Arhiva

Posts Tagged ‘Iran’

Jundallah, gruparea care atacă Iranul din interior

Ianuarie 8, 2010 Lasă un comentariu

Rebelii din sud-estul ţării comit frecvent atentate sângeroase, profitând de faptul că regimul de la Teheran nu controlează zona.

Regiunea Sistan-Balucistan, din sud-estul Iranului, este una dintre cele mai periculoase din lume. Statul iranian controlează doar cu numele zona, care este un paradis pentru traficul de droguri şi pentru acţiunile teroriste ale mişcării sunite Jundallah – Soldaţii lui Dumnezeu sau Armata lui Dumnezeu, cunoscută şi sub numele Mişcarea de Rezistenţă a Poporului.

Această organizaţie a fost creată, în anul 2002, cu scopul declarat de a apăra drepturile minorităţii baluce. Jundallah şi-a asumat responsabilitatea pentru o serie de atentate sângeroase împotriva autorităţilor iraniene – în care şi-au pierdut viaţa numeroşi civili – şi, deşi populaţia din zonă are opţiuni separatiste, liderul mişcării, Abdolmalek Rigi, susţine că nu doreşte ruperea regiunii de Iran. Citește mai mult…

Lumea musulmană

Ianuarie 7, 2010 Lasă un comentariu

În Iran, Siria și Turcia peste 90% din locuitori sunt musulmani.

În Indoneazia sunt peste 200 de milioane de musulmani, prima țară din lume cu cei mai mulți musulmani. Pakistan se localizează pe locul doi și India pe locul trei în raport cu numărul de musulmani care locuiesc în țările lumii.

Anglia este una din țintele musulmanilor. De aceea, ei lucrează prin mass-media, își comasează oamenii în anumite zone, chiar o zonă fiind numită „Micul Bangladeș”. Musulmanii au venit ca muncitori în fabrici, apoi și-au adus familiile acolo.

Musulmanii din SUA consideră că au ajuns în țara promisă, au venit pentru o stare mai bună economică. În Anglia au venit ca muncitori în fabrici, apoi și-au adus familiile cu ei. Oamenii simpli sunt mai dispuși să-și dea viața pentru islam. Citește mai mult…

Categorii:Articole media Etichete:, ,

UNDE SE AFLĂ “ORIENTUL MIJLOCIU EXTINS”?

Ianuarie 7, 2010 Lasă un comentariu

ÎN CONTEXTUL UNOR MULTIPLE REPREZENTĂRI ALTERNATIVE ale ceea ce înseamnă “Orientul Mijlociu” (“clasic”, “Middle East and North Africa” – uzual MENA, “[pan-]-arab, musulman, “mediteranean”, “lărgit plus Africa de Nord”, etc.) varianta regiunii “extinse” “Greater Middle East”, uneori tradusă alternativ “Marele Orient Mijlociu” şi avansată de deopotrivă administraţia Bush şi de membri ai comunităţilor academic şi de cercetare pare cea dominantă la momentul prezent. Ca o necesară precizare preliminară, se cuvine însă subliniat faptul că noul concept Greater Middle East (GME) nu a fost “inventat”[1] de administraţia Bush după 11 septembrie, ci preluat din spaţiul academic american de după Războiul Rece [2]. El pare oricum a se bucura de un notorietate şi o viteză de propagare remarcabile în spaţiile academic, al mass media şi respectiv al practicii politice, o bună mărturie în acest sens constituind-o numărul impresionant de afişări operate de motoarele de căutare de pe reţeaua World Wide Web, cu zeci de milioane de menţiuni ale sintagmei de căutat “Greater Middle East” [3].

Ca arie geografică desemnată, nu există în fapt o variantă unanim acceptată a ceea ce acoperă ca realitate geografică eticheta “Orient Mijlociu Extins” astfel încât pentru validitatea analizei şi concluziilor noastre este necesară – cu atât mai mult în contextul secţiunii de faţă – operarea unor demarcări între palierele empiric (ce se constată în realitatea observabilă, prin analiza primară, dar şi secundară a unor statistici, discursuri, etc. “nefiltrate” de interpretarea altor analişti), normativ-oficial (ceea ce enunţă documentele oficiale şi declară decidenţii în discursuri) şi respectiv academic-jurnalistic (practic analiza secundară a celor primare operate de universitari, jurnalişti şi alţi actori ai sferei non-politice).

Unul din motivele – probabil cel mai important – pentru care se remarcă o multitudine de reprezentări geostrategice şi subsecvent de perspective asociate termenului-umbrelă “GME” este diversitatea internă constitutivă sferei de formulare a politicii externe americane de după Războiul Rece. Explicată în literatura de specialitate care s-a dedicat proceselor de decision-making prin apelul la “modelul organizaţional”, aceasta realitate policentrică din sfera decision-making-ului se structurează primar, pentru cazul SUA, în cinci sub-sfere, de multe ori nearmonizate şi necoordonate între ele: a.) politico-diplomatică a Departamentului de Stat; b.) militară a Pentagonului; c.) a serviciilor de informaţii asociată diverselor agenţii specializate (în frunte cu CIA); d.) a grupurilor de interese economice, modelată de concernurile petroliere uriaşe (de genul Chevron, până nu demult Unocal, etc., care în zonele bogate în petrol din lume în care sunt active tratează de multe ori de la egal la egal cu guvernele locale); e.) a ONG-urilor influente din sânul societăţii civile americane, cu activitate internaţională (uneori opozante notorii ale politicii oficiale a administraţiei Bush, precum e cazul Open Society Institute condus de George Soros.

Pe scurt aşadar, principala sursă profundă a acestor discordanţe în reprezentarea “GME” rezidă în multiplicitatea actorilor care operează reprezentarea şi se implică în procesul decizional al formulării politicii externe – de la diplomaţi la militari de carieră, de la universitari căutând obiectivitatea ştiinţifică la jurnaliştii în căutare de senzaţional, şi nu în ultimul rând societatea civilă prin vocile ei de prim plan – actori extrem de diverşi şi cu reprezentări specifice şi uneori foarte diferite a realităţi denumite de “GME”.

Astfel, în varianta oficială a sferei politico-diplomative, “GME” “se referă la ţările lumii arabe, plus Pakistan, Afghanistan, Iran, Turcia şi Israel” – reprezentare asumată în draft-ul de “Parteneriat cu Orientul Mijlociu Extins” propus de către guvernul american omologilor din cadrul G8 în pregătirea summitului din 2004 al grupului. Reprezentarea este tributară, cum lesne se poate observa, celor care în 1997 patentau denumirea “Orient Mijlociu extins”: “regiunea începe cu Africa de Nord şi Egipt şi Israel şi coasta estică a Mediteranei şi se întinde dincolo de Golful Persic până în Afghanistan şi Pakistan”.

Dincolo de discursul oficial însă, mai mulţi comentatori încadraţi sferelor mai ales academică, dar şi jurnalistică, includ etichetei şi republicile musulmane ex-sovietice ale Asiei Centrale, într-o zonă “extinsă” a Orientului Mijlociu de o importanţă crucială în geostrategiile viitorului, prin localizarea ei între NATO (prin Turcia), Rusia şi respectiv China. În exact acest sens factual, al formulării şi implementării strategiilor de securitate americane în spaţiul euro-asiatic, Stephen Blank de pildă sugera că recentele intervenţii militare ale SUA în Afghanistan şi Irak au consemnat o veritabilă “revoluţie strategică”, fundamentată de o reprezentare unitară din punct de vedere geostrategic a spaţiului întins din Maghreb până la frontiera cu China (prin Afghanistan şi Pakistan) şi Rusia (prin Kazahstan) şi incluzând chiar Asia de Sud:

Într-adevăr, din punct de vedere al operaţiunilor militare, este posibil să vorbim de un Orient Mijociu extins care se întinde din Turcia până în Afghanistan şi care poate că sub anumite aspecte include în toată Africa de Nord. De asemenea, acum este evident şi pentru observatorii din exterior [faptul, n.n.] că reconceptualizarea acestui spaţiu strategic include Asia de Sud [5].

Observaţia îşi identifică o acoperire integrală în realitatea internaţională a momentului. Din seria observatorilor străini confirmând teoria, îl putem aminti pe turcul Pinat Bilgin, care într-un studiu comparativ al unor diferite reprezentări geopolitice şi strategice ale Orientului Mijlociu, includea ca subregiuni încadrate GME: Orientul Mijlociu “clasic” – Peninsula Arabă până la Mediterana şi Marea Neagră, inclusiv Turcia plus Maghrebul, Caucazul, Afganistanul, Pakistanul şi statele musulmane din Asia Centrală foste republici sovietice [6].

Ca moment de referinţă în reformularea strategiei euro-asiatice a SUA, seria de atentate de la 11 septembrie 2001 ar fi cea care, în opinia lui Blank, a eliminat orice posibil dubiu care ar mai fi existat cu privire la faptul că în afara Afghanistanului (ca focar de instabilitate regională) trebuie luaţi în calcul şi vecinii săi – Iranul la vest, republicile ex-sovietice din nord şi respectiv China la est. Surprinzător numai în aparenţă, o atare delimitare strategică implicită operată de către strategii SUA coincide deplin cu ceea ce Zbigniew Brzezinski denumea “Balcanii Euroasiaticii” şi considera a fi “regiunea cea mai instabilă şi periculoasă, care ar putea arunca planeta în haos”. Prescriptiv, strategul american considera că “SUA nu au de ales”: “[e]le trebuie să menţină o minimă stabilitate într-o regiune alcătuită din state care se tot clatină” [7].

Consecutiv, cele două regiuni odinioară considerate separate ale Caucazului şi Asiei Centrale pe de o parte şi Orientului Mijlociu pe de altă parte ar fi actualmente reprezentate ca un unic “teatru de operaţiuni militare” [8] în calculele strategilor americani. În acest teatru integrat, după intervenţiile militare în Afghanistan şi Irak, Iranul (deloc întâmplător, exact statul cel mai susceptibil de o intervenţie militară americană şi/sau israeliană) a rămas singura “veriga lipsă” într-un “coridor” strategic de influenţă americană de-a lungul segmentelor Turcia (membru NATO) – Irak (actualmente ocupat de trupe americane) – Afghanistan/Pakistan. Un atare coridor ar extinde aşadar influenţa militară a SUA (prin intermediul Turciei ca membru NATO) până în inima Asiei, la frontiera directă cu China, prin Afghanistan sau Pakistan. Or judecând situaţia prezentă în coroborare retrospectivă cu iniţiativele Pactelor de la Saadabad (1937) şi de la Baghdad (1954-1955), crearea şi controlul unui “coridor” eurasiatic de influenţă pare un macro-obiectiv vechi de decenii al strategilor occidentali, fie aceştia britanici sau americani – un obiectiv asemănător, ca durata a urmăririi sale, cu cel rus al accesului la “mările calde”, vechi de pe vremea lui Petru cel Mare.

În această lumină, includerea statelor musulmane din Asiei Centrale în aria adiacentă denumirii “Orient Mijlociu extins” pare nu doar deplin justificată, ci şi extrem de tentantă ca exerciţiu de analiză geostrategică. Totuşi, dezbaterea rămâne departe de a fi fost tranşată. Dincolo de complicarea şi extinderea obiectului analizei în detrimentul palierului descriptiv-explicativ la nivelul literaturii academice, există inclusiv argumente de ordin politic şi strategic formulate de diverşi observatori că o zonă extinsă cuprinzând Orientul Mijlociu “clasic”, Caucazul şi întreaga Asie Centrală nu poate fi realmente considerată ca un tot unitar geostrategic. Britanicul Roy Allison de pildă, de la Royal Institute of International Affairs, evidenţia în 2001 dificultatea stabilirii unor parametri sau ai unui conţinut comun pentru o zonă “caspică” de securitate care să cuprindă într-un tot integrat Transcaucazia şi Asia Centrală, exceptând poate securizarea producţiei şi transportului produselor energetice. Similar, Lena Johnson de la Swedish Institute of International Affairs chestionează existenţa unei strategii americane la nivel global care să se adreseze în mod unic şi integrat celor două zone, aceasta dincolo de problematica distinctă a Orientului Mijlociu [9]

Concluziv, nu există un (unic) “Orient Mijlociu extins”, definirea şi delimitarea ariei astfel denumite diferind de la un autor la altul, în funcţie de provenienţă, arie de activitate, interese particulare, etc. Ca importanţă, notorietate şi implicaţii, se disting grosso modo trei maniere de reprezentare a regiunii. Prima, a discursului politic oficial (a se înţelege american), include ariei cele 22 de state membre ale Ligii Arabe, cărora li se adaugă Turcia, Israel, Iran, plus Afghanistan şi Pakistan. A doua, neoficială, dar facil recognoscibilă în calculele strategilor americani (posibil şi ruşi şi chinezi) şi tributraă “revoluţiei strategice” din ultimii ani, reprezintă zona contiguă dintre Nordul Africii şi Asia Centrală, amândouă incluse, ca pe un spaţiu distinct şi unic din punct de vedere geostrategic, teren al competiţiei tot mai tot mai vizibile dintre SUA, Rusia şi China. În sfârşit, sfera academică şi de cercetare găzduieşte opinii divergente asupra ceea ce înseamnă “Orient Mijlociu extins”, curentul dominant părând a da câştig de cauză reprezentării oficiale în care frontiera estică a zonei în discuţie coincide cu graniţele dintre Afghanistan şi Pakistan pe de o parte şi China pe de altă parte. În cadrul acestei multiplicităţi de reprezentări, singura certitudine pare a rămâne faptul că spaţiul dintre Mauretania şi Asia Centrală s-a conturat ca principal teren de dispută a confruntării triadice SUA-Rusia-China. Deloc întâmplător, în exact acest spaţiu, după 9/11 SUA şi-au amplasat rapid baze şi facilităţi în 13 ţări, aici s-au consemnat deja două conflicte militare la scară largă (Afghanistan şi Irak), în acest spaţiu se centrează spiritual cele trei mari religii monoteiste ale lumii şi în el se cantonează în cea mai mare parte a sa blocul civilizaţional islamic şi tot aici se află aproape 3/4 din rezervele de ţiţei ale lumii – ingredientele viitorului “Mare Joc” pe “tabla de şah” a lumii.

———————
NOTE:
[1] Şi, chiar dacă ar fi fost cazul, aceasta nu ar trebui să surprindă; practica administraţiilor SUA de redenumire şi/sau reinterpretare unilaterală a unor concepte de altfel consacrate academic şi politic, sfidând literalmente comunitatea internaţională şi normele în vigoare, nu este câtuşi de puţin nouă. Trei bune exemple pot fi amintite într-o retrospectivă sumară. În “criza rachetelor cubaneze” din 1962 bunăoară, Kennedy a ales să califice oficial operaţiunea flotei americane de izolare a Cubei un act de “carantină”, în contextul în care “blocada” (ceea ce se întâmpla în realitate) constituia, conform legislaţiei în vigoare la acea vreme, “un act de război” şi atrăgea consecinţe conforme. Mai recent, pentru a eluda prevederile Convenţiilor de la Geneva, Pentagonul a catalogat deţinuţii suspecţi de legături cu al-Qai’da de la Guantanamo Bay “combatanţi în afara legii”, şi nu “prizonieri de război”, aşa cum era de fapt cazul. În sfârşit, quasitotalitatea documentelor oficiale ale Casei Albe justifică intervenţia din Irak şi îşi axează în general actuala politică de securitate pe dreptul de “preempţiune” când în realitatea dreptului internaţional şi a literaturii relaţiilor internaţionale ar fi vorba, în cel mai bun caz, de un război “preventiv”. Pentru detalii în această privinţă, vezi Michael Byers, “Terrorism, the Use of Force and International Law after 11 September” (în International Relations 16(2): 155-170), 2003, pp. 162-3; Barry Carter şi Phillip Trimble, International Law (New York: Aspen Law and Business, 1999); Michael Walzer, Just and Unjust Wars: A Moral Argument with Historical Illustrations (New York: Basic Books, 1977).
[2] Blackwill, Robert D., and Michael Stürmer, ed. Allies Divided: Transatlantic Policies for the Greater Middle East (Cambridge, MA: MIT Press, 1997) şi Zalmay Khalilzad, “Challenges in the Greater Middle East” (pp. 191-217 în David C. Gompert şi Stephen F. Larrabee, ed. America and Europe: A Partnership for A New Era, Cambridge: Cambridge University Press, 1997).
[3] Pentru data de 5 martie 2006, motorul de căutare Google indica 38,9 de milioane de menţiuni ale etichetei “Greater Middle East”, Yahoo 27,3 milioane, iar Altavista 27,2 milioane.
[4] Vezi Blackwill şi Stürmer, op. cit., p. 38. Această reprezentare geografică a “GME” este în general cea avansată de cercetătorii de la RAND corporation, dar acceptată şi de destui alţi analişti.
[5] Stephen Blank, “The Greater Middle East and Its Strategic Profile” (în Alternatives: Turkish Journal of International Affairs 3(1), 2004), p. 2.
[6] Pinat Bilgin, “Whose ‘Middle East’? Geopolitical Inventions and Practices of Security” (în International Relations 18(1), 2004), p. 27.
[7] Jean-Marie Chaubvier, “Dezagregarea Rusiei şi Iranului, un obiectiv al SUA?” (reprodus în Lumea 8(136), 2004, pp. 16-7). Mai mult, în extensia aprecierilor sale, Brzezinski sugerează sotto voce oportunitatea implicării SUA în regiune în direcţia dezintegrării teritoriale a Rusiei şi Iranului, identificate ca principali factori de instabilitate regională şi totodată ameninţări pentru SUA.
[8] Concept preluat de la termenul sovietic Teatr’ Voennikh Deistvii.
[9] Roy Allison şi Lena Johnson, ed. Central Asian Security: The New International Context (Washington, D.C.: Brookings Institution Press, 2001).

Sursa: AlterMedia România
Ionut Apahideanu

TANGO-URI ÎNCINSE PE ‘TABLA DE ŞAH’: PERECHEA RUSIA-IRAN (II)

Ianuarie 7, 2010 Lasă un comentariu

ÎN CONDIŢIILE UNEI IZOLĂRI tot mai presante a Iranului de către SUA, rămâne cu atât mai remarcabilă deschiderea internaţională reuşită sub primul mandat al lui Khatami ca preşedinte (1997-2001); reformist convins, Khatami a reuşit, inter alia: restabilirea relaţiilor diplomatice şi economice complete cu UE şi Norvegia; colaborarea intensă şi asistenţa masivă acordată republicilor musulmane ex-sovietice din Asia Centrală; restabilirea relaţiilor de cooperare cu statele arabe din zona Golfului, obţinerea unui răspuns favorabil din partea ONU la iniţiativa sa personală privind un dialog autentic între diferite religii şi culturi şi proclamarea subsecventă de către Naţiunile Unite a anului 2001 ca “Anul Dialogului între Civilizaţii”, etc. Aceste realizări se cuvin analizate în contextul domestic, regional şi internaţional în care au survenit: abandonarea obiectivului de odinioară al islamiştilor de la Teheran, acela de “export” al Revoluţiei Islamice; modificările intervenite în echilibrul regional de securitate din Golful Persic; accentuarea interesului internaţional în rezervele regionale de ţiţei şi gaze naturale; susţinerea acordată lui Khatami în demersurile de politică externă nu doar de către reformişti, ci inclusiv de unele facţiuni conservatoare; liberalizarea marcantă din interiorul sferei socio-politice iraniene, din punct de vedere al recunoaşterii multiplicităţii partidelor şi intereselor politice, al extinderii libertăţii de expresie, proliferarea mijloacelor media alternative celor controlate de conservatori.

În noile circumstanţe, influenţa rusă asupra Iranului părea să se diminueze în favoarea Occidentului, tendinţă agravată în anii 1998-2000 de mai întâi problema delimitării din 1998 a sectoarelor petroliere din Caspica în defavoarea (percepută a) Iranului, iar mai apoi în 1999, de intervenţia în forţă a trupelor ruse în Cecenia în contextul în care preşedinţia OCI la acel moment era deţinută de Iran. Accesând fotoliul prezidenţial în noiembrie 2000, Vladimir Putin a părut să sesizeze corect riscurile distanţării Teheranului de Moscova şi subsecvent a adoptat prompt o serie de contramăsuri de succes menite: în chiar prima lună a mandatului său, a anulat unilateral protocolul Gore-Cernomîrdin, spre surpriza – fireşte, neplăcută – a Casei Albe. O lună mai târziu, noul ministru rus al Apărării Igor Sergheev s-a deplasat la Teheran pentru a discuta reluarea livrărilor de armament. Apoi, în martie 2001, aflat în vizită la Moscova, Khatami a declarat că Iranul doreşte achiziţionarea altor submarine Diesel, a unor sisteme anti-rachetă TOR-M1 şi angajarea specialiştilor ruşi în construirea unui reactor nuclear suplimentar. În sfârşit, în iulie 2001, Rusia a anunţat oficial că va finaliza lucrările de la Bushehr în pofida opoziţiei manifeste a SUA şi că, respectând dorinţa Teheranului, se va implica în construirea altor 5 reactoare nucleare.

Impactul lui 9/11

Atitudinea iniţială a SUA faţă de Iran imediat după 11 septembrie 2001 a fost una relativ surprinzătoare şi oricum atipică faţă de noul tratament aplicat statelor din Orientul Mijlociu, cărora au început să le fie solicitate tot mai imperativ măsuri de democratizare. Iar într-o complicare şi mai severă a “jocurilor” de influenţă în regiune, Iranul a adoptat tactica rusă a politicii duplicitare, menite să maximizeze câştigurile aferente ambelor relaţii – cu Occidentul şi cu Rusia, şi a răspuns favorabil unor iniţiative informale spre o reconciliere cu SUA care ar fi putut deveni istorică. Astfel, deşi Actul de Sancţiuni ILSA a fost menţinut de administraţia americană şi deşi Khamenei şi clerul iranian nu şi-au atentuat tonul oficial extrem de critic faţă de SUA, în lunile imediat succesive lui 9/11 s-au înregistrat diverse contacte informale între oficiali americani şi iranieni, gesturi de bunăvoinţă încadrabile diplomaţiei de tip track two – contacte informale între reprezentanţi ai unor state pe poziţii de inimiciţie: în ianuarie 2002 de pildă, ambasadorul Iranului la ONU, Hadi Nejad-Hosseinian, s-a întâlnit la Washington cu oficiali ai Departamentului de Stat. Similar, la 17 octombrie 2001, Hosseinian vizitase Washingtonul în scopul unei întâlniri cu mai mulţi membri ai Congresului SUA, întâlnire organizată de senatorul de Pennsylvania Arlen Specter şi la care ar mai fi participat şi Mike DeWine, Jim Leach, Sheila Jackson-Lee, Bob Ney sau Paul Kanjorski.

Reacţia oficială la Teheran a fost una uşor previzibilă: Khamenei a reluat răspicat că “orice oficial care discută cu americanii comite un act de trădare şi trebuie destituit”. Dincolo însă de declaraţiile oficiale ale ayatollah-ului, fluxul canalelor diplomatice din acea perioadă pare să indice o realitate semnificativ diferită. Aceleaşi surse din tabăra reformistă pretind bunăoară că în iunie şi iulie 2000, lideri conservatori iranieni ar fi participat la două întâniri cu membri ai Consiliului de Securitate Naţională al administraţiei Clinton. Mai mult, dincolo de tonul extrem de ostil al lui Khamenei din declaraţile oficiale la adresa intervenţiei SUA în Irak, alţi analişti sugerează că anterior discursului lui Bush asupra Stării Uniunii din 2002, în cadrul unor întâlniri neoficiale, diplomaţi iranieni mandataţi de Khamenei le-ar fi mărturisit unor omologi americani că Teheranul nu se va împotrivi unei atitudini mai dure a SUA faţă de Irak, cu rezerva că o eventuală intervenţie militară nu ar fi totuşi privită cu ochi buni. Motivele acestor întâlniri neoficiale ar fi fost reprezentate, ca speculaţie, pe de o parte de interesul administraţiei SUA de a redobândi acces la impresionantele rezerve de ţiţei din Iran, iar pe de altă parte de poziţia autentic comună a celor două state faţă de problema cea mai importantă de pe agenda internaţională a acelui moment – situaţia din Afghanistan, relativ la care ambele se pronunţau, chiar dacă din motive diferite, împotriva regimului taliban. Astfel, câtă vreme poziţia americană nu mai necesită nici o explicaţie în lumina atentatelor de la 11 septembrie, inimiciţia Teheranului faţă de Teheran poate fi explicabilă prin recurs la observaţia istorică: în “războiului opiului” exportat din Afghanistan înainte de 2001, Iranul pierduse sute de poliţişti şi soldaţi în confruntările de la frontieră cu militanţii talibani; în 1998, talibanii l-au ucis chiar pe diplomatul iranian de prim rang Mazar-i-Sharif, ceea ce aproape că a condus la un conflict militar deschis între Iran şi guvernul islamist de la Kabul; pe toată durata guvernării talibane, Iranul pretinde că ar fi pierdut 11 diplomaţi ucişi în Aghanistan; repetatele critici de ordin doctrinar aduse de liderii şiiţi de la Teheran regimului fundamentalist sunnit taliban, de practicare a unui Islam pietrificat, dăunător şi în fapt chiar denaturat faţă de învăţătura autentică a Islamului.

Practic, în perioada dintre septembrie 2001 şi februarie 2002, politicile externe ale SUA şi Iranului au marcat probabil cel mai detensionat moment de după 1979. În acest context regimul de la Teheran a fost satisfăcut de prăbuşirea regimului taliban şi chiar a anunţat la conferinţa internaţională din ianuarie 2002 de la Petersburg acordarea unei asistenţe de peste 300 mil. USD pentru reconstrucţia Afganistanului. Concomitent însă, nu doar conservatorii, ci şi reformiştii, şi-au exprimat deschis temerea că un guvern paştun susţinut de americani în Afghanistan “ar crea noi probleme” în ideea unei alianţe transnaţionale paştune şi dominant sunnite Afghanistan-Pakistan.

Surprinzător însă chiar şi pentru observatorii avizaţi, timidul rapprochement iraniano-american a fost spulberat odată cu celebrul discurs prezidenţial al lui Bush asupra Stării Uniunii din februarie 2002, în care Iranul a fost alăturat Irakului şi Coreei de Nord într-o aşa-numită “axă a răului”, pronunţarea căreia a rămas o greşeală strategică asupra căreia nu insist aici. Din partener al SUA în reconstrucţia Aghanistanului în ianuarie 2002, în numai trei luni Iranul a devenit, conform vicepreşedintelui SUA Dick Cheney, “un bine cunoscut sponsor al terorismului” şi “primul pe lista potenţialelor zone fierbinţi

Amprenta lui Putin

De noua conjunctură a profitat, în mod firesc şi previzibil, Rusia, care şi-a continuat însă tradiţionala politică ambivalentă. Astfel, după ce în august 2002, Consiliul Naţional de Rezistenţă din exil deconspirase camuflarea de către regimul Teheran a două importante facilităţi nucleare la Natanz şi Arak, iar presiunile americane asupra Rusiei crescuseră sensibil, oficialii ruşi au creat impresia că şi-au armonizat poziţia cu cea a Washingtonului în marja summit-ului G8 din vara lui 2003. În acelaşi timp însă, livrările de armament pe direcţia Moscova-Teheran au crescut nestingherit (într-un an în care Rusia a vândut armament la nivel global în valoare de circa 4 mld. USD, ocupând locul doi în lume după SUA). Interesele adiacente acestui joc vizau evitarea pe cât posibil a unei divergenţe acutizate de opinii cu SUA în paralel însă cu: colectarea în continuare de beneficii economice de pe urma vânzărilor de armament şi a lucrărilor la Bushehr (care, conform oficialilor de la Moscova, creaseră circa 20.000 de locuri de muncă pentru cetăţeni ruşi); acumularea de capital electoral la un nivel domestic constitutiv antiamerican, în perspectiva proximelor alegeri din toamna lui 2003; menţinerea la nivel global a imaginii unei Rusii puternice şi independente, care îşi afirmă liber voinţa proprie, într-o percepţie generalizată în care Moscova priveşte în mod clar comerţul său cu Iranul ca pe o chestiune de mândrie/prestigiu naţional; avantajele coordonării politicilor celor două state pe piaţa globală a energiei, în lumina rezervelor uriaşe ale Iranului de ţiţei (130,8 mld. barili atestaţi în 2004 cf. CIA, adică 12,7% din rezervele mondiale, locul II în lume după Arabia Saudită, Rusia fiind al doilea producător global) şi de gaze naturale (circa 26,7 trilioane m.c. în 2004 cf. CIA, adică 16,5% din rezervele mondiale şi locul doi în lume după Rusia, cele două state cumulând 45,6% din rezervele la nivel mondial).

(va urma)

Sursa: AlterMedia România
Ionut Apahideanu

TANGO-URI ÎNCINSE PE ‘TABLA DE ŞAH’: PERECHEA RUSIA-IRAN (I)

Ianuarie 7, 2010 Lasă un comentariu

DACĂ ÎNTR-ADEVĂR, aşa cum opina Robert O. Freedman, “dintre toate statele Orientului Mijlociu, Iranul este cel mai important pentru Rusia”, analiza relaţiilor bilaterale Rusia-Iran se constituie într-un demers pe cât de necesar înţelegerii dinamicii interne Orientului Mijlociu, pe atât de dificil, din multiple motive – complexitatea unică a interacţiunilor celor două state, tributară moştenirii istorice bogate a rivalităţii de odinioară dintre Imperiul Ţarist şi Persia; proximitatea geografică a celor două state; rolul major al relaţiei în discuţie asupra chiar jocurilor de putere şi influenţă la nivel global la ora actuală.

Fundalul istoric

Într-o sumară retrospectivă, în noua configuraţie a sistemului internaţional de la începutul anilor ’90, relaţia bilaterală dintre Rusia şi Iran a debutat sub semnul unui antagonism de secole, într-un tipar de inimiciţie accentuată. Pe fondul unor secole de rivalitate între Imperiul Ţarist şi Persia, refuzul de la începutul celui de al doilea război mondial al şahului de la acea vreme Rheza (Khan Mirpanj) de a permite staţionarea trupelor britanice în Iran a fost interpretat ca o măsură progermană. O alinierea a ţării bogate în petrol de partea naziştilor fiind considerată inacceptabilă, în 1941 trupe britanice şi sovietice invadează Iranul şi forţează la 16 septembrie acelaşi an abdicarea şahului, înlocuit la conducere cu fiul său, Rheza Mohammad Aryamehr Pahlavi.

Apoi, la sfârşitul războiului, URSS a încercat permanentizarea influenţei sale în regiune, unul din mijloacele accesibile în acest sens fiind fragmentarea teritorială a Iranului. În acest sens poate fi intepretată proclamarea în 1945 în partea de nord a Iranului ocupată de sovietici a “republicii kurde Mahabad”. Aceasta a fiinţat însă numai un an, până când conform împărţirii sferelor de influenţă între occidentali şi sovietici, teritoriul în discuţie a reintrat în posesia Iranului.

Pe parcursul primelor decenii postbelice, Iranul a rămas în sfera de influenţă a Marii Britanii (şi în extensie a SUA), miza fiind una dublă: pe de o parte menţinerea accesului la masivele resurse de petrol ale ţării [1], iar pe de altă parte instrumentalizarea Iranului în scopul “îndiguirii” URSS şi al blocării expansionismului ei până la “mările calde”. Până la sfârşitul anilor ’70, şahul Rheza Mohammad Pahlavi a rămas astfel un aliat fidel al SUA în dauna URSS, Washingtonul fiind de altfel cel care, dincolo de asistenţa militară, i-a încurajat chiar ambiţiile nucleare în cadrul megaproiectului “Atomi pentru Pace”; în 1957, guvernele american şi iranian au semnat un acord de cooperare în probleme nucleare ca parte a “Atomi pentru Pace”, iar câţiva ani mai târziu, Iranul a achiziţionat tot din SUA un reactor experimental, devenit funcţional în 1967. Apoi, după ce a înfiinţat Organizaţia Energiei Atomice, fostul şah pro-american Pahlavi declara cu vădită satisfacţie că “Iranul va avea bomba nucleară, neîndoielnic şi mai repede decât s-ar putea aştepta”..

Revoluţia Islamică din 1979 a produs o schimbare radicală a datelor problemei, căreia i s-au văzut nevoiţi să se adapteze nu doar strategii americani, ci şi cei sovietici. În esenţă, dincolo de retorica antioccidentală a ayatollah-ului Khomeini şi ipostazierea SUA ca “Marele Satan”, noua linie directoare a politicii externe iraniene a fost una echivalată sintagmei de nealiniere “nici Est, nici Vest”, o politică poate nu tocmai eficientă în condiţiile în care atât URSS cât şi SUA şi-au manifestat vădit îngrijorarea faţă de obiectivul declarat al Teheranului de “export” al Revoluţiei Islamice. Din această cauză nu s-a produs nici apropierea de URSS (îngrijorată de posibila destabilizare a republicilor sale majoritar musulmane din Asia Centrală şi acuzată de Teheran de politica sa seculară în genere şi de intervenţia militară în Afghanistan în particular), la fel cum ostilitatea comună a sovieticilor şi americanilor faţă de noul regim a determinat susţinerea regimului lui Hussein în dauna Teheranului în războiul iraniano-irakian din 1980-1988.

Contextul post-Război Rece

Ulterior, imediat după prăbuşirea Uniunii Sovietice, Iranul şi Rusia s-au lăsat încă o dată antrenate într-o dispută geostrategică dublă – una generală şi de substanţă, legată de rivalitatea triunghiulară Rusia-Turcia-Iran pentru supremaţie regională în Caucaz şi Asia Centrală, cealaltă punctuală şi subsumată, legată de tabăra în favoarea căreia au intervenit în conflictul azero-armean de la începutul anilor ’90.

Conflictul azero-armean a avut la momentul desfăşurării sale potenţialul real şi perceput ca atare de a fi translatat la un nivel superior, între Rusia pe de o parte şi Iran şi Turcia pe de altă parte. Retrospectiv, Caucazul devenise încă din perioada imediat premergătoare destrămării de jure a URSS o zonă de înaltă conflictualitate dimensionată predilect interetnic, dar suprapusă unor clivaje religioase, de la conflictul azero-armean şi până la conflictele din Daghestan sau secesionismul din Inguşeţia (Rusia), Oseţia de Sud, Adjaria şi Abkhazia (Georgia). Conflictul a erupt practic, după decenii de latenţă, în august 1989, atunci când armenii majoritari în enclavă îşi aleg propriul Consiliu Naţional şi declară secesiunea enclavei şi unirea cu Armenia. După izbucnirea ostilităţilor şi intensificarea conflictului, la referendumul din septembrie 1991, boicotat de azeri, 99% dintre participanţi s-au declarat în favoarea independenţei.

Iniţial, atât Iranul, cât şi Turcia au adoptat o poziţie neutră faţă de conflictul localizat într-o zonă tradiţională de interes pentru Moscova, cu atât mai mult cu cât liderii politici şi militari ruşi au declaraseră, cât se putea de des şi de răspicat, că zona Caucazului este una de interes strategic pentru Rusia. Din acelaşi motiv, cele două state au evitat să se implice în perioada respectivă în conflictele din Georgia, Daghestan şi Abkhazia şi s-au mărginit să participe în calitate de mediatori, alături de Rusia şi alte nouă state OSCE, la rundele de negociere din 1991 dintre cele două state beligerante. În calculele de securitate ale celor două state cu interes direct, Turcia pe de o parte a ales această modalitate pornind de la obiectivul multiplu de a: nu deranja Rusia; face pe plac Occidentului, care susţinea Armenia; nu deteriora suplimentar relaţiile cu Armenia (consecutiv problemei încă vii în mentalul colectiv a genocidului armenilor din Imperiul Otoman în perioada primului război mondial); a nu pierde simpatia azerilor, de care Ankara se apropiase economic şi cultural, nu însă şi militar. Aceeaşi poziţie de neutralitate a adoptat-o iniţial şi Iranul încă slăbit militar după războiul împotriva Irakului, aceasta deşi autorităţile religioase de la Teheran au furnizat azerilor (70% dintre ei fiind şiiţi, ca şi iranienii) nu doar fonduri pentru reconstrucţia şi restaurarea moscheilor distruse în perioada comunistă, ci şi armament şi logistică militară.

Treptat, opinia publică din Turcia şi Iran s-a manifestat din ce în ce mai deschis ca susţinătoare a cauzei, în special după blocarea de către armeni a provinciei exclavate Nakhcevan şi masacrarea civililor azeri la Khodzhaly, în februarie 1992. Consecutiv, Turcia şi Iranul au rămas neutre de jure, dar de facto guvernele lor au dispus închiderea frontierei cu Armenia, instituind un embargo asupra tuturor importurilor din statul vecin (reprezentate în special de petrol, gaze şi produse de industria alimetară).

Punctul culminant al conflictului a fost atins în 1993, când Armenia a ocupat 20% din teritoriul azer. Turcia a solicitat imperativ ca armenii să renunţe la cuceririle lor, ba mai mult, la fel ca şi Iranul, a comasat trupe de-a lungul frontierei cu Azerbaidjanul – provocând o escaladare a crizei până aproape de declanşarea unui război în deplinul sens al cuvântului între Turcia şi Iran pe de o parte şi Rusia pe de altă parte. Rusia a reacţionat incisiv, mobilizând la rândul ei trupe în Caucaz, pentru a demonstra că nu glumeşte, iar în iunie 1993 a orchestrat o lovitură de stat în Azerbaidjan, în urma căreia puterea a revenit unui grup de ofiţeri azeri aserviţi Moscovei. Cei din urmă au demobilizat trupele, teritoriul cucerit de armeni rămânând până în ziua de astăzi în posesia lor. Conflictul nu s-a soluţionat autoritativ, dar s-a atenuat treptat ca intensitate, iar în 1999 s-a ajuns finalmente la încheierea unui acord bilateral între beligeranţi, care a reglementat status quo-ul. Turcia şi Iranul şi-au redirecţionat atenţia spre Asia Centrală, cu specificarea că prima menţine în continuare închisă frontiera cu Armenia.

La fel de adevărat însă, în comparaţie cu Turcia, Iranul a adoptat totuşi o mai mare prudenţă în comportamentul său în regiune, cel puţin până la eruperea conflictului din Caucaz. Teheranul bunăoară a recunoscut independenţa Azerbaijanului şiit (proclamată în noiembrie 1991) abia după ce a făcut-o URSS. Similar, chiar în plină desfăşurare a conflictului azero-armean, atât Rusia cât şi Teheranul au dat o dovadă indiscutabilă de pragmatism atunci când în 1992 au încheiat un contract uriaş (în valoare de câteva mld. USD) prin care Iranului aveau să-i fie vândute submarine clasa “3 kilo”, tancuri tip T-72, avioane de luptă MIG-29, aparate de zbor Su-24, lansatoare de rachete şi artilerie de cel mai nou tip.

Retrospectiv judecând lucrurile, cert este că dispta pentru influenţă regională fiind câştigată categoric de către Rusia, Teheranul a părut să accepte treptat această realitate, iar consecutiv, anii ’90 au marcat o apropiere progresivă şi evidentă a celor două state, facilitată de o serie de interese comune: la nivel regional – cooperarea în menţinerea echilibrului din urma fragilului armistiţiu din Tadjikistan şi respectiv susţinerea Alianţei Nordului împotriva talibanilor în Afghanistan; global – ambele denunţau (deschis în cazul Iranului şi tacit în cazul Rusiei) eforturile SUA de instaurare a unei lumi unipolare şi a unei “Pax Americana”; bilateral – într-o cooperare reciproc avantajoasă, Rusia s-a constituit în de departe cel mai generos furnizor de armament al Iranului, care şi-a sporit arsenalul în acest fel cu avioane supersonice, tancuri, submarine Diesel şi diverse tipuri de rachete.

În paralel cu coordonarea vizibilă a politicii cu Iranul, Rusia a adoptat o politică duplicitară faţă de SUA, în contextul mai larg al eforturilor de reinstaurare a influenţei de odinioară şi al încercării în acest sens de creare a unor aliniamente anti-americane. Anul 1995 a oferit o primă, dar nesingulară, mărturie elocventă de acest tip: pe de o parte, oficialii ruşi au semnat un contract cu guvernul iranian prin care se angajau să finalizeze lucrările la Bushehr [2], dar pe de altă parte, în acelaşi an Elţîn l-a înlocuit pe ministrul rus al Energiei şi a dispus sistarea vânzărilor către Iran de centrifugi nucleare. Mai mult, spre nemulţumirea Iranului, la 30 iunie vicepreşedintele american şi premierul rus de la acea vreme au încheiat o înţelegere, numită după numele lor “Protocolul Gore-Cernomîrdin”, prin care partea rusă se angaja să nu mai vândă armament Iranului începând cu 1999 (an în care expirau contractele în vigoare la data semnării protocolului
(vezi partea a doua)

——————-
Note:
[1] Ceea ce explică intre altele şi intervenţia promptă a CIA şi MI6 în 1953 şi răsturnarea guvernului Mossadeq după ce acesta naţionalizase industria petrolului în 1951.
[2] În anii ’70, guvernul de la Teheran a semnat cu firmele germane Siemens şi Kraftwerk Union un contract prin care partea germană se angaja să construiască la Bushehr, oraş la Golful Persic, două reactoare nucleare. Construirea lor, începută în 1974, a fost sistată după Revoluţia din 1979 (când proiectul era finalizat în proporţie de 85%), întrucât o fatwa emisă de ayatollah-ul Khomeini a decretat armele nucleare ca imorale şi contravenind preceptelor Coranului. Totuşi, războiul împotriva Irakului, care a făcut generos uz de arsenalul său chimic şi biologic, l-a determinat pe şeful suprem să decidă în 1985 reluarea programului nuclear într-o tentativă de a echilibra disputa. După încheierea conflictului bilateral şi în contextul mai larg al sfârşitului Războiului Rece, SUA reuşit să convingă firmele germane să nu răspundă cererii Iranului de a elua activităţile la Bushehr. În atare situaţie, Iranul s-a orientat spre alte posibile surse de ajutor, precum China, India, Brazilia, Cehia, Ucraina sau Kazahstan, însă presiunile SUA ca hegemon incontestabil şi arbitru al conflictelor regionale, au blocat participarea acestor potenţiali parteneri în derularea programului nuclear iranian. Finalmente, în 1995 Iranul a încheiat un acord de 800 milioane USD cu Rusia avînd ca obiect finalizarea construcţiei primului reactor. La ora redactării acestor rânduri, reactorul este aproape finalizat, întârzierea de până acum a construcţiei sale fiind cauzată de motive financiare (divergenţe asupra modalităţilor de plată) şi tehnice (legate de dificultatea reconfigurării proiectului iniţiat de germani în conformitate cu design-urile ruseşti).

Sursa: AlterMedia România
Ionut Apahideanu

Discursul complet al presedintelui Iranului la Conferinta asupra rasismului de la Geneva

Ianuarie 6, 2010 Lasă un comentariu

The following is the speech of the Iranian President Mahmoud Ahmadinejad at the Durban Review Conference on racism in Geneva on April 20.

Mr. Chairman, honorable secretary general of the United Nations, honorable United Nations high commissioner for human rights, Ladies and gentleman:

We have gathered in the follow-up to the Durban conference against racism and racial discrimination to work out practical mechanisms for our holy and humanitarian campaigns.

Over the last centuries, humanity has gone through great sufferings and pains. In the Medieval Ages, thinkers and scientists were sentenced to death. It was then followed by a period of slavery and slave trade. Innocent people were taken captive in their millions and separated from their families and loved ones to be taken to Europe and America under the worst conditions. A dark period that also experienced occupation, lootings and massacres of innocent people.

Many years passed by before nations rose up and fought for their liberty and freedom and they paid a high price for it. They lost millions of lives to expel the occupiers and establish independent and national governments. However, it did not take long before power grabbers imposed two wars in Europe which also plagued a part of Asia and Africa. Those horrific wars claimed about a hundred million lives and left behind massive devastation. Had lessons been learnt from the occupations, horrors and crimes of those wars, there would have been a ray of hope for the future.

The victorious powers called themselves the conquerors of the world while ignoring or down treading upon rights of other nations by the imposition of oppressive laws and international arrangements.

Ladies and gentlemen, let us take a look at the UN Security Council which is one of the legacies of World War I and World War II. What was the logic behind their granting themselves the veto right? How can such logic comply with humanitarian or spiritual values? Would it not be inconformity with the recognized principles of justice, equality before the law, love and human dignity? Would it not be discrimination, injustice, violations of human rights or humiliation of the majority of nations and countries?

The council is the highest decision-making world body for safeguarding international peace and security. How can we expect the realization of justice and peace when discrimination is legalized and the origin of the law is dominated by coercion and force rather than by justice and the rights?

Coercion and arrogance is the origin of oppression and wars. Although today many proponents of racism condemn racial discrimination in their words and their slogans, a number of powerful countries have been authorized to decide for other nations based on their own interests and at their own discretion and they can easily violate all laws and humanitarian values as they have done so.

Following World War II, they resorted to military aggression to make an entire nation homeless under the pretext of Jewish suffering and they sent migrants from Europe, the United States and other parts of the world in order to establish a totally racist government in occupied Palestine. And, in fact, in compensation for the dire consequences of racism in Europe, they helped bring to power the most cruel and repressive racist regime in Palestine.

The Security Council helped stabilize the occupying regime and supported it in the past 60 years giving them a free hand to commit all sorts of atrocities. It is all the more regrettable that a number of Western governments and the United States have committed themselves to defending those racist perpetrators of genocide while the awakened-conscience and free-minded people of the world condemn aggression, brutalities and the bombardment of civilians in Gaza. The supporters of Israel have always been either supportive or silent against the crimes.

Dear friends, distinguished delegates, ladies and gentlemen. What are the root causes of the US attacks against Iraq or the invasion of Afghanistan?

Was the motive behind the invasion of Iraq anything other than the arrogance of the then US administration and the mounting pressures on the part of the possessors of wealth and power to expand their sphere of influence seeking the interests of giant arms manufacturing companies affecting a noble culture with thousands of years of historical background, eliminating the potential and practical threats of Muslim countries against the Zionist regime or to control and plunder the energy resources of the Iraqi people?

Why, indeed, almost a million people were killed and injured and a few more millions were displaced? Why, indeed, the Iraqi people have suffered enormous losses amounting to hundreds of billions of dollars? And why was billions of dollars imposed on the American people as the result of these military actions? Was not the military action against Iraq planned by the Zionists and their allies in the then US administration in complicity with the arms manufacturing countries and the possessors of wealth? Did the invasion of Afghanistan restore peace, security and economic wellbeing in the country?

The United States and its allies not only have failed to contain the production of drugs in Afghanistan, but the cultivation of narcotics has multiplied in the course of their presence. The basic question is that what was the responsibility and the job of the then US administration and its allies?

Did they represent the countries of the world? Have they been mandated by them? Have they been authorized by the people of the world to interfere in all parts of the globe, of course mostly in our region? Are not these measures a clear example of egocentrism, racism, discrimination or infringement upon the dignity and independence of nations?

Ladies and gentlemen, who is responsible for the current global economic crisis? Where did the crisis start from? From Africa, Asia or from the United States in the first place then spreading across Europe and their allies?

For a long time, they imposed inequitable economic regulations by their political power on the international economy. They imposed a financial and monetary system without a proper international oversight mechanism on nations and governments that played no role in repressive trends or policies. They have not even allowed their people to oversea or monitor their financial policies. They introduced all laws and regulations in defiance of all moral values only to protect the interests of the possessors of wealth and power.

They further presented a definition for market economy and competition that denied many of the economic opportunities that could be available to other countries of the world. They even transferred their problems to others while the waves of crisis lashed back plaguing their economies with thousands of billions of dollars in budget deficit. And today, they are injecting hundreds of billions of dollars of cash from the pockets of their own people and other nations into the failing banks, companies and financial institutions making the situation more and more complicated for their economy and their people. They are simply thinking about maintaining power and wealth. They could not care any less about the people of the world and even their own people.

Mr. President, Ladies and gentlemen, Racism is rooted in the lack of knowledge concerning the root of human existence as the selected creature of God. It is also the product of his deviation from the true path of human life and the obligations of mankind in the world of creation, failing to consciously worship God, not being able to think about the philosophy of life or the path to perfection that are the main ingredients of divine and humanitarian values which have restricted the horizon of human outlook making transient and limited interests, the yardstick for his action. That is why evil’s power took shape and expanded its realm of power while depriving others from enjoying equitable and just opportunities of development.

The result has been the making of an unbridled racism that is posing the most serious threats against international peace and has hindered the way for building peaceful coexistence in the entire world. Undoubtedly, racism is the symbol of ignorance which has deep roots in history and it is, indeed, the sign of frustration in the development of human society.

It is, therefore, crucially important to trace the manifestations of racism in situations or in societies where ignorance or lack of knowledge prevails. This increasing general awareness and understanding towards the philosophy of human existence is the principle struggle against such manifestations, and reveals the truth that human kind centers on the creation of the universe and the key to solving the problem of racism is a return to spiritual and moral values and finally the inclination to worship God Almighty.

The international community must initiate collective moves to raise awareness in afflicted societies where ignorance of racism still prevails so as to bring to a halt the spread of these malicious manifestations.

Dear Friends, today, the human community is facing a kind of racism which has tarnished the image of humanity in the beginning of the third millennium.

World Zionism personifies racism that falsely resorts to religions and abuses religious sentiments to hide its hatred and ugly face. However, it is of great importance to bring into focus the political goals of some of the world powers and those who control huge economic resources and interests in the world. They mobilize all the resources including their economic and political influence and world media to render support in vain to the Zionist regime and to maliciously diminish the indignity and disgrace of this regime.

This is not simply a question of ignorance and one cannot conclude these ugly phenomena through consular campaigns. Efforts must be made to put an end to the abuse by Zionists and their political and international supporters and in respect with the will and aspirations of nations. Governments must be encouraged and supported in their fights aimed at eradicating this barbaric racism and to move towards reform in current international mechanisms.

There is no doubt that you are all aware of the conspiracies of some powers and Zionist circles against the goals and objectives of this conference. Unfortunately, there have been literatures and statements in support of Zionists and their crimes. And it is the responsibility of honorable representatives of nations to disclose these campaigns which run counter to humanitarian values and principles.

It should be recognized that boycotting such a session as an outstanding international capacity is a true indication of supporting the blatant example of racism. In defending human rights, it is primarily important to defend the rights of all nations to participate equally in all important international decision making processes without the influence of certain world powers.

And secondly, it is necessary to restructure the existing international organizations and their respective arrangements. Therefore this conference is a testing ground and the world public opinion today and tomorrow will judge our decisions and our actions.

Mr. President, Ladies and Gentlemen, the world is going through rapid fundamental changes. Power relations have become weak and fragile. The sound of cracks in the pillars of world systems can now be heard. Major political and economic structures are on the brink of collapse. Political and security crises are on the rise. The worsening crisis in the world economy for which there can be seen no bright prospect, demonstrates the rising tide of far-reaching global changes. I have repeatedly emphasized the need to change the wrong direction through which the world is being managed today and I have also warned of the dire consequences of any delay in this crucial responsibility.

Now in this valuable event, I would like to announce to all leaders, thinkers and to all nations of the world present in this meeting and those who have a hunger for peace and economic well-being that the unjust economic management of the world is now at the end of the road. This deadlock was inevitable since the logic of this imposed management was oppressive.

The logic of collective management of world affairs is based on noble aspirations which centers on human beings and the supremacy of the almighty God. Therefore it defies any policy or plan which goes against the influence of nations. The victory of right over wrong and the establishment of a just world system has been promised by the Almighty God and his messengers and it has been a shared goal of all human beings from different societies and generations in the course of history. Realization of such a future depends on the knowledge of creation and the belief of the faithful.

The making of a global society is in fact the accomplishment of a noble goal held in the establishment of a common global system that will be run with the participation of all nations of the world in all major decision making processes and the definite root to this sublime goal.

Scientific and technical capacities as well as communication technology have created a common and widespread understanding of the world society and has provided the necessary ground for a common system. Now it is upon all intellectuals, thinkers and policy makers in the world to carry out their historical responsibility with a firm belief in this definite root.

I also want to lay emphasis on the fact that Western liberalism and capitalism has reached its end since it has failed to perceive the truth of the world and humans as they are.

It has imposed its own goals and directions on human beings. There is no regard for human and divine values, justice, freedom, love and brotherhood and it has based living on intense competition, securing individual and cooperative material interest.

Now we must learn from the past by initiating collective efforts in dealing with present challenges and in this connection, and as a closing remark, I wish to draw your kind attention to two important issues:

Firstly, it is absolutely possible to improve the existing situation in the world. However it must be noted that this could be only achieved through the cooperation of all countries in order to get the best out of the existing capacities and resources in the world. My participation in this conference is because of my conviction to these important issues as well as to our common responsibility of defending the rights of nations vis-à-vis the sinister phenomena of racism and being with you, the thinkers of the world.

Secondly, mindful of the inefficiency of the current international political, economic and security systems, it is necessary to focus on divine and humanitarian values by referring to the true definition of human beings based upon justice and respect for the rights of all people in all parts of the world and by acknowledging the past wrong doings in the past dominant management of the world, and to undertake collective measures to reform the existing structures.

In this respect, it is crucially important to rapidly reform the structure of the Security Council, including the elimination of the discriminatory veto right and to change the current world financial and monetary systems.

It is evident that lack of understanding of the urgency for change is equivalent to the much heavier costs of delay.

Dear Friends, beware that to move in the direction of justice and human dignity is like a rapid flow in the current of a river. Let us not forget the essence of love and affection. The promised future of human beings is a great asset that may serve our purposes in keeping together to build a new world.

In order to make the world a better place full of love and blessings, a world devoid of poverty and hatred, merging the increasing blessings of God Almighty and the righteous managing of the perfect human being, let us all join hands in friendship in the fulfillment of such a new world.

I thank you Mr. President, Secretary General and all distinguished participants for having the patience to listen to me. Thank you very much.

Numai cu fiica mea

Ianuarie 6, 2010 15 comentarii

Not Without My Daughter / Numai cu fiica mea (1991) – Betty Mahmoody

Sinopsis Not Without My Daughter
„Moody” este un doctor iranian care traieste in America alaturi de sotia sa Betty si fiica lor Mahtob. Dorind sa-si revada tara, Moody o convinge pe Betty sa plece in Iran intr-o scurta vacanta alaturi de el si Mahtob. Odata cu ajungerea in Iran visele cele mai negre ale lui Betty se adeveresc la aflarea vestii ca vor ramane definitiv acolo. Betty este hotarata sa scape din Iran dar acest lucru pare aproape imposibil pentru fiica sa.

Sursa: Cinemagia

Jurnal american

Am devorat aseară ultimele 200 de pagini ale cărții “Not Without My Daughter” (“Numai cu fiica mea“), de Betty Mahmoody și William Hoffer. Citisem cartea cu ani în urmă, în România, dar după ce am văzut filmul (cu Sally Field, Alfred Molina), în urmă cu câteva săptămâni, mi-am dorit să citesc cartea în original.

E o carte simplă, dar o lectură pe cât de ușoară, pe atât de captivantă. Prezintă povestea adevărată a unei mame, Betty Mahmoody -autoarea însăși-, ce-și duce fiica în Iran, pentru a vizita familia soțului ei. Cartea aceasta e, fără doar și poate, punerea în cuvinte a coșmarului pe care Betty și fiica sa, Mahtob, l-au trăit în Iran. Foarte repede vacanța în iran se transformă în închisoarea Iran. Familia fericită din America se schimbă peste noapte în familia sfâșiată de dramă și conflice. Tatăl iubitor, grijului și atent e înlocuit de un dictator imposibil de recunoscut, fanatic religios, condus din spate de extinsa sa familie iraniană.

Dragostea, bucuria, răsfățul și liniștea sub semnul cărora evolua viața acestei familii în Statele Unite, sunt înlocuite cu teroare, lacrimi, răutate gratuită, violență verbală și fizică. Nu am putut să nu mă întreb cum reușesc astfel de oameni să se privească în oglindă, să-și întâmpine prietenii sau chiar să facă dragoste cu cea pe care au supus-o unui astfel de tratament. Unde a dispărut umanitatea lor? Ce s-a întâmplat cu omul acela fascinant de care s-a îndrăgostit Betty și cu care a avut o fiică? Fețe și iar fețe. Măști care uneori le vin personajelor care le poartă atât de bine încât pentru o vreme se confundă cu adevărata lor identitate.

Când în sfârșit descoperă cine e bărbatul de lângă ea, Betty alege să își salveze fiica din această lume dominată de reguli absurde, în care femeia are doar dreptul de a se acoperi și a-și sluji familia. Încearcă imposibilul: evadarea din marea închisoare numită Iran. Fără documente, fără a cunoaște limba sau a avea o persoană de încredere își croiește drum prim mulțimea de necunoscuți, din dragoste pentru fiica sa, la care se încăpățânează să nu renunțe. Nu-i rămâne decât încercarea nebunească de a fugi din Iran, de a-și pune viața în mâinile unor necunoscuți care o vor trece granița.

Povestea lui Betty Mahmoody e uneori dramatică, alte ori pur și simplu sfâșietoare. Dar mai mult decât orice, cartea ei e despre puterea incredibilă a unei mame, a unei femei hotărâte să nu renunțe, să nu se lase învinsă de bărbatul în care (s-)a (în)crezut. E un exemplu de curaj, forță, credință și speranță. A refuzat să se lase învinsă și astfel a câștigat lupta împotriva soțului opresiv și a familiei acestui, dar mai mult decât orice a câștigat în lupta împotriva unui întreg sistem, a birocrației și nedreptății.