TANGO-URI ÎNCINSE PE ‘TABLA DE ŞAH’: PERECHEA RUSIA-IRAN (I)

DACĂ ÎNTR-ADEVĂR, aşa cum opina Robert O. Freedman, “dintre toate statele Orientului Mijlociu, Iranul este cel mai important pentru Rusia”, analiza relaţiilor bilaterale Rusia-Iran se constituie într-un demers pe cât de necesar înţelegerii dinamicii interne Orientului Mijlociu, pe atât de dificil, din multiple motive – complexitatea unică a interacţiunilor celor două state, tributară moştenirii istorice bogate a rivalităţii de odinioară dintre Imperiul Ţarist şi Persia; proximitatea geografică a celor două state; rolul major al relaţiei în discuţie asupra chiar jocurilor de putere şi influenţă la nivel global la ora actuală.

Fundalul istoric

Într-o sumară retrospectivă, în noua configuraţie a sistemului internaţional de la începutul anilor ’90, relaţia bilaterală dintre Rusia şi Iran a debutat sub semnul unui antagonism de secole, într-un tipar de inimiciţie accentuată. Pe fondul unor secole de rivalitate între Imperiul Ţarist şi Persia, refuzul de la începutul celui de al doilea război mondial al şahului de la acea vreme Rheza (Khan Mirpanj) de a permite staţionarea trupelor britanice în Iran a fost interpretat ca o măsură progermană. O alinierea a ţării bogate în petrol de partea naziştilor fiind considerată inacceptabilă, în 1941 trupe britanice şi sovietice invadează Iranul şi forţează la 16 septembrie acelaşi an abdicarea şahului, înlocuit la conducere cu fiul său, Rheza Mohammad Aryamehr Pahlavi.

Apoi, la sfârşitul războiului, URSS a încercat permanentizarea influenţei sale în regiune, unul din mijloacele accesibile în acest sens fiind fragmentarea teritorială a Iranului. În acest sens poate fi intepretată proclamarea în 1945 în partea de nord a Iranului ocupată de sovietici a “republicii kurde Mahabad”. Aceasta a fiinţat însă numai un an, până când conform împărţirii sferelor de influenţă între occidentali şi sovietici, teritoriul în discuţie a reintrat în posesia Iranului.

Pe parcursul primelor decenii postbelice, Iranul a rămas în sfera de influenţă a Marii Britanii (şi în extensie a SUA), miza fiind una dublă: pe de o parte menţinerea accesului la masivele resurse de petrol ale ţării [1], iar pe de altă parte instrumentalizarea Iranului în scopul “îndiguirii” URSS şi al blocării expansionismului ei până la “mările calde”. Până la sfârşitul anilor ’70, şahul Rheza Mohammad Pahlavi a rămas astfel un aliat fidel al SUA în dauna URSS, Washingtonul fiind de altfel cel care, dincolo de asistenţa militară, i-a încurajat chiar ambiţiile nucleare în cadrul megaproiectului “Atomi pentru Pace”; în 1957, guvernele american şi iranian au semnat un acord de cooperare în probleme nucleare ca parte a “Atomi pentru Pace”, iar câţiva ani mai târziu, Iranul a achiziţionat tot din SUA un reactor experimental, devenit funcţional în 1967. Apoi, după ce a înfiinţat Organizaţia Energiei Atomice, fostul şah pro-american Pahlavi declara cu vădită satisfacţie că “Iranul va avea bomba nucleară, neîndoielnic şi mai repede decât s-ar putea aştepta”..

Revoluţia Islamică din 1979 a produs o schimbare radicală a datelor problemei, căreia i s-au văzut nevoiţi să se adapteze nu doar strategii americani, ci şi cei sovietici. În esenţă, dincolo de retorica antioccidentală a ayatollah-ului Khomeini şi ipostazierea SUA ca “Marele Satan”, noua linie directoare a politicii externe iraniene a fost una echivalată sintagmei de nealiniere “nici Est, nici Vest”, o politică poate nu tocmai eficientă în condiţiile în care atât URSS cât şi SUA şi-au manifestat vădit îngrijorarea faţă de obiectivul declarat al Teheranului de “export” al Revoluţiei Islamice. Din această cauză nu s-a produs nici apropierea de URSS (îngrijorată de posibila destabilizare a republicilor sale majoritar musulmane din Asia Centrală şi acuzată de Teheran de politica sa seculară în genere şi de intervenţia militară în Afghanistan în particular), la fel cum ostilitatea comună a sovieticilor şi americanilor faţă de noul regim a determinat susţinerea regimului lui Hussein în dauna Teheranului în războiul iraniano-irakian din 1980-1988.

Contextul post-Război Rece

Ulterior, imediat după prăbuşirea Uniunii Sovietice, Iranul şi Rusia s-au lăsat încă o dată antrenate într-o dispută geostrategică dublă – una generală şi de substanţă, legată de rivalitatea triunghiulară Rusia-Turcia-Iran pentru supremaţie regională în Caucaz şi Asia Centrală, cealaltă punctuală şi subsumată, legată de tabăra în favoarea căreia au intervenit în conflictul azero-armean de la începutul anilor ’90.

Conflictul azero-armean a avut la momentul desfăşurării sale potenţialul real şi perceput ca atare de a fi translatat la un nivel superior, între Rusia pe de o parte şi Iran şi Turcia pe de altă parte. Retrospectiv, Caucazul devenise încă din perioada imediat premergătoare destrămării de jure a URSS o zonă de înaltă conflictualitate dimensionată predilect interetnic, dar suprapusă unor clivaje religioase, de la conflictul azero-armean şi până la conflictele din Daghestan sau secesionismul din Inguşeţia (Rusia), Oseţia de Sud, Adjaria şi Abkhazia (Georgia). Conflictul a erupt practic, după decenii de latenţă, în august 1989, atunci când armenii majoritari în enclavă îşi aleg propriul Consiliu Naţional şi declară secesiunea enclavei şi unirea cu Armenia. După izbucnirea ostilităţilor şi intensificarea conflictului, la referendumul din septembrie 1991, boicotat de azeri, 99% dintre participanţi s-au declarat în favoarea independenţei.

Iniţial, atât Iranul, cât şi Turcia au adoptat o poziţie neutră faţă de conflictul localizat într-o zonă tradiţională de interes pentru Moscova, cu atât mai mult cu cât liderii politici şi militari ruşi au declaraseră, cât se putea de des şi de răspicat, că zona Caucazului este una de interes strategic pentru Rusia. Din acelaşi motiv, cele două state au evitat să se implice în perioada respectivă în conflictele din Georgia, Daghestan şi Abkhazia şi s-au mărginit să participe în calitate de mediatori, alături de Rusia şi alte nouă state OSCE, la rundele de negociere din 1991 dintre cele două state beligerante. În calculele de securitate ale celor două state cu interes direct, Turcia pe de o parte a ales această modalitate pornind de la obiectivul multiplu de a: nu deranja Rusia; face pe plac Occidentului, care susţinea Armenia; nu deteriora suplimentar relaţiile cu Armenia (consecutiv problemei încă vii în mentalul colectiv a genocidului armenilor din Imperiul Otoman în perioada primului război mondial); a nu pierde simpatia azerilor, de care Ankara se apropiase economic şi cultural, nu însă şi militar. Aceeaşi poziţie de neutralitate a adoptat-o iniţial şi Iranul încă slăbit militar după războiul împotriva Irakului, aceasta deşi autorităţile religioase de la Teheran au furnizat azerilor (70% dintre ei fiind şiiţi, ca şi iranienii) nu doar fonduri pentru reconstrucţia şi restaurarea moscheilor distruse în perioada comunistă, ci şi armament şi logistică militară.

Treptat, opinia publică din Turcia şi Iran s-a manifestat din ce în ce mai deschis ca susţinătoare a cauzei, în special după blocarea de către armeni a provinciei exclavate Nakhcevan şi masacrarea civililor azeri la Khodzhaly, în februarie 1992. Consecutiv, Turcia şi Iranul au rămas neutre de jure, dar de facto guvernele lor au dispus închiderea frontierei cu Armenia, instituind un embargo asupra tuturor importurilor din statul vecin (reprezentate în special de petrol, gaze şi produse de industria alimetară).

Punctul culminant al conflictului a fost atins în 1993, când Armenia a ocupat 20% din teritoriul azer. Turcia a solicitat imperativ ca armenii să renunţe la cuceririle lor, ba mai mult, la fel ca şi Iranul, a comasat trupe de-a lungul frontierei cu Azerbaidjanul – provocând o escaladare a crizei până aproape de declanşarea unui război în deplinul sens al cuvântului între Turcia şi Iran pe de o parte şi Rusia pe de altă parte. Rusia a reacţionat incisiv, mobilizând la rândul ei trupe în Caucaz, pentru a demonstra că nu glumeşte, iar în iunie 1993 a orchestrat o lovitură de stat în Azerbaidjan, în urma căreia puterea a revenit unui grup de ofiţeri azeri aserviţi Moscovei. Cei din urmă au demobilizat trupele, teritoriul cucerit de armeni rămânând până în ziua de astăzi în posesia lor. Conflictul nu s-a soluţionat autoritativ, dar s-a atenuat treptat ca intensitate, iar în 1999 s-a ajuns finalmente la încheierea unui acord bilateral între beligeranţi, care a reglementat status quo-ul. Turcia şi Iranul şi-au redirecţionat atenţia spre Asia Centrală, cu specificarea că prima menţine în continuare închisă frontiera cu Armenia.

La fel de adevărat însă, în comparaţie cu Turcia, Iranul a adoptat totuşi o mai mare prudenţă în comportamentul său în regiune, cel puţin până la eruperea conflictului din Caucaz. Teheranul bunăoară a recunoscut independenţa Azerbaijanului şiit (proclamată în noiembrie 1991) abia după ce a făcut-o URSS. Similar, chiar în plină desfăşurare a conflictului azero-armean, atât Rusia cât şi Teheranul au dat o dovadă indiscutabilă de pragmatism atunci când în 1992 au încheiat un contract uriaş (în valoare de câteva mld. USD) prin care Iranului aveau să-i fie vândute submarine clasa “3 kilo”, tancuri tip T-72, avioane de luptă MIG-29, aparate de zbor Su-24, lansatoare de rachete şi artilerie de cel mai nou tip.

Retrospectiv judecând lucrurile, cert este că dispta pentru influenţă regională fiind câştigată categoric de către Rusia, Teheranul a părut să accepte treptat această realitate, iar consecutiv, anii ’90 au marcat o apropiere progresivă şi evidentă a celor două state, facilitată de o serie de interese comune: la nivel regional – cooperarea în menţinerea echilibrului din urma fragilului armistiţiu din Tadjikistan şi respectiv susţinerea Alianţei Nordului împotriva talibanilor în Afghanistan; global – ambele denunţau (deschis în cazul Iranului şi tacit în cazul Rusiei) eforturile SUA de instaurare a unei lumi unipolare şi a unei “Pax Americana”; bilateral – într-o cooperare reciproc avantajoasă, Rusia s-a constituit în de departe cel mai generos furnizor de armament al Iranului, care şi-a sporit arsenalul în acest fel cu avioane supersonice, tancuri, submarine Diesel şi diverse tipuri de rachete.

În paralel cu coordonarea vizibilă a politicii cu Iranul, Rusia a adoptat o politică duplicitară faţă de SUA, în contextul mai larg al eforturilor de reinstaurare a influenţei de odinioară şi al încercării în acest sens de creare a unor aliniamente anti-americane. Anul 1995 a oferit o primă, dar nesingulară, mărturie elocventă de acest tip: pe de o parte, oficialii ruşi au semnat un contract cu guvernul iranian prin care se angajau să finalizeze lucrările la Bushehr [2], dar pe de altă parte, în acelaşi an Elţîn l-a înlocuit pe ministrul rus al Energiei şi a dispus sistarea vânzărilor către Iran de centrifugi nucleare. Mai mult, spre nemulţumirea Iranului, la 30 iunie vicepreşedintele american şi premierul rus de la acea vreme au încheiat o înţelegere, numită după numele lor “Protocolul Gore-Cernomîrdin”, prin care partea rusă se angaja să nu mai vândă armament Iranului începând cu 1999 (an în care expirau contractele în vigoare la data semnării protocolului
(vezi partea a doua)

——————-
Note:
[1] Ceea ce explică intre altele şi intervenţia promptă a CIA şi MI6 în 1953 şi răsturnarea guvernului Mossadeq după ce acesta naţionalizase industria petrolului în 1951.
[2] În anii ’70, guvernul de la Teheran a semnat cu firmele germane Siemens şi Kraftwerk Union un contract prin care partea germană se angaja să construiască la Bushehr, oraş la Golful Persic, două reactoare nucleare. Construirea lor, începută în 1974, a fost sistată după Revoluţia din 1979 (când proiectul era finalizat în proporţie de 85%), întrucât o fatwa emisă de ayatollah-ul Khomeini a decretat armele nucleare ca imorale şi contravenind preceptelor Coranului. Totuşi, războiul împotriva Irakului, care a făcut generos uz de arsenalul său chimic şi biologic, l-a determinat pe şeful suprem să decidă în 1985 reluarea programului nuclear într-o tentativă de a echilibra disputa. După încheierea conflictului bilateral şi în contextul mai larg al sfârşitului Războiului Rece, SUA reuşit să convingă firmele germane să nu răspundă cererii Iranului de a elua activităţile la Bushehr. În atare situaţie, Iranul s-a orientat spre alte posibile surse de ajutor, precum China, India, Brazilia, Cehia, Ucraina sau Kazahstan, însă presiunile SUA ca hegemon incontestabil şi arbitru al conflictelor regionale, au blocat participarea acestor potenţiali parteneri în derularea programului nuclear iranian. Finalmente, în 1995 Iranul a încheiat un acord de 800 milioane USD cu Rusia avînd ca obiect finalizarea construcţiei primului reactor. La ora redactării acestor rânduri, reactorul este aproape finalizat, întârzierea de până acum a construcţiei sale fiind cauzată de motive financiare (divergenţe asupra modalităţilor de plată) şi tehnice (legate de dificultatea reconfigurării proiectului iniţiat de germani în conformitate cu design-urile ruseşti).

Sursa: AlterMedia România
Ionut Apahideanu

Ataturk, renaşterea unei natiuni

Prof. Dr. Ali Marzui

Continuam sa manifestam recunoştinta dupa marele lider M.K.Ataturk prin scrierile oamenilor de stat, scriitori şi gınditori cu renume mondial consemnate ın memoria istoriei.

Prof. Dr. Ali Mazrui un politician de ştiinte politice de origine keniana este un om de ştiinta ce a ındeplinit functie de preşedinte la catedrele universitatilor cu renume dintr-o serie de tari din America, Europa, Asia şi Africa. Prof. Mazrui a fost la conducerea Institutului de cercetari culturale internationale a Universitatii Binghamton din oraşul New York, a fost consultant şi membru la numeroase institutii de ştiinta şi organizatii internationale a lumii.

Prof. Mazrui ın acelaş timp este un cercetator ın domeniul politicii ale carui lucrari au fost publicate ın reviste şi ziare cu renume mondial cum ar fi ziarul Cumhuriyet din Turcia, apoi The Times, The New York Times, The Guardian, Afrique 2000, International Political Science Journal. Prof. Mazrui şi-a dedicat o mare parte a vietii academice pentru relatarea culturii africane, problemelor din Africa, Africa americanilor din America şi occidentalilor. Este cunoscut cu cele peste 20 carti editate.

Prof. Mazrui subliniaza ca Ataturk dupa ani de zile de la trecerea sa ın nefiinta este singurul lider care prin conceptia sa continua sa fie sursa de inspiratie pentru natiunea sa şi continua ıntocmai: “In sec. 20 nu exista un alt lider ın afara de M. Kemal ale carei conceptii sa joace rol primordial ın viata tarii sale. Dupa parerea mea aceasta se datoreaza calitatilor sale de revolutionar, arhitect ce se situeaza ın fruntea identitatii nationale de turc modern şi sustinator a independentei turce. O mare parte a concetatenilor lui Ataturk ıntre care şi cei care ınsuşesc toate politicile Lui califica contributii deosebit de importante succesul relatarii ocrotirii independentei nationale turce şi identitatii turce.”

Prof. Dr. Ali Mazrui afirma ca razboiul de independenta sub liderimea lui Ataturk ın Turcia a fost prima victorie initiata ımpotriva colonialismului. Amintind ca aceasta este o situatie deosebit de interesanta, Mazrui continua ıntocmai: “ Este o situatie deosebit de intersanta,pentru ca statul otoman ın sine era un imperiu, adica tinea sub suveranitate popoare diferite. Insa de data aceasta, Turcia era amenintata, devenea o natiune separata şi se opunea rezistenta cu succes la colonialismul vest european. In realitate erau şi turci care negociau cu englezi şi americani pentru a intra sub protectia ori mandatul lor. Mustafa Kemal a spus NU. De ce sa intram sub protectie straina! Noi ın istorie am trait drept o natiune cu onoare. Daca suntem pregatiti sa luptam pentru patrie, vom putea ocroti identitatea şi prezenta independenta.” Iata ca aceasta a fost o lectie deosebit de importanta pentru popoare colonizate din alte locuri a globului.

Eu m-am nascut şi am crescut ın Kenia din continentul Africa. Dupa care am facut cercetari ın Orientul Mijlociu şi Africa. In Africa preiau conducerea militarii, obtin privilegii de conducere, iar dupa ındepartarea din conducere vad ca tara nu este ın situatie mult mai buna ca ınainte. Latura diferita din revolutia lui Ataturk era urmatoarea: Acest militar ce a venit la conducere nu era un militar ce a ocupat locul pentru a ramıne la conducere, se afla ın frunte pentru a schimba comunitatea. In unele tari din Africa aproape ın fiecare an sunt organizate lovituri de stat. Aproape nici unul din aceste guverne militare nu au fost de viata lunga. Pına şi un lider cu vederi mai largi precum Cemal Abdul Nasır nu a avut o influenta eficienta. Dupa scurt timp de la moartea sa, tara a fost “Nasirizata”. Iar M.K.Ataturk a ınfaptuit transformari importante pentru viitorul tarii sale; Acestea erau revolutii ce vor putea asigura autoapararea tarii care se situa atıt de aproape de Europa. Astfel nu numai ın chestiunea opunerii la colonialism, era un exemplu pentru ca un cadru militar sa nu ramına numai ca “detinator al conducerii”. Omul de ştiinta preşedintele catedrei la o serie de universitati cu renume din America, Europa, Asia şi Africa, prof. Dr. Ali Mazrui aminteşte ca conceptia şi actiunile lui M.K.Ataturk au influentat oamenii de stat şi de guvern occidentali.

Ataturk neındoios a schimbat conceptia despre poporul turc a europenilor. Pentru ca sute de ani cuvıntul “turc” fusese folosit ıntre europeni ca ceva comic ori banal. Este ştiut ca Imperiul otoman ın aceste comunitati era calificat ”omul bolnav al Europei”. Victoria cıştigata ın a doua parte a primului razboi mondial ın fata armatelor europene şi ulterior ın razboiul de independenta a asigurat ıntelegerea ın mod mult mai diferit drept popor şi luptator a turcilor. Consideratia şi respectul pentru turci a europenilor s-au schimbat.”

Sursa: TRT Romanian

IMPERIUL OTOMAN

(1876-1877)

Amurgul împărăţiei sultanilor
Naţiunile, ca şi indivizii, au nevoie de-a lungul existenţei lor de un ansamblu coerent de valori la care să se raporteze permanent, care să le ofere un cadru de percepere şi analiză a realităţii şi care să se constituie într-un model de conduită pentru toţi membrii comunităţii. Aceste valori sunt elemente esenţiale în conturarea profilului unei naţiuni. Definirea propriei identităţi este un fenomen complex, dinamic şi de lungă durată care se desfăşoară în paralel cu determinarea şi fixarea imaginii „celuilalt”, a străinului. În cadrul acestui proces, războaiele sunt momente de cumpănă în existenţa istorică a oricărui popor, dar absolut necesare pentru definirea propriei identităţi, şi pentru clarificarea obiectivelor de politică externă.
Războiul pentru independenţă a fost un astfel de moment fundamental al istoriei româneşti: pe de o parte, a fost primul conflict major din istoria noastră modernă care a solicitat şi a angrenat forţele vitale ale naţiunii, iar pe de altă parte a semnificat momentul în care am primit recunoaşterea pe plan internaţional ca popor liber. Adversarul pe câmpul de luptă dar şi cel mai important reper identitar extern al societăţii româneşti între 1876-1878 a fost Imperiul Otoman; acesta era considerat „bolnavul” ori „muribundul” permanent al Europei în secolele XVIII-XIX.
Împărăţia sultanilor otomani era percepută şi prezentată drept un stat decadent, foarte aproape de falimentul politic, social şi administrativ. Într-o lume aflată în plin proces de modernizare, de evoluţie accelerată, imperiul era lovit de o „paralizie organică”1 care nu îl lăsa să se civilizeze. Acesta era condamnat să se zbată între conservarea modului său tradiţional de viaţă şi guvernare şi cerinţele modernităţii: „poporul musulman care pare predestinat a fi încă mult timp închis ca Procust pe patul său, în preceptele şi comandamentele Coranului”2.
Sistemul de guvernare otoman se sprijinea pe diferenţa de religie între musulmani şi creştini, aceştia din urmă aflându-se pe o poziţie de inferioritate politică faţă de adepţii Islamului şi suportând permanent abuzurile guvernanţilor otomani. Din acest motiv, societatea otomană era considerată inferioară atât statelor occidentale, cât şi, supremă umilinţă, micilor state balcanice.

Practici de guvernare ntr-un imperiu
de „modă veche”
Caracteristicile fundamentale ale acestei societăţi erau despotismul, anarhia şi corupţia3. Era o lume în care domneau arbitrarul şi decăderea morală în administraţie, începând cu puterea centrală – sultanul – şi continuând cu funcţionarii: „(…) voinţa limitată a unui despot şi depravaţia consilierilor săi pot să ducă cu cea mai mare iuţeală existenţa unui stat la dezmembrare şi nimicire”4. Statul otoman era prezentat ca lipsit de orice reguli de guvernare, de orice legi. Totul se supunea capriciului de moment al sultanului, puterii sale absolute: „(…) cel mai iniţiat în secretele palatului sultanului nu ar putea răspunde, mai cu seamă în faţa capriciilor incalculabile ale voinţei ce domnesc destinele Imperiului Otoman”5. Un astfel de stat în care obiectivitatea normelor, a legilor era înlocuită de subiectivitatea voinţei persoanei nu putea avea o administraţie eficientă, ci doar una coruptă. Instabilitatea sistemului administrativ agrava criza imperiului: „în tot cazul destituirea unuia din cei mai înalţi funcţionari ai statului după simpla reclamaţie a unor studenţi constituie un fenomen guvernamental posibil numai pe ţărmul Bosforului”6. Nu este de mirare că o astfel de administraţie nu era luată în seamă nici de propria armată, nici de populaţie: „Guvernatorul turcesc din Prahady a publicat o proclamaţiune în care declară că nu mai poate scuti populaţiunea districtului său contra başbuzucilor. El provoacă populaţiunea a se înarma spre a ucide pe başbuzuci unde îi găsesc”7.
La falimentul statului otoman contribuia şi sistemul juridic. Anchetele şi probatoriul se remarcau prin precaritate şi condamnări abuzive ale celor care nu erau musulmani şi care nu aveau dreptul de a depune mărturie: „(…) această anchetă se face foarte iute şi fiindcă este destul doi martori musulmani pentru a convinge orice individ ne-musulman de crimă, se poate întâmpla că sunt acuzate de crimă persoane ce nici nu s-au gândit a le făptui”8.
În viaţa politică corupţia, depravarea, complotul ori asasinatul erau practici curente. Nimic nu mai surprindea; nici coaliţiile suspecte cum ar fi „monstruoasa coaliţie”9 susţinătoare a sultanului Murad V, nici asasinatele politice- „patruzeci de susţinători ai lui Murad, care se temeau pentru viaţa sa şi s-au opus la acea strămutare, fură sugrumaţi. Ziarele turceşti zic că au fost exilaţi”10. De asemenea, nimeni nu era uimit de incapacitatea sultanului de a face faţă problemelor din imperiu, şi nici de faptul că „a căzut în patima beţiei, plăcere moştenită din copilărie ca prinţ de la tatăl său”11.
Cu o astfel de guvernare incapabilă să asigure ordinea şi prosperitatea internă nu mai e de mirare că supuşii contestau autorităţile de la Istanbul. O acuzaţie care revenea constant atunci când se vorbea de reprimarea răscoalei de către otomani era aceea a asasinatelor barbare îndreptate în special împotriva populaţiei creştine din imperiu. Musulmanii erau acuzaţi atât de lipsă de simpatie faţă de creştini, cât şi de fanatism religios şi intoleranţă care îi determina să-i menţină pe aceştia într-o stare de inferioritate politică şi să-i ucidă fără milă12.

„Dovezi” ale barbariei otomane
Un prim element care demonstra barbaria otomană era răpitul fetelor. Răpirea unei tinere creştine a declanşat la Salonic un întreg lanţ de evenimente care au culminat cu linşarea a doi consuli occidentali, care au încercat să o protejeze pe tânără, în faţa unei mulţimi musulmane fanatizate13. Răpirilor li se adăugau acuzaţiile de ucidere a femeilor, a copiilor şi a bătrânilor aşa cum s-a întâmplat în oraşul Coslovăt: „pe strada principală erau înşiruite cadavrele a vreo 140 de bărbaţi, femei, copii, iar capetele lor formau o piramidă oribilă”14.
Un alt element care definea statul otoman drept unul barbar era lipsa de respect faţă de proprietate. După uciderea creştinilor urma de obicei confiscarea averilor. Toate aceste asasinate erau dacă nu ordonate de guvernul otoman, cel puţin tolerate de către acesta. Administraţia otomană dădea dovadă, pe lângă abuzuri, de o totală lipsă de cuvânt: s-a ordonat decapitarea creştinilor întorşi la casele lor, deşi exista o promisiune că nu vor păţi nimic15.
Principalul instrument al acestor asasinate era armata otomană. Situaţia acesteia era deplorabilă: existau mari discrepanţe între soldele ofiţerilor superiori şi cele ale soldaţilor, la care se adăuga faptul că erau plătite cu întârzieri mari; alimentele erau de cea mai proastă calitate, iar mizeria omniprezentă. De aici şi jafurile comise de soldaţii otomani16.
Dintre soldaţii armatei Porţii, başbuzucii au devenit cei mai cunoscuţi datorită jafurilor şi crimelor comise. Despre ei aflăm că aveau origine extra-europeană – erau asiatici sau africani – ceea ce echivala cu non-civilizaţia. Se diferenţiau prin costum şi arme, în funcţie de regiunile de provenienţă. Toată avuţia lor – mâncare, muniţie, obiecte jefuite – o purtau cu ei pe cal. Ofiţerii care îi conduceau erau neinstruiţi şi incapabili să controleze trupele. Lipsa totală de disciplină şi fanatismul religios îndreptat împotriva creştinilor îi transformau într-un formidabil instrument de răspândire a terorii17.
Sistemul sanitar al armatei otomane era, la rândul său, extrem de precar şi tributar fanatismului religios. Nu existau ambulanţe, bandaje sau medicamente: „Li se lasă rănile să putrezească mai bine decât să calce bigotismul şi fanatismul turcesc, care opreşte orice amputare; se văd soldaţi răniţi cu rănile nepansate, căutând drumul spre vreun spital mai apropiat”18. Vina pentru această situaţie gravă era atribuită exclusiv administraţiei de la Istanbul, mult mai preocupată de cenzurarea corespondenţelor străine, decât de soarta soldaţilor săi.
Turcilor le este imputat comportamentul necavaleresc şi lipsit de umanitate: în mai multe rânduri se relatează că otomanii nu au încetat focul şi nu au permis retragerea soldaţilor răniţi sau a corpurilor celor morţi de pe câmpul de luptă19. Aceasta era o dovadă în plus a lipsei lor de civilizaţie.

Presa scrisă şi difuzarea imaginilor stereotipice
Unicul militar otoman faţă de care Timpul manifesta respect şi preţuire era comandantul Plevnei, Osman paşa. Erau evidenţiate calităţile militare deosebite, demnitatea şi sobrietatea sa. Osman nu era considerat responsabil pentru eşecul armatei otomane pe câmpul de luptă; întreaga vină era pusă pe seama guvernului corupt de la Istanbul20. El era blamat doar pentru că nu a evacuat femeile şi copiii din oraşul Plevna, obligându-i să îndure condiţiile grele ale asediului.
Turcul tipic era văzut ca incapabil să asimileze civilizaţia în versiunea ei occidentală. El era descris ca fiind neprevăzător, lent, leneş şi mult prea religios. Părea că trăieşte în afara timpului. Munca sa era neorganizată, haotică şi nerentabilă. Opinia publică otomană era fanatizată şi iraţională.
În aceste condiţii, Imperiul Otoman nu putea fi niciodată un stat modern şi constituţional.

Imaginile stereotipice despre sine şi despre lumea înconjurătoare fac parte din „bagajul”, din utilajul mental al oricărui individ şi, extrapolând, al oricărei naţiuni. În cazul imaginilor referitoare la Imperiul Otoman care circulau în secolul al XIX-lea, în ziarul conservator Timpul observăm o lipsă a nuanţelor în analiză. Coordonatele acestui discurs sunt: barbaria, violenţa, arbitrarul, imposibilitatea asimilării modernităţii în spaţiul de dominaţie a otomanilor. Acest fapt nu este în totalitate surprinzător: cele mai puternice şi mai durabile în timp prejudecăţi ale unui popor/ unei etnii sunt cele legate de vecinii săi (Imperiul Otoman) ori de naţionalităţile cu care împart acelaşi spaţiu (evreii).
În secolul al XIX-lea principalul mijloc de informare în masă era ziarul. Acesta era unul dintre principalele mijloace de structurare şi organizare a spaţiului public: lectura presei provoca dezbaterea publică a problemelor cu care se confrunta comunitatea, punea în circulaţie idei, facilita schimbul cultural. Ziarul era un factor de socializare a indivizilor: egaliza, uniformiza, colectiviza, crea un spaţiu de socializare, un spaţiu comunitar, desigur imaginar, în care cititorii găseau confirmarea propriilor lor opinii şi atitudini.
Ziarele nu erau citite în principal pentru informaţii, cât pentru validarea publică a experienţelor private, a convingerilor intime ale indivizilor. Publicaţiile din secolul al XIX-lea abundau mai degrabă în luări de poziţie polemice faţă de adversarii politici, decât în informaţii „pure”, ne-contaminate de orientarea politico-ideologică a celor care scriau articolele. Tocmai această subiectivitate, aceste comentarii puternic personalizate constituie sursele cele mai bogate pentru o analiză a jocului creării şi utilizării imaginilor identitare. Ziarele nu sunt creatoare de stereotipii; ele mai degrabă preiau, întreţin şi propagă prejudecăţi ale societăţii în care apar.

Sursa: Centrul Cultural Pitesti
Autor CAMELIA DRAGHICI

Cine au fost primii locuitori din Kosovo?

In cazul conflictelor iscate de aparitia ultimului stat pe harta Europei, totul se reduce de fapt la o intrebare simpla: „Cine au fost primii locuitori pe teritoriul Kosovo?”, se intreaba Antena3, intr-un reportaj publicat pe site-ul televiziunii. Cam aceeasi intrebare de care se agata nationalistii maghiari din Transilvania, cu diferenta ca aici descendenta locuitorilor este evident cunoscuta.

Astfel ca, vorba oficialilor romani, „o similitudine politica nu se poate aplica in Harghita si Covasna sau cu atat mai putin pentru intreg Ardealul”. Conditiile istorice, politice, economice, sociale sunt total diferite in cele doua regiuni si e foarte greu pentru maghiari sa forteze o solutie Kosovo.

Pana in secolul XIX, se stiu putine despre provincia Kosovo. Cei mai vechi locuitori cunoscuti erau ilirii; astazi, albanezii spun ca sunt descendentii lor directi. Sarbii spun insa ca albanezii au aparut de fapt in zona la inceputul Evului Mediu, ca rezultat al aliantelor intre pastorii nomazi si urmasii neromanizati ai ilirilor si dardanienilor din Tracia. Trasarea descendentei este insa oricum dificila: este foarte posibil ca locuitorii regiunii, dinainte de sarbii veniti din nord, sa fie inruditi genetic, insa sunt necesare probe de ADN care sa stabileasca clar acest lucru. In conditiile conflictului care a durat atatia ani, aceste probe sunt foarte greu de obtinut.

Regiunea a fost cucerita de Alexandru cel Mare in anul 300 i.Ch. apoi, din secolul IV d.Ch., face parte din provincia romana Dardania. In secolul VI, slavii trec Dunarea catre Balcani. Migratiile, asa cum se stie, au slabit Imperiul Bizantin suficient cat ilirii – cunoscuti de vecinii lor drept albanezi – sa se mute la est de Adriatica, in regiunea balcanica Kosovo. Limba lor a devenit cunoscuta ca albaneza, iar credinta lor se leaga de Biserica Bizantina, dupa Marea Schisma din 1054. Slavii, ajunsi in Balcani, se divid in trei mari grupe, aceleasi ramase pana in ziua de azi: sloveni, croati si sarbi. Pana in secolul XII, aproape intreaga zona cunoscuta astazi ca nordul Albaniei si Kosovo era deja in mainile slavilor.

Pana in 1190, Kosovo a devenit centrul cultural si administrativ al statului medieval sarb, condus de dinastia Nemanjic, care a dainuit timp de 200 de ani. Tocmai de aceea, Kosovo este cunoscut de sarbi ca „Vechea Serbie”. Totusi, in 1389, in faimoasa Batalie de la Kosovo Polje, sarbii si aliatii lor sunt invinsi de turci, iar la scurt timp, Kosovo devine parte a Imperiului Otoman. Albanezii au inceput sa se intoarca, intr-un numar considerabil, in decursul secolului XV, iar Turcii au devenit suverani in 1489.

In tot acest timp, marea majoritate a albanezilor erau inca crestini, si traiau alaturi de sarbi intr-o armonie cel putin rezonabila. In timp, albanezii, dar si o mica parte din sarbi, au devenit musulmani. Rezistenta sarba la convertirea la Islam a fost mult mai puternica, atata timp cat Kosovo era centrul Bisericii Ortodoxe Sarbe, cu numeroase scoli teologice.

Catre sfarsitul secolului al XVII-lea, sarbii au inceput sa paraseasca Kosovo, ca rezultat al numeroaselor victorii ale otomanilor. Serbia si Kosovo au fost anexate Imperiului Otoman in 1459, Bosnia si Hertegovina au cazut in 1465, respectiv 1483. De atunci, crestinii si evreii din regiune au platit biruri si s-au supus pana la mijlocul secolului al XIX-lea, cand marile puteri europene au infierat politica dusa de sultan.

Prin Tratatul de la San Stefano, din 1898, Serbia devine stat independent. Tot atunci, puterile vest-europene au reactionat la ceea ce ei considerau interese ruse exagerate in Balcani, prin impunerea unui nou tratat de pace Rusiei, de data aceasta la Berlin, sub prezidiul cancelarului Otto von Bismarck. Intelegerea reduce puternic dimensiunile Bulgariei si returneaza teritoriul albanez turcilor. Multi sarbi sunt expulzati din Kosovo, iar fortele sarbe sunt fortate sa se retraga.

In timpul celui de al Doilea Razboi Mondial, mai exact incepand cu 1941, cea mai mare parte din Kosovo a fost anexata unei Albanii controlate de Italia fascista, in timp ce Regatul era sub ocupatie germana. In 1943, la Mulje, Albania, a luat fiinta un organism pentru alvarea „Albaniei”, care milita pentru unirea cu Kosovo intr-un stat independent. In acelasi an, o a doua Liga de la Prizren a fost infiintata, cu delegati din toate teritoriile albaneze si cu obiective similare.

Fara indoiala, intre 1974 si sfarsitul deceniului IX, albanezii din Kosovo s-au bucurat de o libertate niciodata atinsa in istoria lor zbuciumata. Sub legea sarba, albaneza sau otomana, autonomia era un simplu proiect. Dar pentru kosovarii in cautarea independentei, nu a fost de ajuns. Chiar si asa, consensul lipseste inca, pentru ca unii cereau doar independenta, in timp ce altii vor si alipirea la Albania.

A urmat Slobodan Milosevici. Intreaga Europa a urmarit cu sufletul la gura evolutia conflictelor sangeroase de ani si ani de zile. Asa cum a urmarit, zilele acestea, si aparitia unui nou stat pe harta Europei, tolerat de puterile occidentale, refuzat in est.

19 Februarie 2008
Sursa: Ziare.com

Iranul ia locul Imperiului Otoman in Orientul Mijlociu?

Iranul este in plin proces de „umplere” a vidului de putere lasat in urma dupa decesul Imperiului Otoman. Teheranul incearca sa-si extinda sfera de influenta in Orientul Mijlociu si chiar Asia Centrala.

Cand rusii si britanicii s-au retras din zonele de nord si sud ale sferei otomane in anii de dinainte sau dupa primul razboi mondial, nici unii nici altii nu suspectau ca Iranul ar putea, la un moment dat, sa inlocuiasca Imperiul Otoman, scrie Forbes.

Imperiul Otoman, puterea musulmana predominanta in regiune, era singura contrapondere la imperiile britanic si rus.

Pe atunci, Persia, situata geografic intre Calea Matasii si lumea araba, abia putea fi numita tara, fiind dominata si in cele din urma ocupata de imperii non-musulmane.

Pe masura ce influenta turcilor s-a diminuat, iranienii s-au afirmat ca entitate de sine statatoare si in zilele noastre si-au extins influenta in lumea araba pe mai multe fronturi.

In primul rand, a reusit asta prin intermediul populatiilor siite din Irak, Liban si Golful Persic.

Nu este o chestiune de control: amenintarea destabilizarii ii ofera Iranului un avantaj foarte mare, si pentru asta nu are nevoie decat de o mana de jihadisti.

Iranienii isi exercita influenta in regiune provocand, mai intai, conflictul.

Detasarea Hezbollah impotriva prezentei SUA in Liban la jumatatea anilor ’80 si impotriva Israelului in ultimii ani le-a conferit credibilitatea necesara pentru a sprijini Hezbollahul in atacul din august 2008 impotriva armatei libaneze.

Teheranul a devenit, ca urmare a acestui fapt, un jucator decisiv intr-o disputa intre state arabe. Iranul sprijina pe fata siitii din Irak impotriva fortelor americane, chestiune ce i-a intarit „imaginea” de stat aparator al islamului.

Tot asa se definea si Imperiul Otoman: arbitru intre factiunile locale rivale, aparator al regiunii impotriva incursiunilor straine.

In fine, Iranul si-a consolidat pozitia pana la punctul in care isi exercita influenta de-a lungul diviziunilor siiti/sunniti prin provocarea miscarii majoritar sunnite Hamas din Gaza impotriva Israelului.

Incurajand Hamasul, Iranul a reusit sa scoata din joc tarile majoritar sunnite precum Egiptul si Arabia Saudita, care nu doreau sa urmeze calea trasata de Teheran insa au ajuns sa para, prin lipsa de actiune, ca si cum ar fi simpli privitori la macelul impotriva celor de o religie cu ei.

A.I.
Miercuri, 04 Martie 2009
Sursa: Ziare.com

Istoria imperiului otoman

Nascut in Asia Mica, la inceputul secolului al XIV-lea, pe ruinele Imperiului Bizantin si cele ale sultanatului selgiucid, Imperiul Otoman se intindea, doua secole si jumatate mai tarziu, de la portile Vienei pana in Yemen, din Algeria pana in Irak. Intr-un spatiu atat de intins, autoritatea sultanului si porunca lui Allah, „seriatul?, ramaneau de necontestat.

Europa şi Islamul. Istoria unei neinţelegeri

AUTOR Franco Cardini
Editura Polirom. http://www.polirom.ro
COLECTIE CONSTRUCTIA EUROPEI
PRET 15.50 RON
ISBN 973-683-993-1
ANUL APARITIEI 2002

Trufie imperială – De ce pierde Occidentul războiul cu terorismul

Autor Anonymous (Michael Scheuer)
Editura Antet 2006. http://www.antet.ro
Preţ 32,2 Lei

‘Anonymous’, alias Michael Scheuer, a fost seful unitatii ‘Osama bin Laden‘ si lucreaza in continuare ca analist la CIA.
Sun Tzu a spus: ‘Cunoaste-te pe tine insuti, cunoaste-ti dusmanul’, iar Scheuer dezvaluie in aceasta carte socanta tot ce stie despre Osama si despre Al Qaeda, demonstrand ca opinia oficiala este gresita si periculoasa.