Prima pagină > Educaţie, Familie, tradiţie > NAŞTERE, BOTEZ, NUNTĂ, ÎNMORMÂNTARE

NAŞTERE, BOTEZ, NUNTĂ, ÎNMORMÂNTARE

COLOCVIILE DIDACTICE
SECTIUNEA : EDUCATIA INTERCULTURALA SI MULTICULTURALA
AUTORI :INV. IONELA LALA
COLEGIUL NATIONAL “ KEMAL ATATURK”, MEDGIDIA

OBICEIURI LEGATE DE MOMENTELE ESENTIALE ALE VIETII
( NASTERE, BOTEZ, NUNTA, INMORMANTARE)
LA TURCO-TATARII DIN DOBROGEA SI LA ROMANI

“Tătarii (anatolieni, crimeeni şi nogai) care trăiesc în Dobrogea românească (judeţele Tulcea şi Constanţa) şi-au păstrat până în zilele noastre identitatea şi tradiţiile. Obiceiurile lor de naştere, căsătorie şi moarte au suferit în ultimele decenii o serie de modificări, odată cu schimbările intervenite la sate şi oraşe datorită modernizării şi urbanizarii. De remarcat faptul că schimbări asemănătoare în obiceiurile respective datorate în esenţă aceloraşi cauze, s-au produs şi la turcii din Turcia.
Schimbările respective erau de aşteptat şi datorită faptului că tradiţia este în multe privinţe opusă noului mod de viaţă. Deşi Dobrogea a suferit o serie de pierderi ale tradiţiilor turceşti, totuşi ea s-a păstrat ca o insulă în care multe alte tradiţii ale acestui popor au fost conservate.”(1)

În linii mari, obiceiurile turcilor dobrogeni se regăsesc la turcii din Turcia. Coborând la rădăcinile tradiţiilor turcilor dobrogeni şi ale turcilor din Turcia, întâlnim vechi ceremonii şi obiceiuri turceşti, precum şi rămăşiţe ale religiei şamaniste a vechilor turci. Făcând comparaţie între tradiţiile diferitelor ramuri etnice ale turcilor dobrogeni, observăm numeroase asemănări între cele aparţinând turcilor anatolieni şi cele ale turcilor crimeeni (tătarii crimeeni). Deşi tătarii nogai din Dobrogea au trecut târziu la viaţa sedentară, în esenţă, obiceiurile lor sunt asemănătoare cu ale celorlalţi turci dobrogeni.
Este foarte interesantă constatarea potrivit căreia, în cadrul obiceiurilor de nuntă, ceremonia numită masa mare a fost preluată de turcii dobrogeni de la români, după anul 1950. Odată cu masa mare, turcii dobrogeni au preluat de la români si personajele numite naş şi naşă. Explicaţia schimbării sus-amintite constă atât în deschiderea spre exterior a comunităţilor turceşti dobrogene după apariţia C. A. P.-urilor, cât şi în sumele mari de bani care se pot strânge la masa mare.
Este interesant şi obiceiul specific turcilor din Dobrogea ca, la rugăciunea funerară de la cimitir, să participe şi prietenii români ai mortului, deci creştini, semn de toleranţă reciprocă şi de bună convieţuire româno-turcă. Asemenea constatări au mai mult decât o importanţă strict ştiinţifică. Ele sunt revelatoare pentu climatul convieţuirii românilor majoritari şi turcilor minoritari în Dobrogea românească.
Există importante asemănări şi deosebiri în obiceiurile şi tradiţiile turcilor din Dobrogea şi din Turcia. Dobrogea prezintă două particularităţi interesante: pe de o parte este păstrarea, ca pe o insulă izolată, a unor tradiţii (mai ales cele legate de nuntă şi moarte), pe de alta este îmbinarea bogatelor tradiţii ale turcilor de origine anatoliană şi ale celor de origine crimeeană (tătarii).Turcii dobrogeni au reuşit,în mare parte, cu toate influenţele sociale contemporane, să-şi păstreze vechile tradiţii până în zilele noastre.
Înainte de al doilea război mondial, obiceiurile turcilor dobrogeni erau încă puternice şi pline de vitalitate. Din diferite motive, după anul 1950, aceste obiceiuri s-au diluat şi au dispărut treptat. Oamenii care au cunoscut acele obiceiuri, înainte de anul respectiv, sunt probabil ultimii lor martori.
În anul 1900, în Dobrogea existau 260 de geamii. Imediat după cel de-al doilea război mondial, numărul acestora a scăzut la 151. Această scădere a continuat până în zilele noastre, când numărul geamiilor a ajuns la 70, majoritatea lor găsindu-se în paragină(2).
În regiune nu există nici o mănăstire musulmană de dervisi (tekke). Mausolee şi cavouri ale unor sfinţi musulmani şi ale unor demnitari otomani se găsesc la Isaccea, Cernavoda şi Babadag. Dintre medrese (fostele şcoli religioase musulmane), se păstrează doar cea de la Medgidia. La Medgidia se mai află şi o fostă baie publică turcească (hamam), care este în prezent închisă.
În satele din Dobrogea românească apropiate de graniţa cu Bulgaria există numeroase cişmele otomane, cu toate că unele dintre ele au fost distruse. Există, încă, vechi cimitire turceşti în unele sate unde astăzi nu mai locuieşte nici un turc. În prezent, există 108 cimitire turceşti, care încă sunt folosite. Vechile case turceşti mai păstrează încă stilul arhitectonic tradţional din timpul Imperiului Otoman.Toponimele turceşti au fost folosite, în mare parte, până la al doilea Război Mondial. În anii următori aceste toponime au fost schimbate,deşi în regiune continuă să fie folosite, deformate, unele toponime turceşti, originea lor fiind uitată.

1 Analiza obiceiurilor privind naşterea

Obiceiurile de naştere ale turcilor dobrogeni prezintă numeroase asemănări sau chiar sunt identice cu obiceiurile de naştere ale tuturor popoarelor turcice.
Pentru ca tinerii căsătoriţi să aibă copii, practicile şi ritualurile tradiţionale încep încă din timpul obiceiurilor de nuntă. Astfel, în Dobrogea, voalul de pe faţa miresei este dat la o parte, cu un făcăleţ, de un copil. Există o strânsă legătură între numărul de copii pe care îi are o familie şi nivelul ei de educaţie. Rata natalităţii a scăzut după anul 1950, când învăţământul de opt ani a devenit obligatoriu, în şcoală predându-se şi cunoştinţe de anatomie şi igienă.
Măsurile de protecţie care se iau după naşterea copilului sunt practici religioase, dar şi vrăjitoreşti, pentru a feri mama şi copilul nou născut de diferite fiinţe răufăcătoare precum duhurile rele, diavolul, zânele, vrăjitoarea cea bătrână, etc.
Un astfel de personaj mitologic apare numai la turcii din Dobrogea; este vorba de personajul numit kayis ayak. Împotriva acestor personaje malefice, mai ales în primele patruzeci de zile de la naşterea copilului, se iau tot felul de măsuri, lăuza şi copilul nou născut nu sunt lăsaţi niciodată singuri în această perioadă. Dacă totuşi lăuza şi copilul nou-născut trebuie lăsaţi singuri (chiar şi pentru câteva ore), în camera respectivă se aşează în preajma celor doi o serie de obiecte considerate apărătoare de rele: un Coran, ceapă, usturoi, o matură.Coranul exprimă credinţa în justeţea şi adevărul religiei islamice. Celelalte obiecte au semnificaţii în vechile religii turceşti (preislamice).
În primele patruzeci de zile de la naştere lauza nu este curată, ea trebuind la sfârşitul acestui interval să se spele şi să facă o spălare rituală musulmană completă. Pentru păstrarea sănătăţii copilului nou-născut, acesta este spălat zilnic timp de patruzeci de zile de la naştere, în diferite moduri, folosind diverse materiale şi substanţe, care, în credinţele şi obiceiurile populare, au un rol bine definit. În majoritatea cazurilor, la spălarea copilului se folosesc coji de ouă. O altă măsură de protecţie a copilului nou născut este evitarea lăsării pe frânghie afară, în timpul nopţii, a lenjeriei acestuia.
Una din deosebirile dintre credinţele populare ale turcilor dobrogeni şi cele ale turcilor din alte regiuni este aceea că zânele (peri) în Dobrogea sunt personaje pozitive. Atunci când se pune nume copilului nou născut, tătarii nogai din Dobrogea au obiceiul de a pune copilului un nume secret şi a-l striga apoi cu voce tare folosind un nume fals. Este vorba de un vechi obicei turcesc practicat pentru a înşela duhurile rele. Tradiţia provine de la vechii turci şi este răspândită sub diferite forme în întreaga lume turcă.
Înainte de anul 1950, la turcii din Dobrogea, la ceremonia oficială de punere a numelui participa obligatoriu hogea, care rostea la urechea acestuia chemarea musulmană la rugăciune (ezan )(3). Această tradiţie se mai păstrează astăzi doar în localităţile în care trăiesc compact ( în satul Fântâna Mare).
Festivitatea de încheiere a perioadei de patruzeci de zile de la naşterea copilului, turcii tătari (tătarii crimeeni) din Dobrogea o numesc loksa toy, iar turcii anatolieni din Dobrogea cumbus. Este o ceremonie rezervată femeilor şi copilului nou-născut. Mama este felicitată de musafirele sale, iar copilului i se aduc daruri şi i se fac urări de fericire şi de viaţă lungă. Scopul ceremoniei este acelaşi la ambele ramuri etnice ale turcilor dobrogeni. Totul are loc într-o atmosferă de veselie şi petrecere.
La turcii din Dobrogea, practicile împotriva deochiului îmbracă forme variate, şi prezintă multe asemănări cu vechea religie turcă (preislamică). Se iau o serie de măsuri, una dintre cele mai interesante fiind folosirea scutecului în care a fost învelit copilul nou născut drept faţă de masă. Apoi, în timpul nopţii, scutecul este scos din casă şi dus până sub prima fereastră luminată şi scuturat acolo. Apoi, fără să privească înapoi, persoana care a făcut această operaţie aduce scutecul în casă.
Scoaterea la plimbare a copilului nou născut este însoţită la turcii din Dobrogea de numeroase practici şi obiceiuri. Prima plimbare trebuie să aibă loc după încheierea acelor patruzeci de zile de la naşterea copilului.
Toate aceste obiceiuri sunt similare cu practici ale populatiei de origine romana.
La nuntile romanesti se obisnuieste intampinarea tinerilor care ies de la Starea Civila cu boabe de orez care se arunca asupra lor, simbol al fertilitatii, familiile in care se nasc copii fiind considerate binecuvantate de Dumnezeu.
Femeia lauza are interdictie de a iesi din casa pe parcursul celor 40 de zile de lauzie, iar de copilul nou-nascut nu este permis sa se apropie oricine si oricum. Cei care intra in casa in care este un prunc trebuie sa fie « curati » fizic si spiritual, ca nu cumva sa se imbolnaveasca copilul.
La capataiul patului trebuie sa i se puna un dar in bani, sa aiba copilul noroc.
Se considera ca e necesar sa se boteze pruncii cat mai repede, fara sa se mai astepte obisnuitul termen de 40 de zile, daca acestia sunt sensibili, bolnaviciosi, apa sfintita spaland raul ce ar putea ameninta copilul, iar rugaciunea preotului indepartand duhurile cele rele.
« Scoaterea din mir » se face printr-o imbaiere care aminteste de vechi practici magice, in apa femeile din familie punand flori, plante de leac, dar si bijuterii, bani, carti, in timp ce menesc copilului bogatie, fericire, o viata fericita.

2 Analiza obiceiurilor privind căsătoria

Nunta este un eveniment colectiv la care, în satele turceşti din Dobrogea, participă toţi locuitorii, fie că sunt invitaţi sau nu.
Pentru comunitatea turcă, nunta este asemenea unei piese de teatru. Ea se realizează prin participare şi emoţie colectivă, iar participanţii îşi cunosc foarte bine rolurile. Principalele roluri sunt deţinute de mire şi mireasă. La aceste ceremonii distracţia şi veselia sunt la ele acasă, iar fiecare participant ajută la buna desfăşurare a lucrurilor, după cum s-a stabilit din timp.
Atât la turcii anatolieni din Dobrogea, cât şi la turcii tătari (tătarii crimeeni) din această regiune, există un obicei foarte strict care interzice căsătoria dintre un băiat şi o fată dacă aceştia sunt rude după tată până la al şaptelea grad sau rude după mamă până la al treilea grad.
Căsătoriile dintre un tânăr de naţionalitate turcă şi o persoană nemusulmană se întâlnesc în Dobrogea mai ales după anul 1950(4). La oraş, deşi la început aceste căsătorii au fost privite cu dezaprobare, treptat oamenii s-au obişnuit cu ele. În schimb, în satele în care turcii locuiesc compact, căsătoriile mixte nu sunt privite nici azi cu ochi buni.
Tradiţiile de peţire a fetei sunt asemănătoare cu cele din Turcia. Formula folosită atunci când se face cererea în căsătorie a rămas neschimbată la turcii dobrogeni. Această formulă sună astfel: Allahin emri ve peygamberin kavli ile (din porunca lui Allah şi cu voia Profetului). Băutul şerbetului are loc când se stabileşte înţelegerea definitivă privind căsătoria, cât şi la logodnă. Este o tradiţie destul de veche, sensul ei fiind rostirea şi întărirea unui jurământ.
Înainte de anul 1930, la turcii dobrogeni obiceiurile de nuntă erau legate de filozofia religioasă musulmană. Religia avea o importanţă deosebită în relaţiile din cadrul familiei şi din cadrul comunităţilor turceşti dobrogene. Cel mai bun exemplu în acest sens il putem considera faptul că mirele şi mireasa se întâlneau şi se cunoşteau abia în odaia de nuntă (gerdek).
Turcii dobrogeni consideră că acela care şi-a dat cuvântul de onoare în privinţa căsătoriei (rostind cuvintele Soz bir Allah bir, adică “Cuvântul dat este unul singur precum Allah este unul singur”) şi care apoi îl încalcă, păcătuieşte grav în faţa lui Allah. Acest păcat este echivalent cu abandonarea religiei islamice, deoarece în Coran se spune: Să nu cumva să vă încălcaţi jurămintele pentru care Allah a fost luat garant!
Înainte de anul 1950, la turcii dobrogeni, hogea participa la ceremonia de logodnă. Hogea citea din Coran, rostea rugăciuni pentru cei morţi şi făcea rugăciuni şi urări pentru viitorul fericit al celor doi tineri care urmau să se căsătorească. Deşi cununia oficială se făcea la primarie, până prin anii 1950-1960, tinerii cununaţi la primărie nu erau consideraţi căsătoriţi legal, cununia religioasă fiind singura considerată autentică. De asemenea, era necesar să aibă loc nunta, care era o ceremonie colectivă. Înainte de efectuarea cununiei religioase, tobele şi goarnele tăceau, se citea din Coran, apoi hogea făcea cununia în prezenţa martorilor şi a reprezentanţilor mirelui şi miresei. Această ceremonie era obligatorie pentru toate nunţile turcilor dobrogeni. Cununia religioasă are loc şi în zilele noastre.
Apărarea miresei când este adusă la casa mirelui de paznici atât de partea dreaptă cât şi pe partea stângă este o moştenire peste timp a tradiţiilor popoarelor turcice din Munţii Altai. Căruţa tradiţională a turcilor din Dobrogea în care se transporta mireasa era acoperită cu ramuri de dud sau de salcie.La tătarii şi turcii nogai există obiceiul ca un copil să vină cu Coranul în mână împreună cu mireasa la casa mirelui. La coborârea din mijlocul de transport, copilul primea bacşiş, apoi se făceau daruri miresei pentru a o convinge să coboare şi ea. După ce mireasa cobora şi săruta mâinile socrilor, hogea rostea o scurtă rugăciune şi făcea urări pentru fericirea tinerilor căsătoriţi.
Ceremonia intrării în odaia de nuntă (gerdek toreni) începea după rugăciunea de seară de la geamie. Înainte de anul 1950, mirele mergea obligatoriu la geamie anterior începerii ceremoniei sus-amintite. După încheierea rugăciunii de la geamie, hogea şi întreaga comunitate musulmană locală, împreuna cu rudele mirelui, îl conduceau pe acesta acasă pentru a intra în odaia de nuntă. Pe drum se cântau cântece religioase musulmane (ilahiler). Conducerea mirelui până la odaia de nuntă reprezenta un eveniment foarte important, la care participa întreaga comunitate. Înainte de intrarea mirelui în odaia de nuntă, hogea se ruga pentru tinerii căsătoriţi şi îl punea pe mire să se căiască public pentru păcatele sale. Apoi hogea făcea pentru a doua oară cununia religioasă. Obiceiul de a face, în odaia de nuntă, o rugăciune însoţită de două plecăciuni cu fruntea până la pământ este tot un element religios islamic. Se crede că rugăciunile făcute cu acest prilej vor fi îndeplinite de Allah. La turcii dobrogeni, noaptea nunţii şi rugăciunile spuse cu acest prilej sunt considerate sfinte.
O altă tradiţie, întâlnită atât la turcii dobrogeni cât şi la vechii turci, este arderea şi prepararea hena-ei.
Potrivit unor vechi credinţe, orice fiinţă sau obiect vopsit parţial cu hena devenea sfinţit. Această sfinţire aducea cu sine şi ocrotirea de duhurile rele. Apa era amestecată cu hena şi vărsată la colţurile casei, mireasa se vopsea cu hena pe mâini şi pe picioare, şi berbecul era vopsit cu hena atât la turcii dobrogeni, cât şi la turcii din Anatolia (5).
De asemenea, s-a păstrat şi obiceiul ca mireasa, când intră în casa mirelui, să ungă cu ulei anumite obiecte din interiorul şi exteriorul casei, apoi să ia apa într-un ibric şi să o verse, picătură cu picătură, în locuinţa respectivă. În tot acest timp se citesc cu glas tare anumite capitole din Coran.
Un alt obicei este jocul care încheia ceremonia oferirii de bani şi daruri pentu mire (taki toreni). Momentul era însoţit de focuri de armă trase în aer, iar mirele răsturna tava cu pesmeţi din faţa sa, căldarea cu apă şi o lua la fugă. Răsturnarea tăvii cu pesmeţi şi timpul necesar flăcăilor pentru a aduna pesmetul dădea mirelui posibilitatea să se îndepărteze cât mai mult. Acest joc resuscita vechile simboluri ale belşugului şi ale luptei.
După cum se ştie, atât Dobrogea cât şi restul României au fost timp de multe secole regiuni de tranzit pentru diverse popoare migratoare. Dintre popoarele care au trecut sau chiar s-au stabilit aici se numără şi diverse ramuri ale vechilor turci. Acest fapt este pus în evidenţă şi de asemănările dintre tradiţiile populare româneşti şi cele turceşti.
La vechile nunţi româneşti exista obiceiul ca atunci când mireasa ieşea din casa părintească să i se întindă în faţă un covor pe care să calce. Acest obicei se întâlneşte la nunţile turcilor dobrogeni în momentul în care mireasa coboară din căruţă pentru a intra în casa mirelui. La români exista obiceiul ca la plecarea miresei din casa părintească flăcăilor din sat să li se plătească un fel de răscumparare. La turci, o plată asemănătoare se face când mireasa intră în casa mirelui.O altă asemănare este că la vechile nunţi româneşti, când mireasa venea la casa mirelui, asupra ei se aruncau boabe de grâu şi orez. Ca şi la nunţile turceşti, aceasta simbolizează urarea de belşug. La nunţile româneşti, pentru a feri casa de rele (sau de duhurile rele), la cele patru colţuri se varsă apă. Acest obicei este asemănător cu vărsarea apei amestecată cu hena la turcii anatolieni.
După anul 1950, la nunţile turcilor dobrogeni, a pătruns ceremonia numită “masa mare”. La început, naşul şi naşa (care conduc ceremonia “mesei mari”) erau aleşi dintre români, apoi, aceştia se alegeau şi dintre turci. Înainte de anul 1935, când în multe zone ale Dobrogei turcii locuiau compact, la unele nunţi româneşti se cântau şi cântece religioase turceşti. După anul 1950, la nunţile turcilor dobrogeni, la “masa mare” se cântă şi cântece româneşti.(6)
La nuntile romanesti se mai obisnuieste ca,dupa iesirea de la cununia religioasa, in fata mirilor sa se verse o galeata plina cu apa, in semn de purificare, dar si de belsug, mirelui revenindu-i datoria de a-i plati pe cei care fac acest gest.
Diferentele esentiale provin din religiile diferite care isi pun amprenta asupra ceremoniei de unire a tinerilor. Dar in ambele culturi se considera necesara binecuvantarea parintilor si a preotului, precum si datoria tinerilor de a se pastra « curati » pana dupa casatorie, careia i se da un sens spiritual.
Conform religiei ortodoxe, casatoria este facuta pentru nastere de prunci si pentru a feri, pe cei care nu pot vietui altfel, de pacat.
Se considera ca existenta umana poate fi sublimata prin traire intru Dumnezeu, ca omul are mai multe cai catre mantuire, una dintre el fiind existenta in lume si intemeierea unei familii, urmata de nasterea si cresterea de « prunci buni ».
Modernitatea si-a pus pecetea si pe aceste cutume, astazi nuntile incalcand multe dintre vechile interdictii. Una dintre ele ar fi aceea de a nu face o cununie sambata, ci doar duminica, dupa liturghie.
Exista zone in care, din dorinta de a se castiga mai multi bani, dar si de a crea legaturi de rudenie cu mai multe persoane, se obisnuieste sa se aleaga doua sau mai multe perechi de nasi( Moldova, spre exemplu), ignorandu-se ideea ca nasii sunt parinti spirituali si, dupa cum nu avm mai multi parinti dupa trup, nu ar trebui sa avem mai multi nici dupa spirit.
Petrecerile care urmeaza dupa nunta incalca si ele, uneori, randuiala bisericeasca pentru ca, desi nu se specifica, precum in religia musulmana, ca alcoolul este total interzis, nici ortodoxia nu incurajeaza desfraul, purtarile lipsite de masura.

3. Analiza obiceiurilor privind înmormântarea

În cadrul general al obiceiurilor funerare ale turcilor dobrogeni, o pondere importantă o au elementele religioase islamice, alături de care întâlnim şi numeroase credinţe preislamice şi vechi obiceiuri populare laice.
La turcii din Dobrogea, evenimentele anterioare morţii sunt comentate şi interpretate pe baza semnelor şi a unor presupuneri bazate pe comportamentul animalelor şi al păsărilor. Ultima răsuflare a omului este şi ea legată de anumite comportamente ale vietăţilor din jur şi de diverse fenomene ale naturii. Adesea coincidenţele legate de moartea unei persoane sunt folosite drept semne prevestitoare în cazuri asemănătoare. Tot ca semn rău este interpretată şi spargerea sau crăparea unor lucruri din casă. Şi visele sunt izvoare importante pentru asfel de prevestiri sumbre. Căderea unui dinte în vis şi poziţia dintelui respectiv în gură pot fi interpretate drept semne prevestitoare ale morţii unei rude sau ale unei cunoştinţe.
Practicile funerare legate de îngrijirea corpului mortului sunt identice cu cele din Turcia. Ele se execută până ce corpul mortului nu şi-a pierdut căldura. Citirea cu glas tare din Coran are loc atât înainte, cât şi după deces. Obiceiurile funerare ale turcilor dobrogeni au la bază credinţa că celui dispărut nu-i mai pot fi de folos decât îndatoririle religioase corect aduse la îndeplinire. De altfel, legarea bărbiei mortului, închiderea ochilor şi acoperirea sa cu un giulgiu sunt considerate practici obligatorii şi sfinte lăsate moştenire musulmanilor de profetul Muhammad.
Un obicei specific turcilor dobrogeni este aşezarea peste corpul mortului a unei oglinzi şi a unei bucăţi de pâine, elemente pe care le întâlnim şi în obiceiurile de căsătorie şi care simbolizează lumina şi belşugul. Faptul că ele sunt prezentate şi la moarte denotă că sunt considerate a fi importante pentru mort pe lumea cealaltă.
Su selasi (7) reprezintă o ceremonie şi un cântec religios musulman caracteristic turcilor din Dobrogea. Ceremonia are loc înainte de a rosti rugăciunea de înmormântare, dupa ce trupul mortului a fost spălat şi învelit în giulgiu. După intonarea cântecului, participanţilor li se împart batiste. Această ceremonie nu se întâlneşte în Turcia. Este o practică ce aminteşte de influenţe ale tradiţiei româneşti de înmormantare.
La înmormântările turcilor dobrogeni participă şi vecini, colegii de serviciu şi prieteni nemusulmani. Faptul că aparţin unor religii şi tradiţii diferite nu-i împiedică să îndeplinească ultima îndatorire faţă de cei dispăruţi: înaintea rugăciunii funerare islamice, răspund şi ei afirmativ, la întrebarea hogei privind comportamentul social al mortului şi se declară de acord cu iertarea păcatelor acestuia. Apoi, se retrag la o anumită distanţă şi privesc de acolo, cu respect, practicile funerare musulmane.
Când mortul este transportat la groapă se întâlneşte o practică specifică turcilor dobrogeni: scândura care urmează să se pună la căpătâiul mortului este purtată de un om sărac sau în vârstă sau de o rudă a mortului, fie în faţa, fie în spatele, fie în lateral cortegiului funerar. Persoana respectivă primeşte în dar prosopul legat de scândura. Această practică, inexistentă în Turcia, se aseamănă cu crucea purtată în fruntea cortegiilor funerare ale creştinilor.
O tradiţie semnalată în jurul anului 1906 continuă la turcii din Dobrogea şi în zilele noastre, obiceiul de a arunca pământ peste trupul mortului şi de a se îndeparta apoi de groapă fără să privească înapoi. Tradiţia continuă şi sub forma rostirii de rugăciuni islamice peste şapte bulgări de pământ care apoi sunt aruncaţi peste mort.
Ceremonia desfăşurată de hoge la sfârşitul înmormântării, după ce rămâne singur lângă mormânt, reprezintă o tradiţie religioasă practicată şi în Turcia. Când femeia moare şi este înmormântată, hogea rămâne singur lângă mormânt şi rosteşte cu glas tare numele femeii decedate şi al mamei acesteia, apoi face rugăciunile de rigoare. Ansamblul ceremoniei efectuate de hoge după ce rămâne singur lângă mormântul persoanei decedate reprezintă un element religios islamic.
La turcii dobrogeni mai există, după înmormântare, şi o ceremonie care are ca scop răscumpărarea păcatelor din timpul vieţii. Ceremonia respectivă are o serie de particularităţi. Celor care vin la înmormantare li se dau bani mărunţi. La turcii dobrogeni se întâlnesc numeroase credinţe legate de sufletul mortului. Se păstrează credinţa conform căreia sufletul mortului cutreieră timp de 40 de zile de la deces în fosta casă şi în împrejurimile acesteia..La turcii crimeeni se întâlneşte obiceiul ca în locul unde este spălat mortul să se aprindă lumânări. Conform credinţei, după moarte, lumina ajută sufletul mortului să-şi găsească drumul în lumea cealaltă, sau lumina îl apără de rele.
Tradiţiile de după înmormântare continuă prin ceremonii organizate în intervale bine stabilite. Când se oferă participanţilor mâncăruri gătite şi hrană rece, se citeşte din Coran şi din Mevlid, se rostesc rugăciuni. Aceste tradiţii se întâlnesc în întreaga lume turcă. La turcii dobrogeni ele se menţin foarte vii. Ceremoniile au loc la următoarele intervale de timp de la deces: o zi, trei zile, şapte zile, douăzeci de zile, patruzeci de zile, cincizeci şi două de zile şi la un an. Confirmarea religioasă islamică există doar pentru comemorarea la trei zile. În afara acesteia, toate celelalte zile menţionate sunt rămăşiţe ale religiilor preislamice. Nu trebuie trecute cu vederea influenţele pe care le au asupra turcilor dobrogeni vecinii lor români, pentru că astfel de zile există şi în obiceiurile româneşti. Zilele de pomenire a morţilor la turcii dobrogeni după cea de-a cincizeci şi doua zi reprezintă tradiţii apărute sub influenţa românească.
Înainte de anul 1940 (8), mâncărurile de pomenire erau la casa mortului aduse de către vecini. Curând, obiceiul s-a inversat. Mai mult, acceptarea de la alţii a mâncării a ajuns să însemne uneori că persoana respectivă este săracă. Potrivit credinţelor populare, este foarte important ca mâncărurile să degaje un miros plăcut. Se crede că acest miros va ajunge până la sufletul mortului. Tradiţia se întâlneşte şi la ceremoniile funerare româneşti. Şi românii, în anumite zile de la decesul persoanei gătesc obligatoriu mâncăruri calde cu care îşi ospătează rudele, vecinii şi prietenii. Ceremoniile respective se numesc “pomeni”.
Pentru pomenirea mortului se citeşte cu glas tare din Coran şi Mevlid. Una din tradiţiile practicate la turcii tătari din Dobrogea, un obicei şamanist transformat în practica religioasă islamică, este ca persoana care citeşte din Mevlid să ia un pahar cu vin şi imediat după pronunţarea numelui lui Amine (mama profetului Muhammad), să verse o parte din vin pe mormântul persoanei pomenite. Şi românii-ortodocşi au un obicei asemănător.
Bocetele turcilor dobrogeni sunt asemănătoare cu cele întâlnite în întreaga lume turcă. Jertfirea unor animale (mai ales oi şi berbeci) este o practică răspândită la toate popoarele turcice. La turcii dobrogeni aceste jertfe se fac în anumite zile ale anului şi mai ales în ajunul sărbătorii musulmane numită Kurban bayrami (sărbătoarea musulmană a jertfelor). La jertfirea animalelor este chemat hogea care spală faţa şi picioarele animalului îndeplinind astfel spălarea rituală musulmană (abdest).
Obiceiuriele romanilor legate de inmormantare sunt complexe, fapt ce denota importanta majora pe care oamenii o dau vietii « de dincolo », credinta in existenta unei alte lumi, mai bune, intre planul de aici al fiintarii si cel de dincolo stabilindu-se cai de comunicare.
Traditii precrestine se impletesc cu elemente care tin de credinta ortodoxa. Semnalam doar cateva dintre ele, subliniind faptul ca unele au fost asimilate de crestinism, neputand sa impuna stergerea lor din mentalul colectiv.
Se obinuieste ca la mormant sa se dea de pomana o cana, o galeata pentru apa si o gaina, pe mormant se toarna apa si vin,existand credinta ca in cele patruzeci de zile de pana la inaltarea sufletului la cer, celui care a murit ii este sete, foame, frig si nu isi mai poate satisface aceste necesitati. Cei ramasi in urma se ingrijesc de pomeni, la trei zile, la noua, patruzeci de zile si la orice sarbatoare in care se pomenesc cei adormiti.
O credinta interesanta este aceea ca, pe cel disparut, nu trebuie sa-l plangi prea mult, pentru ca „il intorci din drum”, nu se va putea desprinde de lumea celor vii.
Daca la turci trupul celui mort este invelit intr-un giulgiu, la romani hainele „de moarte” sunt pregatite din timp, cu mare atentie, pastrate de batrani in lazi de zestre ani de zile.
In cazul in care cel plecat din lumea aceasta este un tanar sau o tanara „nelumita”, adica necasatorit, se pastreaza obiceiul de a-l imbraca pe cel mort in haine de mire sau mireasa, simbol al puritatii si ultima sansa de implinire a unui ciclu obligatoriu pentru o existenta umana completa: nastere, nunta, inmormantare.
Vazute in paralel, obiceiurile turco-tatarilor si ale romanilor nu mai par foarte deosebite, ele avand la baza valori morale comune, care au doar modalitati diferite de expresie.

(1) Mehmet Naci Onal, Din folclorul turcilor, Editura Kriterion, Bucureşti 1997, p. 7
(2) Idem, p. 35
(3) Ibidem, p. 55
(4) Ibidem, p. 59
(5) Ibidem, p. 74
(6) Ibidem, p. 76
(7) Ibidem, p. 79
(8) Ibidem, p. 82

Sursa: Didactic.ro

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: