iran de centrifugi nucleare. Mai mult, spre nemulţumirea Iranului, la 30 iunie vicepreşedintele american şi premierul rus de la acea vreme au încheiat o înţelegere, numită după numele lor “Protocolul Gore-Cernomîrdin”, prin care partea rusă se angaja să nu mai vândă armament Iranului începând cu 1999 (an în care expirau contractele în vigoare la data semnării protocolului
(vezi partea a doua)

——————-
Note:
[1] Ceea ce explică intre altele şi intervenţia promptă a CIA şi MI6 în 1953 şi răsturnarea guvernului Mossadeq după ce acesta naţionalizase industria petrolului în 1951.
[2] În anii ’70, guvernul de la Teheran a semnat cu firmele germane Siemens şi Kraftwerk Union un contract prin care partea germană se angaja să construiască la Bushehr, oraş la Golful Persic, două reactoare nucleare. Construirea lor, începută în 1974, a fost sistată după Revoluţia din 1979 (când proiectul era finalizat în proporţie de 85%), întrucât o fatwa emisă de ayatollah-ul Khomeini a decretat armele nucleare ca imorale şi contravenind preceptelor Coranului. Totuşi, războiul împotriva Irakului, care a făcut generos uz de arsenalul său chimic şi biologic, l-a determinat pe şeful suprem să decidă în 1985 reluarea programului nuclear într-o tentativă de a echilibra disputa. După încheierea conflictului bilateral şi în contextul mai larg al sfârşitului Războiului Rece, SUA reuşit să convingă firmele germane să nu răspundă cererii Iranului de a elua activităţile la Bushehr. În atare situaţie, Iranul s-a orientat spre alte posibile surse de ajutor, precum China, India, Brazilia, Cehia, Ucraina sau Kazahstan, însă presiunile SUA ca hegemon incontestabil şi arbitru al conflictelor regionale, au blocat participarea acestor potenţiali parteneri în derularea programului nuclear iranian. Finalmente, în 1995 Iranul a încheiat un acord de 800 milioane USD cu Rusia avînd ca obiect finalizarea construcţiei primului reactor. La ora redactării acestor rânduri, reactorul este aproape finalizat, întârzierea de până acum a construcţiei sale fiind cauzată de motive financiare (divergenţe asupra modalităţilor de plată) şi tehnice (legate de dificultatea reconfigurării proiectului iniţiat de germani în conformitate cu design-urile ruseşti).

Sursa: AlterMedia România
Ionut Apahideanu

Europa si Islamul. Istoria unei neintelegeri

AUTOR: Franco Cardini
COLECTIE: CONSTRUCTIA EUROPEI
PRET: 15.50 RON ( Carte epuizata )
DOMENIU: Istorie , Religie, teologie
ISBN: 973-683-993-1
ANUL APARITIEI: 2002
NUMAR PAGINI: 280

Traducere de Dragos Cojocaru. Avindu-si sorgintea in admirabila unitate romana si mediteraneana, Europa s-a confruntat, incisiv, cu Islamul, ajuns un vast imperiu. Conflictele s-au intins pe mai bine de o mie de ani, fie ca era vorba despre „Cruce si Semiluna” sau despre „modern si arhaic”. Cruciada ori Jihad, colonizare ori imigrare – a existat o zona a unui razboi perpetuu. Cartea lui Franco Cardini surprinde si analizeaza reperele acestei lungi istorii, dintr-o perspectiva europeana. Figura „mahomedanismului” eretic, a „crudului Saladin”, a „turcului” care, dincolo de nuantele sale burlesti a l’opera, ramine simbolul monstrului brutal – toate acestea bintuie imaginarul european, dar anuleaza orice posibilitate de intelegere. In fata acestui „altul”, Cardini gaseste legaturile ascunse prin care Islamul a contribuit la realizarea unei identitati europene si observa ca, in prezent, este de interesul Europei sa-si depaseasca prejudecatile in incercarea de a intinde punti catre celalalt tarm.

Editura Polirom

Ataturk, renaşterea unei natiuni

Prof. Dr. Ali Marzui

Continuam sa manifestam recunoştinta dupa marele lider M.K.Ataturk prin scrierile oamenilor de stat, scriitori şi gınditori cu renume mondial consemnate ın memoria istoriei.

Prof. Dr. Ali Mazrui un politician de ştiinte politice de origine keniana este un om de ştiinta ce a ındeplinit functie de preşedinte la catedrele universitatilor cu renume dintr-o serie de tari din America, Europa, Asia şi Africa. Prof. Mazrui a fost la conducerea Institutului de cercetari culturale internationale a Universitatii Binghamton din oraşul New York, a fost consultant şi membru la numeroase institutii de ştiinta şi organizatii internationale a lumii.

Prof. Mazrui ın acelaş timp este un cercetator ın domeniul politicii ale carui lucrari au fost publicate ın reviste şi ziare cu renume mondial cum ar fi ziarul Cumhuriyet din Turcia, apoi The Times, The New York Times, The Guardian, Afrique 2000, International Political Science Journal. Prof. Mazrui şi-a dedicat o mare parte a vietii academice pentru relatarea culturii africane, problemelor din Africa, Africa americanilor din America şi occidentalilor. Este cunoscut cu cele peste 20 carti editate.

Prof. Mazrui subliniaza ca Ataturk dupa ani de zile de la trecerea sa ın nefiinta este singurul lider care prin conceptia sa continua sa fie sursa de inspiratie pentru natiunea sa şi continua ıntocmai: “In sec. 20 nu exista un alt lider ın afara de M. Kemal ale carei conceptii sa joace rol primordial ın viata tarii sale. Dupa parerea mea aceasta se datoreaza calitatilor sale de revolutionar, arhitect ce se situeaza ın fruntea identitatii nationale de turc modern şi sustinator a independentei turce. O mare parte a concetatenilor lui Ataturk ıntre care şi cei care ınsuşesc toate politicile Lui califica contributii deosebit de importante succesul relatarii ocrotirii independentei nationale turce şi identitatii turce.”

Prof. Dr. Ali Mazrui afirma ca razboiul de independenta sub liderimea lui Ataturk ın Turcia a fost prima victorie initiata ımpotriva colonialismului. Amintind ca aceasta este o situatie deosebit de interesanta, Mazrui continua ıntocmai: “ Este o situatie deosebit de intersanta,pentru ca statul otoman ın sine era un imperiu, adica tinea sub suveranitate popoare diferite. Insa de data aceasta, Turcia era amenintata, devenea o natiune separata şi se opunea rezistenta cu succes la colonialismul vest european. In realitate erau şi turci care negociau cu englezi şi americani pentru a intra sub protectia ori mandatul lor. Mustafa Kemal a spus NU. De ce sa intram sub protectie straina! Noi ın istorie am trait drept o natiune cu onoare. Daca suntem pregatiti sa luptam pentru patrie, vom putea ocroti identitatea şi prezenta independenta.” Iata ca aceasta a fost o lectie deosebit de importanta pentru popoare colonizate din alte locuri a globului.

Eu m-am nascut şi am crescut ın Kenia din continentul Africa. Dupa care am facut cercetari ın Orientul Mijlociu şi Africa. In Africa preiau conducerea militarii, obtin privilegii de conducere, iar dupa ındepartarea din conducere vad ca tara nu este ın situatie mult mai buna ca ınainte. Latura diferita din revolutia lui Ataturk era urmatoarea: Acest militar ce a venit la conducere nu era un militar ce a ocupat locul pentru a ramıne la conducere, se afla ın frunte pentru a schimba comunitatea. In unele tari din Africa aproape ın fiecare an sunt organizate lovituri de stat. Aproape nici unul din aceste guverne militare nu au fost de viata lunga. Pına şi un lider cu vederi mai largi precum Cemal Abdul Nasır nu a avut o influenta eficienta. Dupa scurt timp de la moartea sa, tara a fost “Nasirizata”. Iar M.K.Ataturk a ınfaptuit transformari importante pentru viitorul tarii sale; Acestea erau revolutii ce vor putea asigura autoapararea tarii care se situa atıt de aproape de Europa. Astfel nu numai ın chestiunea opunerii la colonialism, era un exemplu pentru ca un cadru militar sa nu ramına numai ca “detinator al conducerii”. Omul de ştiinta preşedintele catedrei la o serie de universitati cu renume din America, Europa, Asia şi Africa, prof. Dr. Ali Mazrui aminteşte ca conceptia şi actiunile lui M.K.Ataturk au influentat oamenii de stat şi de guvern occidentali.

Ataturk neındoios a schimbat conceptia despre poporul turc a europenilor. Pentru ca sute de ani cuvıntul “turc” fusese folosit ıntre europeni ca ceva comic ori banal. Este ştiut ca Imperiul otoman ın aceste comunitati era calificat ”omul bolnav al Europei”. Victoria cıştigata ın a doua parte a primului razboi mondial ın fata armatelor europene şi ulterior ın razboiul de independenta a asigurat ıntelegerea ın mod mult mai diferit drept popor şi luptator a turcilor. Consideratia şi respectul pentru turci a europenilor s-au schimbat.”

Sursa: TRT Romanian

IMPERIUL OTOMAN

(1876-1877)

Amurgul împărăţiei sultanilor
Naţiunile, ca şi indivizii, au nevoie de-a lungul existenţei lor de un ansamblu coerent de valori la care să se raporteze permanent, care să le ofere un cadru de percepere şi analiză a realităţii şi care să se constituie într-un model de conduită pentru toţi membrii comunităţii. Aceste valori sunt elemente esenţiale în conturarea profilului unei naţiuni. Definirea propriei identităţi este un fenomen complex, dinamic şi de lungă durată care se desfăşoară în paralel cu determinarea şi fixarea imaginii „celuilalt”, a străinului. În cadrul acestui proces, războaiele sunt momente de cumpănă în existenţa istorică a oricărui popor, dar absolut necesare pentru definirea propriei identităţi, şi pentru clarificarea obiectivelor de politică externă.
Războiul pentru independenţă a fost un astfel de moment fundamental al istoriei româneşti: pe de o parte, a fost primul conflict major din istoria noastră modernă care a solicitat şi a angrenat forţele vitale ale naţiunii, iar pe de altă parte a semnificat momentul în care am primit recunoaşterea pe plan internaţional ca popor liber. Adversarul pe câmpul de luptă dar şi cel mai important reper identitar extern al societăţii româneşti între 1876-1878 a fost Imperiul Otoman; acesta era considerat „bolnavul” ori „muribundul” permanent al Europei în secolele XVIII-XIX.
Împărăţia sultanilor otomani era percepută şi prezentată drept un stat decadent, foarte aproape de falimentul politic, social şi administrativ. Într-o lume aflată în plin proces de modernizare, de evoluţie accelerată, imperiul era lovit de o „paralizie organică”1 care nu îl lăsa să se civilizeze. Acesta era condamnat să se zbată între conservarea modului său tradiţional de viaţă şi guvernare şi cerinţele modernităţii: „poporul musulman care pare predestinat a fi încă mult timp închis ca Procust pe patul său, în preceptele şi comandamentele Coranului”2.
Sistemul de guvernare otoman se sprijinea pe diferenţa de religie între musulmani şi creştini, aceştia din urmă aflându-se pe o poziţie de inferioritate politică faţă de adepţii Islamului şi suportând permanent abuzurile guvernanţilor otomani. Din acest motiv, societatea otomană era considerată inferioară atât statelor occidentale, cât şi, supremă umilinţă, micilor state balcanice.

Practici de guvernare ntr-un imperiu
de „modă veche”
Caracteristicile fundamentale ale acestei societăţi erau despotismul, anarhia şi corupţia3. Era o lume în care domneau arbitrarul şi decăderea morală în administraţie, începând cu puterea centrală – sultanul – şi continuând cu funcţionarii: „(…) voinţa limitată a unui despot şi depravaţia consilierilor săi pot să ducă cu cea mai mare iuţeală existenţa unui stat la dezmembrare şi nimicire”4. Statul otoman era prezentat ca lipsit de orice reguli de guvernare, de orice legi. Totul se supunea capriciului de moment al sultanului, puterii sale absolute: „(…) cel mai iniţiat în secretele palatului sultanului nu ar putea răspunde, mai cu seamă în faţa capriciilor incalculabile ale voinţei ce domnesc destinele Imperiului Otoman”5. Un astfel de stat în care obiectivitatea normelor, a legilor era înlocuită de subiectivitatea voinţei persoanei nu putea avea o administraţie eficientă, ci doar una coruptă. Instabilitatea sistemului administrativ agrava criza imperiului: „în tot cazul destituirea unuia din cei mai înalţi funcţionari ai statului după simpla reclamaţie a unor studenţi constituie un fenomen guvernamental posibil numai pe ţărmul Bosforului”6. Nu este de mirare că o astfel de administraţie nu era luată în seamă nici de propria armată, nici de populaţie: „Guvernatorul turcesc din Prahady a publicat o proclamaţiune în care declară că nu mai poate scuti populaţiunea districtului său contra başbuzucilor. El provoacă populaţiunea a se înarma spre a ucide pe başbuzuci unde îi găsesc”7.
La falimentul statului otoman contribuia şi sistemul juridic. Anchetele şi probatoriul se remarcau prin precaritate şi condamnări abuzive ale celor care nu erau musulmani şi care nu aveau dreptul de a depune mărturie: „(…) această anchetă se face foarte iute şi fiindcă este destul doi martori musulmani pentru a convinge orice individ ne-musulman de crimă, se poate întâmpla că sunt acuzate de crimă persoane ce nici nu s-au gândit a le făptui”8.
În viaţa politică corupţia, depravarea, complotul ori asasinatul erau practici curente. Nimic nu mai surprindea; nici coaliţiile suspecte cum ar fi „monstruoasa coaliţie”9 susţinătoare a sultanului Murad V, nici asasinatele politice- „patruzeci de susţinători ai lui Murad, care se temeau pentru viaţa sa şi s-au opus la acea strămutare, fură sugrumaţi. Ziarele turceşti zic că au fost exilaţi”10. De asemenea, nimeni nu era uimit de incapacitatea sultanului de a face faţă problemelor din imperiu, şi nici de faptul că „a căzut în patima beţiei, plăcere moştenită din copilărie ca prinţ de la tatăl său”11.
Cu o astfel de guvernare incapabilă să asigure ordinea şi prosperitatea internă nu mai e de mirare că supuşii contestau autorităţile de la Istanbul. O acuzaţie care revenea constant atunci când se vorbea de reprimarea răscoalei de către otomani era aceea a asasinatelor barbare îndreptate în special împotriva populaţiei creştine din imperiu. Musulmanii erau acuzaţi atât de lipsă de simpatie faţă de creştini, cât şi de fanatism religios şi intoleranţă care îi determina să-i menţină pe aceştia într-o stare de inferioritate politică şi să-i ucidă fără milă12.

„Dovezi” ale barbariei otomane
Un prim element care demonstra barbaria otomană era răpitul fetelor. Răpirea unei tinere creştine a declanşat la Salonic un întreg lanţ de evenimente care au culminat cu linşarea a doi consuli occidentali, care au încercat să o protejeze pe tânără, în faţa unei mulţimi musulmane fanatizate13. Răpirilor li se adăugau acuzaţiile de ucidere a femeilor, a copiilor şi a bătrânilor aşa cum s-a întâmplat în oraşul Coslovăt: „pe strada principală erau înşiruite cadavrele a vreo 140 de bărbaţi, femei, copii, iar capetele lor formau o piramidă oribilă”14.
Un alt element care definea statul otoman drept unul barbar era lipsa de respect faţă de proprietate. După uciderea creştinilor urma de obicei confiscarea averilor. Toate aceste asasinate erau dacă nu ordonate de guvernul otoman, cel puţin tolerate de către acesta. Administraţia otomană dădea dovadă, pe lângă abuzuri, de o totală lipsă de cuvânt: s-a ordonat decapitarea creştinilor întorşi la casele lor, deşi exista o promisiune că nu vor păţi nimic15.
Principalul instrument al acestor asasinate era armata otomană. Situaţia acesteia era deplorabilă: existau mari discrepanţe între soldele ofiţerilor superiori şi cele ale soldaţilor, la care se adăuga faptul că erau plătite cu întârzieri mari; alimentele erau de cea mai proastă calitate, iar mizeria omniprezentă. De aici şi jafurile comise de soldaţii otomani16.
Dintre soldaţii armatei Porţii, başbuzucii au devenit cei mai cunoscuţi datorită jafurilor şi crimelor comise. Despre ei aflăm că aveau origine extra-europeană – erau asiatici sau africani – ceea ce echivala cu non-civilizaţia. Se diferenţiau prin costum şi arme, în funcţie de regiunile de provenienţă. Toată avuţia lor – mâncare, muniţie, obiecte jefuite – o purtau cu ei pe cal. Ofiţerii care îi conduceau erau neinstruiţi şi incapabili să controleze trupele. Lipsa totală de disciplină şi fanatismul religios îndreptat împotriva creştinilor îi transformau într-un formidabil instrument de răspândire a terorii17.
Sistemul sanitar al armatei otomane era, la rândul său, extrem de precar şi tributar fanatismului religios. Nu existau ambulanţe, bandaje sau medicamente: „Li se lasă rănile să putrezească mai bine decât să calce bigotismul şi fanatismul turcesc, care opreşte orice amputare; se văd soldaţi răniţi cu rănile nepansate, căutând drumul spre vreun spital mai apropiat”18. Vina pentru această situaţie gravă era atribuită exclusiv administraţiei de la Istanbul, mult mai preocupată de cenzurarea corespondenţelor străine, decât de soarta soldaţilor săi.
Turcilor le este imputat comportamentul necavaleresc şi lipsit de umanitate: în mai multe rânduri se relatează că otomanii nu au încetat focul şi nu au permis retragerea soldaţilor răniţi sau a corpurilor celor morţi de pe câmpul de luptă19. Aceasta era o dovadă în plus a lipsei lor de civilizaţie.

Presa scrisă şi difuzarea imaginilor stereotipice
Unicul militar otoman faţă de care Timpul manifesta respect şi preţuire era comandantul Plevnei, Osman paşa. Erau evidenţiate calităţile militare deosebite, demnitatea şi sobrietatea sa. Osman nu era considerat responsabil pentru eşecul armatei otomane pe câmpul de luptă; întreaga vină era pusă pe seama guvernului corupt de la Istanbul20. El era blamat doar pentru că nu a evacuat femeile şi copiii din oraşul Plevna, obligându-i să îndure condiţiile grele ale asediului.
Turcul tipic era văzut ca incapabil să asimileze civilizaţia în versiunea ei occidentală. El era descris ca fiind neprevăzător, lent, leneş şi mult prea religios. Părea că trăieşte în afara timpului. Munca sa era neorganizată, haotică şi nerentabilă. Opinia publică otomană era fanatizată şi iraţională.
În aceste condiţii, Imperiul Otoman nu putea fi niciodată un stat modern şi constituţional.

Imaginile stereotipice despre sine şi despre lumea înconjurătoare fac parte din „bagajul”, din utilajul mental al oricărui individ şi, extrapolând, al oricărei naţiuni. În cazul imaginilor referitoare la Imperiul Otoman care circulau în secolul al XIX-lea, în ziarul conservator Timpul observăm o lipsă a nuanţelor în analiză. Coordonatele acestui discurs sunt: barbaria, violenţa, arbitrarul, imposibilitatea asimilării modernităţii în spaţiul de dominaţie a otomanilor. Acest fapt nu este în totalitate surprinzător: cele mai puternice şi mai durabile în timp prejudecăţi ale unui popor/ unei etnii sunt cele legate de vecinii săi (Imperiul Otoman) ori de naţionalităţile cu care împart acelaşi spaţiu (evreii).
În secolul al XIX-lea principalul mijloc de informare în masă era ziarul. Acesta era unul dintre principalele mijloace de structurare şi organizare a spaţiului public: lectura presei provoca dezbaterea publică a problemelor cu care se confrunta comunitatea, punea în circulaţie idei, facilita schimbul cultural. Ziarul era un factor de socializare a indivizilor: egaliza, uniformiza, colectiviza, crea un spaţiu de socializare, un spaţiu comunitar, desigur imaginar, în care cititorii găseau confirmarea propriilor lor opinii şi atitudini.
Ziarele nu erau citite în principal pentru informaţii, cât pentru validarea publică a experienţelor private, a convingerilor intime ale indivizilor. Publicaţiile din secolul al XIX-lea abundau mai degrabă în luări de poziţie polemice faţă de adversarii politici, decât în informaţii „pure”, ne-contaminate de orientarea politico-ideologică a celor care scriau articolele. Tocmai această subiectivitate, aceste comentarii puternic personalizate constituie sursele cele mai bogate pentru o analiză a jocului creării şi utilizării imaginilor identitare. Ziarele nu sunt creatoare de stereotipii; ele mai degrabă preiau, întreţin şi propagă prejudecăţi ale societăţii în care apar.

Sursa: Centrul Cultural Pitesti
Autor CAMELIA DRAGHICI

Cine au fost primii locuitori din Kosovo?

In cazul conflictelor iscate de aparitia ultimului stat pe harta Europei, totul se reduce de fapt la o intrebare simpla: „Cine au fost primii locuitori pe teritoriul Kosovo?”, se intreaba Antena3, intr-un reportaj publicat pe site-ul televiziunii. Cam aceeasi intrebare de care se agata nationalistii maghiari din Transilvania, cu diferenta ca aici descendenta locuitorilor este evident cunoscuta.

Astfel ca, vorba oficialilor romani, „o similitudine politica nu se poate aplica in Harghita si Covasna sau cu atat mai putin pentru intreg Ardealul”. Conditiile istorice, politice, economice, sociale sunt total diferite in cele doua regiuni si e foarte greu pentru maghiari sa forteze o solutie Kosovo.

Pana in secolul XIX, se stiu putine despre provincia Kosovo. Cei mai vechi locuitori cunoscuti erau ilirii; astazi, albanezii spun ca sunt descendentii lor directi. Sarbii spun insa ca albanezii au aparut de fapt in zona la inceputul Evului Mediu, ca rezultat al aliantelor intre pastorii nomazi si urmasii neromanizati ai ilirilor si dardanienilor din Tracia. Trasarea descendentei este insa oricum dificila: este foarte posibil ca locuitorii regiunii, dinainte de sarbii veniti din nord, sa fie inruditi genetic, insa sunt necesare probe de ADN care sa stabileasca clar acest lucru. In conditiile conflictului care a durat atatia ani, aceste probe sunt foarte greu de obtinut.

Regiunea a fost cucerita de Alexandru cel Mare in anul 300 i.Ch. apoi, din secolul IV d.Ch., face parte din provincia romana Dardania. In secolul VI, slavii trec Dunarea catre Balcani. Migratiile, asa cum se stie, au slabit Imperiul Bizantin suficient cat ilirii – cunoscuti de vecinii lor drept albanezi – sa se mute la est de Adriatica, in regiunea balcanica Kosovo. Limba lor a devenit cunoscuta ca albaneza, iar credinta lor se leaga de Biserica Bizantina, dupa Marea Schisma din 1054. Slavii, ajunsi in Balcani, se divid in trei mari grupe, aceleasi ramase pana in ziua de azi: sloveni, croati si sarbi. Pana in secolul XII, aproape intreaga zona cunoscuta astazi ca nordul Albaniei si Kosovo era deja in mainile slavilor.

Pana in 1190, Kosovo a devenit centrul cultural si administrativ al statului medieval sarb, condus de dinastia Nemanjic, care a dainuit timp de 200 de ani. Tocmai de aceea, Kosovo este cunoscut de sarbi ca „Vechea Serbie”. Totusi, in 1389, in faimoasa Batalie de la Kosovo Polje, sarbii si aliatii lor sunt invinsi de turci, iar la scurt timp, Kosovo devine parte a Imperiului Otoman. Albanezii au inceput sa se intoarca, intr-un numar considerabil, in decursul secolului XV, iar Turcii au devenit suverani in 1489.

In tot acest timp, marea majoritate a albanezilor erau inca crestini, si traiau alaturi de sarbi intr-o armonie cel putin rezonabila. In timp, albanezii, dar si o mica parte din sarbi, au devenit musulmani. Rezistenta sarba la convertirea la Islam a fost mult mai puternica, atata timp cat Kosovo era centrul Bisericii Ortodoxe Sarbe, cu numeroase scoli teologice.

Catre sfarsitul secolului al XVII-lea, sarbii au inceput sa paraseasca Kosovo, ca rezultat al numeroaselor victorii ale otomanilor. Serbia si Kosovo au fost anexate Imperiului Otoman in 1459, Bosnia si Hertegovina au cazut in 1465, respectiv 1483. De atunci, crestinii si evreii din regiune au platit biruri si s-au supus pana la mijlocul secolului al XIX-lea, cand marile puteri europene au infierat politica dusa de sultan.

Prin Tratatul de la San Stefano, din 1898, Serbia devine stat independent. Tot atunci, puterile vest-europene au reactionat la ceea ce ei considerau interese ruse exagerate in Balcani, prin impunerea unui nou tratat de pace Rusiei, de data aceasta la Berlin, sub prezidiul cancelarului Otto von Bismarck. Intelegerea reduce puternic dimensiunile Bulgariei si returneaza teritoriul albanez turcilor. Multi sarbi sunt expulzati din Kosovo, iar fortele sarbe sunt fortate sa se retraga.

In timpul celui de al Doilea Razboi Mondial, mai exact incepand cu 1941, cea mai mare parte din Kosovo a fost anexata unei Albanii controlate de Italia fascista, in timp ce Regatul era sub ocupatie germana. In 1943, la Mulje, Albania, a luat fiinta un organism pentru alvarea „Albaniei”, care milita pentru unirea cu Kosovo intr-un stat independent. In acelasi an, o a doua Liga de la Prizren a fost infiintata, cu delegati din toate teritoriile albaneze si cu obiective similare.

Fara indoiala, intre 1974 si sfarsitul deceniului IX, albanezii din Kosovo s-au bucurat de o libertate niciodata atinsa in istoria lor zbuciumata. Sub legea sarba, albaneza sau otomana, autonomia era un simplu proiect. Dar pentru kosovarii in cautarea independentei, nu a fost de ajuns. Chiar si asa, consensul lipseste inca, pentru ca unii cereau doar independenta, in timp ce altii vor si alipirea la Albania.

A urmat Slobodan Milosevici. Intreaga Europa a urmarit cu sufletul la gura evolutia conflictelor sangeroase de ani si ani de zile. Asa cum a urmarit, zilele acestea, si aparitia unui nou stat pe harta Europei, tolerat de puterile occidentale, refuzat in est.

19 Februarie 2008
Sursa: Ziare.com

MAHOMED AL II-LEA (1432-1481)

S-a nascut la Adrianopol. La varsta de numai 12 ani a urcat pe tron, devenind sultan, dar prima lui domnie a fost una scurta, de numai 2 ani (1444-1446). La 19 ani a revenit la putere, fiind sultan pana in anul mortii sale, 1481. Pe plan intern s-a dovedit a fi priceput, administrand foarte bine intinsul stat otoman. S-a remarcat prin actiunile sale militare. Inca din primii ani de domnie, sultanul s-a aratat a fi un bun comandant de osti. La doi ani de la preluarea tronului, la data de 29 mai 1453, a cucerit Constantinopolul, punand capat existentei Imperiului Bizantin. In acest oras si-a instalat capitala, dar trebuie mentionat ca a garantat libertatea de cult crestinilor, iar genovezii si venetienii au beneficiat in continuare de privilegii comerciale acolo. Dupa cucerirea Constantinopolului, M. a actionat pentru ocuparea intregii Peninsule Balcanice. Astfel, din anul 1458 a inceput luptele pentru cucerirea intregului teritoriu grecesc, ocupand Atena. In anul 1470, toata Grecia se afla sub stapanire otomana. Serbia a fost cucerita de M. in anul 1459, Bosnia in anul 1463, iar Albania in 1479. Sultanul a distrus si Imperiul Grec de la Trapezunt, in anul 1461, iar Hanatul Crimeei i-a devenit vasal in 1475. M. a condus armate si pe teritoriul romanesc (in tara Romaneasca, in anul 1462, cand nu a putut sa-l infranga pe Vlad tepes, si in Moldova, in anul 1476, cand a fost fortat sa paraseasca tara fara sa-l poata inlatura pe Stefan cel Mare de pe tron). Datorita cuceririlor pe care le-a facut, a fost numit si Fatih – Cuceritorul. El este considerat, ca urmare a victoriilor sale si a modului in care a administrat intinsul stat, intemeietorul Imperiului Otoman.

Sursa: Studentie.ro

DE LA RAZBOIUL DE NIMICIRE LA TOLERANTA. ISLAMUL CLASIC DESPRE LUMEA MUSULMANA

Lucrarea „De la Razboiul de nimicire la toleranta. Islamul clasic despre lumea nemusulmana” prezinta, intr-o maniera sintetica, din perspectiva unilaterala, natura relatiilor musulmanilor cu nemusulmanii in perioada Islamului clasic ” sec. VII-XI ?, prin prisma conceptelor de toleranta si intoleranta in contextul evolutiei statului arab.

Viata lui Mahomed

Tema studiului de fata si implicit Viata lui Mahomed de Washington Irving sint relevante nu numai pentru o discutie asupra obiectivitatii in istorie si religie ci si pentru profilul si problematica lumii contemporane. In lumea de astazi traiesc 1 927 953 000 de crestini. Numarul adeptilor celei de a doua mari religii monoteiste, mahomedanismul, este de 1 099 634 000.

Mahomed al II-lea, cuceritorul Bizanţului

DESCRIERE: Viaţa şi faptele glorioase ale sultanului otoman MahomedII (1451–1481), care în 1453 a supus Constantinopolul şi l-a transformat în capitala sa, şi pe care Ştefan cel Mare l-a învins la Vaslui (1475). A rămas în istorie ca una dintre cele mai ilustre figuri ale Vechiului Continent.

Soliman Magnificul

DESCRIERE: O fascinantă cronică a Imperiului Otoman aflat la apogeul său sub domnia lui Soliman I (1520–1566), supranumit şi „Umbra lui Allah pe Pământ”, abil politician şi despot atotputernic.

Cruciadele

DESCRIERE: Cartea abordează multiplele aspecte ale acestei mari epopei a istoriei universale (opt expediţii militare în Orientul Apropiat, organizate la îndemnul Bisericii Catolice din Europa Apuseană în perioada 1096-1270), ale cărei consecinţe sociale, economice, religioase şi culturale s-au manifestat până în vremea noastră.

Istoria imperiului otoman

Nascut in Asia Mica, la inceputul secolului al XIV-lea, pe ruinele Imperiului Bizantin si cele ale sultanatului selgiucid, Imperiul Otoman se intindea, doua secole si jumatate mai tarziu, de la portile Vienei pana in Yemen, din Algeria pana in Irak. Intr-un spatiu atat de intins, autoritatea sultanului si porunca lui Allah, „seriatul?, ramaneau de necontestat.

Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale

Autor Samuel P. Huntington
Editura Antet 2007. http://www.antet.ro
Preţ 42.1 Lei
ISBN: 973-8167-02-7

Teza acestei carti, extrem de provocatoare, este amenintarea crescanda ce rezulta din acutizarea conflictelor dintre tari si culturi care se fondeaza pe credinta religioasa si pe dogma.

Atlasul popoarelor din Orient. Orientul Mijlociu, Caucaz, Asia Centrala

Autor(i) Andre Sellier, Jean Sellier
Editura Niculescu. http://www.niculescu.ro
Anul apariţiei 2006
ISBN: 978-973-568-057-6
Preţ site: 44.96 lei Reducere: 25% / 14.99 lei (Preţ librării: 59.95 lei)

Despre atlasele popoarelor

Gindirea politica arabă.

Gindirea politica arabă. Concepte-cheie intre tradiţie şi inovaţie
AUTOR Laura Sitaru
Editura Polirom. www.polirom.ro
COLECTIE OPUS. Stiinte politice
PRET 29.95 RON
DOMENIU Politica si politologie
ISBN 978-973-46-1494-3
ANUL APARITIEI 2009

Prezentare
Prefata de Lucian Boia

Problema identitatii colective in lumea arabo-islamica si a expresiei acesteia in plan sociopolitic preocupa atit mediile culturale islamice, cit si pe cele occidentale. Lucrarea prezinta, dintr-o tripla perspectiva – lingvistica, istorica si politica –, formarea principalelor concepte care definesc dezvoltarea identitara in spatiul arabo-islamic in perioada moderna. O atentie speciala este acordata referintelor istorice si curentelor modernitatii occidentale aplicate lumii arabo-islamice – nationalismul, democratia, libertatea sau laicitatea –, precum si analizei limbajului politic contemporan.

„Unitatea lumii arabo-islamice, dar si diversitatea ei, inertiile traditionale, dar si tendintele modernizatoare, respingerea Occidentului, dar si apropierea de Occident, toate isi gasesc locul intr-o expunere bine tinuta sub control, care nu-ti propune nici sa valorizeze, nici sa devalorizeze, ci pur si simplu sa explice.” (Lucian Boia)

Cuprins:
Conceptul de stat in gindirea islamica • Autoritatea in islam: un singur concept, mai multe interpretari • Institutia statului in islam la intilnirea cu modernitatea de tip european • Ideologii care au marcat modernitatea arabo-islamica • Democratia in spatiul arab • Laicitatea si modernitatea arabo-islamica.

Istoria religiilor.

Vol. III Religiile dualiste. Islamul
AUTOR: Giovanni Filoramo (coordonator)
Editura Polirom. http://www.polirom.ro
COLECTIE HORS COLLECTION
PREŢ 44.95 RON
DOMENIU Religie, teologie
ISBN 978-973-46-1449-3
ANUL APARITIEI 2009

Europa şi Islamul. Istoria unei neinţelegeri

AUTOR Franco Cardini
Editura Polirom. http://www.polirom.ro
COLECTIE CONSTRUCTIA EUROPEI
PRET 15.50 RON
ISBN 973-683-993-1
ANUL APARITIEI 2002

Identitatea arabă. Istorie, limbă, cultura

AUTOR Nadia Anghelescu
Editura Polirom 2009. http://www.polirom.ro
COLECTIE PLURAL.M
PRET 35.95 RON
ISBN 978-973-46-1338-0

Ciocnirea fundamentalismelor

Autor Tariq Ali
Editura Antet 2006. http://www.antet.ro
Preţ 41.6 Lei

Din punctul de vedere al politicii interne, administratia Bush a acoperit situatia in degradare a economiei americane cu asa-numita amenintare la adresa securitatii nationale.

Sclavia pe pamant islamic

Autor Malek Chebel
Editura ARTEMIS 2009, http://www.semneartemis.ro

Istoria razboiului dintre islam si crestinatate

Istoria razboiului dintre islam si crestinatate 622+2007
Un conflict teribil
Autor Jean-Paul Roux
Editura Artemis 2007, http://www.semneartemis.ro