Arhiva

Archive for Decembrie 2009

Tocuri contra burka in Pakistan

Decembrie 30, 2009 Lasă un comentariu

O femeie cumpara dintr-o piata din Peshawar acoperita din cap pana in picioare cu un burka. Sotiile nu pot fi intrebate ce parere au despre, de exemplu, ultimul atentat din oras, sotul vorbeste in numele ambilor. Tot la Karachi, manechinul Nadia Hussain este imbracata in haine moderne si fumeaza in timp ce asteapta la machiaj sa defileze pe podium. „Nu a fost niciodata mai rau in Pakistan”, spune ea. In Pakistan la istoricele diviziuni etnice si geografice, latente de la fondarea sa dupa separarea de India in 1947, se adauga si o puternica bresa sociala, noteaza ziarul El Mundo, citat
de Agerpres.

Tinerele din clasele avute urbane, precum Lahore sau chiar Karachi, se imbraca la moda in centrele comerciale, beau o cafea cu prietenii in cafenele si frecventeaza petreceri private. Islamul nu pare un obstacol pentru a bea un paharel si a dansa inlantuite de partenerii lor. La Peshawar situatia se schimba: aici multe tinere sunt casatorite inainte de 16 ani, sunt obligate sa poarte burka si fiind tot mai multe disponibilizate, obligate sa
stea acasa. Saptamana trecuta in districtul tribal Bajaur, doua profesoare au fost executate in plina strada. Motivul? Au invatat fetele sa vorbeasca cu propria voce intr-o scoala
locala.

Lupta pentru a cuceri inima Pakistanului se disputa in toate sferele vietii si merge mult mai departe de simpla vestimentatie. S-a transferat, cu intensitate diferita, in aparatura de stat, birocratie sau armata. Cei moderati amintesc ca parintele Pakistanului, Mohamed Ali Jinnah, a avut viziunea unei natiuni in care Islamul, democratia si modernitatea se vor imbina si vor convietui in armonie. Radicalii din tabara opusa vor un stat guvernat din si inspre religie. Pentru a-l impune, in ultimele sase saptamani au provocat o medie de atentate teroriste, de unul la trei zile.

Prima saptamana a modei la Karachi s-a desfasurat sub protectia a sute de agenti de politie dupa ce radicalii au obligat de doua ori anularea evenimentului, amenintandu-i pe participanti. „A fost un gest de sfidare la adresa talibanilor”, asigura directoarea Tammy Haq, privind decizia de a tine totusi evenimentul in pofida riscului. „Avem o mare
problema cu militantii, dar nu inseamna ca pentru aceasta tara trebuie sa fie paralizata”, adauga ea.

Cel mai probabil este ca acest razboi al tocurilor contra burka sa fie transat de cea mai influenta institutie a tarii. Armata pakistaneza obisnuieste sa fie prezentata ca un exemplu de soliditate si unitate intr-o tara amplu fragmentata. Adevarul este insa ca exista o bresa tot mai mare intre generalii veterani, unii dintre ei formati in SUA si dedicati rolului lor de arbitri si tanara generatie de ofiteri puternic influentati de Islamul cel mai radical.

Este ceea ce arata ziaristul Seymour M. Hersh, comentand diferentele sociale pe care le-a vazut in cei cinci ani de cand viziteaza Pakistanul. „Militarii, politicienii si ziaristii obisnuiau sa ma serveasca cu un pahar de Johnnie Walker la intalnirile noastre si beau alaturi de mine”, spune acest reporter de la durante The New Yorker. „Acum chiar si ofiterii in rezerva, inclusiv veteranii iti ofera cel mult un pahar cu suc sau o ceasca de ceai”.

Intamplarea, desi reprezentativa, nu serveste la definirea directiei pe care Pakistanul o va lua ca natiune. Mai grav este ca talibanii au reusit sa loveasca obiectivele militare in ultimele saptamani gratie unor informatii pe care nu puteau sa le procure decat din interiorul armatei. Ca viitorul va fi, mai multe burka si mai putine tocuri in tara, depinde probabil de ceea ce se va intampla in cazarmile militare si nu in pietele din Peshawar sau pe podiumul din Karachi.

Sursa: Romania Libera

Anunțuri
Categorii:Articole media Etichete:, ,

Doi pakistanezi vor fi mutilati dupa ce au desfigurat o femeie

Decembrie 30, 2009 Lasă un comentariu

Un tribunal din Lahore (Pakistan) a ordonat luni ca doi barbati sa fie mutilati, dupa ce au fost gasiti vinovati de atacarea unei tinere femei, informeaza CNN. Celor doi li se vor taia urechile si nasurile, adica exact lucrul pe care l-au facut femeii.

Tribunalul antiterorist a decis, de asemenea, condamnarea la inchisoarea pe viata a lui Ammanat Ali si a lui Sher Mohammed. Cei doi vor trebui sa plateasca si despagubiri in valoare de 8.300 de dolari.

Procurorul a afirmat ca sentinta a fost luata in concordanta cu legea islamica si cu legile antiteroriste ale tarii.

Potrivit procurorilor, cei doi barbati au abordat femeia, pe care o cunosteau, in timp ce aceasta mergea spre locul de munca, in urma cu circa o luna si jumatate.

Unul dintre barbati a vrut sa se casatoreasca cu tanara femeie, insa aceasta a refuzat. Cei doi barbati au decis sa o mutileze pentru „a oferi un exemplu”.

Tribunalul suprem va trebui sa confirme decizia de luni a judecatorilor. De asemenea, un doctor trebuie sa determine daca cei doi vor putea supravietui mutilarii.

CNN precizeaza ca, in trecut, Tribunalul suprem a suspendat sentinte similare.

de A.N.
Sursa: HotNews.ro
Marţi, 22 decembrie 2009

http://www.cnn.com/2009/WORLD/asiapcf/12/29/pakistan.maim/index.html

Pakistan: Crestinii, marginalizati si foarte saraci, isi vand rinichii in speranta ca le vor putea oferi un Craciun copiilor

Decembrie 30, 2009 Lasă un comentariu

Acceptand sa-si vanda rinichii pentru cateva sute de dolari, Safdar si Faqir sperau sa le poata oferi copiilor lor un Craciun adevarat. Dar, la fel ca alti numerosi crestini pakistanezi, acest sacrificiu nu le permite decat sa supravietuiasca, potrivit unui reportaj realizat de AFP in Pakistan – „supermarketul rinichilor”.

„Nici nu mai stiu cand am sarbatorit Craciunul ultima oara”, spune Safdar Masih, pe pragul casei sale saracacioase din Yuhanabad, un satuc crestin situat la 20 de kilometri de Lahore, marele oras al estului Pakistanului.

„Craciunul este doar un vis pentru noi, un vis care nu stiu cand va deveni realitate”, spune barbatul in varsta de 45 de ani, tata a cinci copii. El lucreaza la un cuptor de caramizi si a fost obligat sa-si vanda un rinichi anul trecut.

Rinichiul a fost vandut unui grup de necunoscuti care i-au promis 150.000 de rupii (circa 1.240 de euro), o adevarata comoara pentru o familie inglodata in mizerie. „Nu aveam de ales”, spune el.

„Am fost dus intr-un spital din Lahore, nu stiu care. Dupa operatie, mi-au dat doar 70.000 de rupii (580 de euro) si, cand am cerut si restul, mi-au zis ca mai bine imi tin gura, daca nu vreau sa am probleme”.

In locul cadourilor de Craciun, copiii sai vor primi anul acesta haine la mana a doua, donate de familia de musulmani la care sotia sa lucreaza ca menajera.

Minoritatea crestina – 3% din populatia majoritar musulmana a tarii – este o tinta facila pentru traficantii de organe. Crestinii reprezinta o comunitate puternic marginalizata, formata din oameni foarte saraci, grupati in mahalale la marginea marilor oraselor.

Un alt crestion din Yuhanabad, Faqir Masih, un vanzator de baloane in varsta de 32 de ani, arata reporterilor AFP o cicatrice mare care ii brazdeaza spatele si care il face inca sa se indoaie de durere.

Si el s-a decis sa-si vanda un rinichi anul trecut, pentru a-si putea hrani familia, dupa ce i-a murit tatal. Traficantii „mi-au spus ca as putea sa-mi cumpar o casa noua si ca fratii si sora mea vor putea merge la o scoala buna”.

Dupa operatie, a urmat acelasi scenariu. In locul celor 150.000 de rupii promise, „mi-au dat doar 40.000 si m-au amenintat ca imi pun viata in pericol daca cer mai mult”.

„Nici macar nu m-au ingrijit cum trebuie dupa operatie…Durerea ma tortureaza si acum”, adauga Faqir.

De Craciun, nu vor fi jucarii, brad impodobit sau sarbatoare in locuinta sa cu o singura camera, cu mobile dezmembrate, unde o perdea tine loc de fereastra. „Ca de obicei, nu putem face nimic pentru a putea sarbatori”, regreta Faqir, imbracat cu o haina murdara si asezat pe un pat rupt. Toti membrii familiei vor fi obligati sa stea stransi unul in altul, pentru a putea rezista temperaturilor apropiate de zero.

Adeeb-ul-Hasan Rizvi, director la institutul de urologie si de transplanturi din provincia Sindh (sud), „aproape 2.000 de rinichi sunt transplantati in fiecare an in Pakistan, dintre care doar 500 legal”. Acest comert ilegal a generat venituri de aproape 12 milioane de dolari in 2008.

„Pentru a putea sa supravietuiasca, saracii isi vand rinichii oamenilor bogati, multi dintre ei din Occident sau din Golful Persic”, explica el, descriind Paklistanul drept „un supermarket al rinichilor”.

de Robert Mihailescu
Sursa: HotNews.ro
Joi, 24 decembrie 2009

Eu, Aişa, soţia Profetului

Decembrie 24, 2009 Lasă un comentariu

Autor: Leila Mounira
ISBN: 978-973-145-060-5
Traducator: Nicolae Constantinescu

Un roman de citit cu sufletul la gură

Mereu mi-a plăcut expresia „cu sufletul la gură”. Pentru mine înseamnă implicarea ta totală în ceea ce faci, în cazul nostru, al cititorului.

„Eu, Aişa, soţia Profetului” este un roman frumos, care ar trebui să existe în biblioteca oricăruia dintre noi. Chiar dacă este scris sub forma unui jurnal, faptele devin cinematografice în imaginaţia ta. Te simţi în deşert, te simţi călare pe o cămilă, altădată eşti în templu, rugându-te la Allah, chiar dacă nu aparţii acestei religii.

Cel mai important efect pe care romanul îl poate avea în România este crearea unei punţi de dialog între două civilizaţii care se cunosc foarte puţin, sau chiar deloc.

Povestea este frumos scrisă, este foarte vie şi are puterea de a te transporta într-un colţ al acestei lumi pe care probabil că nu vei ajunge să o vezi niciodată… Sau cine ştie ? Oamenii au puterea de a face lucruri magice tocmai pentru că sunt parte din Dumnezeu, chiar dacă El se numeşte, în Islam, Allah.

Până acum, Mahomed nu a fost niciodată cunoscut publicului românesc din perspectiva unei femei, cu toate victoriile şi înfrângerile sale, atât pe plan privat, cât şi public.

Aişa este o femeie puternică, aprigă, uneori foarte geloasă pe celelalte soţii ale lui Mohamed. Este foarte frumoasă şi ea este singura care a fost virgină în noaptea nunţii cu Profetul, singura dintre toate soţiile lui Modamed.

Romanul poate fi citit ca o lecţie fascinantă de istorie a umanităţii sau a religiilor, dar şi ca o poveste superbă de dragoste.

Citeşte „Eu, Aişa, soţia Profetului” ca şi cum ai deschide o fereastră plină de toleranţă pentru o lume în care nu ai mai păşit până acum. Vei vedea, multe comori aşteaptă să fie scoase la iveală.

http://www.bookblog.ro/raluca-alexe/eu-aisa-sotia-profetului/

Editura Pro Editura si Tipografie

Categorii:Cărţi Etichete:, ,

Nu există dumnezeu, decât Dumnezeu

Decembrie 24, 2009 Lasă un comentariu

Alain Besançon, în eseul Islamul (Commentaire nr. 107, 2004), oferă un traseu analitic sfârşit abrupt cu o coliziune ideatică: “Pentru a aborda cum se cuvine islamul, ar trebui inventat un concept greu de gândit precum idolatria faţă de Dumnezeul lui Israel.” Stilul universitar, care construieşte iluzia obiectivităţii printr-o anume echidistanţă de sorginte lexicală, l-a împiedicat să spună, şi probabil să vadă şi să aibă un recul în faţa accidentului conceptual la care ajunsese, nu doar greu de gândit, ci cu certitudine imposibil de susţinut. Filosoful francez demonstrează cu prisosinţă câteva adevăruri care nu au nevoie de nici o demonstraţie: întâi, că autoritatea cuiva în câteva domenii (lumea modernă, forme ale totalitarismului, creştinism) nu garantează implicit competenţele în alte domenii (lumea orientală, metafizică, islam); mai apoi, că a şti să scrii nu e totuna cu a şti să gândeşti – în fapt, cele două lucruri se întâlnesc rareori în acelaşi om; şi nu în ultimă instanţă, că o analiză bine strunită nu garantează în sine accesul la o sinteză justă, în ciuda prestigiului conferit metodei carteziene. De fapt, analiza absolută, dacă ar exista aşa ceva altundeva decât sub forma unui deziderat intangibil, acumulează metodic o cantitate indefinită de detalii, niciodată suficiente, neputând fi niciodată exhaustivă, sfârşindu-se doar printr-un imperativ exterior travaliului pe care îl execută. În vreme ce sinteza este, cum altfel?, rezultatul unei fulguraţii, rodul intuiţiei intelectuale, facultate cu mult superioară raţiunii, şi se poate lipsi cu totul de analiză.

Într-un mod inadmisibil pentru că pueril, Alain Besançon se înşeală. În gramatica religiilor există o definiţie a idolatriei comună tuturor căilor spirituale, fără excepţie. Este un trop (şi nu e unicul!) în raport cu care hindusul, musulmanul, evreul şi creştinul se întâlnesc într-o armonie deplină, aşa cum sunt în raport cu toate adevărurile metafizice. La origine, idolul a fost un simbol, o treaptă spre Dumnezeu. Un adevăr încifrat, o lecţie non-lineară adresată intuiţiei, un cumul de sensuri în cascadă, la care se poate ajunge printr-un efort de înălţare a spiritului. Numai că ceea ce era menit ascensiunii intelectuale, s-a dovedit în urma decăderii ciclice contrariul a ceea ce era menit: idolul a devenit o piedică în atingerea adevărului. Şi de aceea, acolo unde această degenerescenţă a atins cote alarmante, a fost nevoie ca simbolurile de lemn şi piatră să fie arse şi călcate în picioare, paradoxală blasfemie eliberatoare.

Idolul este, într-o exprimare pragmatică, un dop, o ligatură a drumului spre Dumnezeu. Dacă ştrangularea nu este repede îndepărtată, riscul iminent este tromboza, tumefierea călătorului, şi prematura lui moarte spirituală. Este Păcatul, în tot ce poate fi mai monstruos şi mai distrugător, pe lângă care toate par puerile. Modernitatea este muzeul cu idoli a lui Şeitan, în care exponatele şi-au pierdut cu totul reziduurile sacre pe care le mai aveau: aproape totul poate poate fi convertit într-un idol, cu o facilitate de care Tradiţia a ştiut, câtă vreme încă mai era vie, să ne păzească. Noi înşine, rasa noastră, poporul din care facem parte, cariera, familia, un obiect oarecare – totul se poate transforma cu uşurinţă într-un idol. E suficient să ne împiedice să ni-L amintim pe Dumnezeu, sau doar să ne fie mai drag decât Creatorul. Într-un mod care frizează halucinaţia, religia însăşi se poate transforma în idol, prin scleroza ignoranţei sau proastă demăsurare…

Versetul 35, al Surat Aş-Şaffat (Cei ce stau în rând) din Coran, spune: “Nu există dumnezeu, decât Dumnezeu”. La illaha il’allah. Puţine propoziţii s-au tradus mai prost în limbile europene ca aceasta. Nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah, au spus secole de-a rândul ghiaurii, nebăgând de seamă că fraţii lor creştini din lumea arabă Îl numesc pe Dumnezeu în sfintele liturghii tot… Allah. În fapt, este o construcţie cu nimic inferioară celei pe care Dumnezeu i-o transmite lui Moise: “Eu sunt cel ce sunt.” Subiectul şi numele predicativ sunt totuna, în teologia unui Dumnezeu gol, la a cărui Esenţă Divină atributele limitate nu găsesc aderenţă. Dumnezeu ca Existenţa necesară, Dumnezeu Fiinţa, din care firea coboară şi prin mila căruia subzistă. Nu există dumnezeu. Lipseşte deci genul proxim, Dumnezeu umple singur clasa celor asemenea Lui, prin discontinuă neasemănare. Decât Dumnezeu. Toate diferenţele specifice contopite în calitatea pură a existenţei. În limba arabă verbul “a fi” nu are expresie, pentru că nimic nu există cu adevărat, în afara Celui Care există prin Sine, dincolo de verbul “a fi”. Nu există dumnezeu, nici un idol nu depăşeşte nivelul unei păreri, orice obstacol în drumul spre El este iluzoriu, pentru că Dumnezeu există. Negaţia eliberează: totul e mai puţin decât nimic, afirmaţia dă sens: Dumnezeu există.

Într-o analiză al cărei subiect este Biserica Catolică în momentul începerii misiunii Papei Benedict XVI (În pragul unui pontificat), filosoful francez ne mai oferă o frază: “Definesc islamul ca fiind religia naturală a lui Dumnezeu revelat.” Pe elucubraţia “religie naturală” este construită întreaga sa dialectică a religiilor. Este prejudecata lui (putem să-i spunem şi “premisă”, nu se schimbă cu nimic caracterul aprioric): religiile se împart în naturale, cea a Vechiului Testament şi religia creştină. Alain Besançon este suficient de onest încât să explice, într-o notă din eseul Trei ortodoxii, că “iudaismul şi creştinismul sunt religii istorice clar identificabile, în vreme ce religiile naturale sau păgânismul sunt un concept sau o construcţie teoretică”, însă ceea ce se vrea o lămurire sfârşeşte prin a produce mai multă confuzie decât risipeşte: poate cumva conceptul să fie altfel decât “clar identificabil”? Poate cumva o construcţie teoretică legitimă să fie ceva altfel decât “clar identificabil”, altcumva decât prin intermediul consultării izvoarelor scrise, se înţelege…

În fapt, competenţa lui Alain Besançon se epuizează în percepţia corectă deşi limitată a creştinismului, în ceva condescendenţă de bon ton faţă de iudaism (deşi rezultatele ei sunt uneori groteşti, ca în afirmaţia: “Talmudul pare să deschidă uneori un spaţiu în care este posibil să te lipseşti de prezenţa lui Dumnezeu” în Trei ortodoxii) şi în mânuirea cu încăpăţânare a himerei denumită “religie naturală”. Despre taoism afirmă tautologic: “Şi lumea chineză a produs o filosofie, care aduce mai degrabă a înţelepciune.” Într-adevăr, cum să simţi prezenţa divină în metafizica superbă a unui popor care nu a făcut eroarea greacă de a-L concepe pe Dumnezeu prin abuzul limitativ al persoanei? Despre hinduism, o notă de subsol în care Alain Besançon îşi lămureşte competenţa: “Nu mă simt abilitat să mă exprim cu privire la religiile hinduse. Le suspectez de acea trăsătură “eretică” prin care ele neagă nu atât ordinea lumii, cât realitatea ei.” (tot Trei ortodoxii). Nimănui nu i se poate cere, fireşte, o egală familiaritate cu toate religiile lumii. Este însă hilar să te prezinţi cu temele oarecum bine făcute în cazul tradiţiei în care te-ai născut, dar complet ignorant în privinţa celor care te înconjoară. Şi poate că nici o pierdere nu este mai mare decât hinduismul, cea mai veche şi cea mai elaborată dintre toate formele de spiritualitate care au supravieţuit intacte până la noi. Besançon patinează însă la delirul “religiei naturale”, pe baza cărora construieşte judecăţile la adresa islamului.

Nu ajunge, dacă vrei să-ţi duci un gând până la capăt, să ştii cum să-l struneşti, cum să-l lămureşte în raţionamente, cum să eviţi un sofism, cum să elaborezi o inducţie… Mai trebuie, ca toate acestea să reuşească, o sumă de prejudecăţi deja valabile în sine. O mondenitate cvasi-unanim aprobată presupune să-ţi afirmi lipsa prejudecăţilor, ceea ce e o tâmpenie a cărei modă se încăpăţânează să nu se perimeze, în ciuda caracterului ei vădit ilogic: a-ţi asuma disponibilitatea la orice degenerare, la toate îndepărtările de principiu, este în sine deja o prejudecată… Asupra acestui punct, grecii nu aveau dubii: axioein (de unde ne-au venit axiomele), este “a gândi corect”, “a gândi potrivit”, “a considera demn”. Precum se ştie, axiomele-prejudecăţi nu se demonstrează, raţiunea nu le poate nici aproba, nici combate, o facultate intelectuală superioară este cea care se sesizează deplin, într-un demers fulgurant care se sustrage linearităţii limbajului. Natura unei prejudecăţi demne este supra-pământeană, deci meta-fizică. O “religie naturală”, pe baza căreia un om a-religios să-l găsească pe Dumnezeu contemplând nervurile frunzei de stejar, nu a existat niciodată. Şi e regretabilă prezenţa acestei premise false, soi de scurtătură care i-a oferit lui Besançon iluzia că se poate priva de studiul autentic al religiei, şi l-ar fi putut feri concomitent de ridicolul unor afirmaţii de genul: “singura mare erezie a religiei naturale, islamul”. E aproape obositor să ne întrebăm: ce rost are să invocăm binomul ortodoxie/erezie în raport cu ceva ce n-a existat decât în lenea intelectuală a cuiva prea absorbit să scrie cărţi ca să mai piardă vremea înţelegând ceva? “Pentru a aborda cum se cuvine islamul, ar trebui inventat un concept greu de gândit precum idolatria faţă de Dumnezeul lui Israel” – scrie Alain Besançon. Cum poate Dumnezeu să ne împiedice să ajungem la El Însuşi, ne întrebăm. Există texte deplin aberante, al căror unic suport este autoritatea (poate greu dobândită) a celui care le semnează. Există întreprinderi textualiste riscante care pot distruge bruma de prestigiu a oricui.

Scris de Radu Iliescu
Surs Bookblog.ro

Scurtă exegeză la o idee-de-a-gata

Decembrie 24, 2009 Lasă un comentariu

Multe dintre dificultăţile pe care le pun textele sacre, şi neînţelegerile care decurg din proasta lor citire, s-ar disipa dacă hermeneutul de ocazie ar face efortul să respecte, înainte de a formula o concluzie, trei repere fundamentale: a) care este forma literală a fragmentul comentat? b) care este contextul care îi împlineşte sensul? şi c) ce spune tradiţia exegetică autentică în raport cu textul respectiv? Ceea ce pare o ironie nu este, vai, decât o constatare rece: pregătirea exegetică a celor care-şi aruncă ochii asupra acestor texte în zilele noastre se reduce cel mai adesea la simpla percepere a literilor alfabetului. E o mare tristeţe să constatăm că într-o epocă în care semiotica şi pragmatica limbajului sunt clădite pe sute şi mii de tomuri, pline vârf de nuanţe şi subtilităţi, abordarea celor mai complexe texte de care dispune omenirea se face barbar, cu bocancul, fără nici o strângere de inimă.

Cel care părăseşte islamul este vrednic de moarte – scrie în Coran. Toată lumea ştie asta, au avut grijă jurnaliştii şi orientaliştii occidentali. Hermeneutizare nu doar brutală, ci eficace, pentru că la ea are acces chiar şi cel care nu s-a preocupat vreodată de al-tafsir (exegeza islamică). Suprema victorie a mass-mediei este să-ţi bage în cap ceea ce nici măcar nu te-ai sinchisit vreodată să afli aşa cum se cuvine. Ideile-de-a-gata sunt ca nişte conserve cu conţinut gata preparat, pe care nu trebuie să te străduieşti să afli cum se desfac: sunt gratuite, special pentru tine, îţi explodează în faţă şi te împroaşcă. Ce contează anii de studiu pe care cândva îi parcurgea un exeget înainte de a spune ceva mic dar corect? Şi ce dacă numai celor care trăiau intens o paradigmă religioasă li se permitea să interpreteze Scripturile? Modernitatea a inventat mecanisme prin care devii doct cu efortul insignifiant al ingurgitării unor pilule colorate. Nici măcar nu trebuie să vrei, au grijă alţii în locul tău de controlul aspectului volitiv. Cine părăseşte islamul este vrednic de moarte. Se sugerează astfel că o condamnare la moarte atârnă deasupra capului fiecărui oriental căruia i-ar trece prin cap să trocheze paradigma în care s-a născut pentru o alta: hindus, evreu, sau, de ce nu?, creştin.

Suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm care ar fi sursele textuale ale manipulării. Mai multe versete coranice conţin în mod explicit termenul de apostazie: “Acelora dintre voi care se leapădă de Legea lor şi mor în tăgadă, deşarte le vor fi faptele în viaţa de acum şi în viaţa de apoi. Ei vor fi sortiţi Focului, unde vor veşnici.” (Al-Baqarah, 217). Mai apoi: “O, credincioşi! Cine, dintre voi, se leapădă de credinţa lui… Dumnezeu va aduce alţi oameni pe care îi va iubi şi care Îl vor iubi.” (Al-Ma’idah, 54). Şi iarăşi: “Asupra celui ce îl tăgăduieşte pe Dumnezeu după ce a crezut în El – nu cel care este silit şi a cărui inimă rămâne liniştită în credinţă, ci asupra celui ce de bună voie deschide inima sa tăgadei – va cădea mânia lui Dumnezeu şi va avea o mare osândă.” (An-Nahl, 106). Se poate vedea cu uşurinţă că în aceste versete, spre deosebire de cele care tratează furtul şi crima, nu există nici o menţionare a unei pedepse pământeşti. Mai mult, sensurile sunt departe de cel vehiculat de hermeneuţii de ocazie însărcinaţi cu ingineria conflictului dintre civilizaţii: Al-Baqarah, 217 statuează superioritatea doctrinei intelectuale asupra faptelor; elipsa din Al-Ma’idah, 54 spune că Dumnezeu nu poate fi stânjenit de ateismul unor oameni, în vreme ce An-Nahl, 106 vorbeşte despre mânia divină rezervată ateului care a fost binecuvântat în prealabil cu harul credinţei.

Mai mult decât atât, spiritul coranic este departe de orice tentativă de prozelitism sau impunere a religie cu forţa: “Adevărul este de la Domnul nostru. Cine vrea, să creadă, cine vrea, să tăgăduiască.” (Al-Kahf, 29), la care se adaugă: “Nici o constrângere în religie! Căci drumul cel drept se deosebeşte de rătăcire.” (Al-Baqarah, 256). Pentru orientali (printre care musulmanii sunt doar o categorie), a împărtăşi sau nu aceleaşi convingeri ca ale lor este în sine cu totul lipsit de relevanţă. Ideea că numărul celor care subscriu aceluiaşi concept ar putea adăuga ceva la fundamentul metafizic al conceptului însuşi le pare, şi este, o monstruozitate intelectuală. De aceea, pentru un cunoscător al Orientului, acuzaţia conform căreia musulmanii ar ţine să facă ceva special împotriva celor care optează pentru alte repere decât cele riguroase ale Islamului este o calomnie pură. Hindusul, buddhistul, musulmanul ştiu prea bine că “drumul cel drept se deosebeşte de rătăcire”. A te afla sau nu în acord cu ad-din (religia, dar şi firea, deci Fiinţa) este o problemă de percepţie intelectuală, sau dimpotrivă, de ignoranţă. Iar ignorantul este vrednic de milă.

Acestor versete coranice li se adaugă un hadith, o zicere a Profetului, menţionată de către toţi culegătorii de hadith-uri, mai puţin Muslim: “Oricine îşi schimbă religia, omorâţi-l.” Suntem departe, foarte departe de versetele coranice. Iar corolarele care par să decurgă din această sentinţă sunt la rândul lor năucitoare: injoncţiunea s-ar aplica doar musulmanilor care-şi schimbă religia, sau oricărui om, indiferent de religia lui? În acest din urmă caz, de ce n-au fost omorâţi, negreşit, toţi cei care s-au convertit la Islam, părăsindu-şi religiile în care s-au născut? Dacă ne limităm la forma lui tranşantă şi o luăm în serios, departe de a rezolva vreo problemă, nu facem decât să complicăm enorm lucrurile. Într-o astfel de situaţie, se impune apelul la tradiţia ortodoxă. Nu contează ce putem citi noi din hadith-ul lui Ibn ‘Abbas, nu are nici o importanţă faptul că logica, în loc să ne ajute, ne înfundă şi mai rău. Trebuie să ştim cum “au citit” musulmanii înşişi acest text, şi cum l-au “racordat” la versetele coranice citate dintru început. După ce ne-am preocupat de corpul textual, e rândul tradiţiei autentice să ne aducă lumina ei.

Şeicul Mahmud Şaltut, rector în secolul XX al prestigioasei universităţi islamice Al-Azhar din Cairo, Egipt, în Al-Islam ‘Aqîdah wa Şari’ah (Islamul: o credinţă şi o lege), explică: “Punctul de vedere avut îndeobşte în privinţa acestei chestiuni poate fi schimbat. Se remarcă într-adevăr că un mare număr de savanţi consideră că sancţiunile penale nu pot fi justificate de hadith-uri care nu au beneficiat de o largă transmitere. De altminteri, necredinţa în ea însăşi nu legitimează condamnarea la moarte. Ceea ce legitimează condamnarea la moarte este intrarea în război împotriva musulmanilor, agresiunea îndreptată împotriva lor şi voinţa de a-i abate de la religia lor. Un studiu literal al numeroaselor versete din Nobilul Coran arată că este interzis ca cineva să fie constrâns în religie.”

Şeicul ‘Abd Al-Muta’al As-Saîdî, în lucrarea Hurriyyat Al-Fikr fil-Islâm (Libertatea de gândire în Islam), după o enumerare a versetelor coranice care tratează chestiunea, şi după ce menţionează toleranţa pe care Profetul a avut-o faţă de ipocriţi, adaugă: “Dacă, după toate acestea, ni se prezintă nişte hadith-uri care nu au beneficiat de o largă transmitere şi care indică faptul că apostatul trebuie ucis, atunci fie nu le acceptăm – că acest tip de hadithuri nu poate fi considerat un argument valabil la nivelul chestiunilor fundamentale care privesc credinţa, ştiind că execuţia celui care şi-a modificat credinţa face parte din chestiunile fundamentale, nu dintre cele secundare -, fie luăm în calcul aceste hadith-uri privind apostatul care intră în război cu musulmanii. Musulmanii erau, într-adevăr, în epoca Profetului, în stare de război. Cel care apostazia de la Islam nu se mulţumea să rămână la el acasă, ci se alătura duşmanilor Islamului şi lupta în rândurile lor. Astfel, ordinul dat de Profet de a executa aceşti apostaţi nu se datora apostaziei lor, ci intrării lor în război împotriva musulmanilor. Această opinie trebuie coroborată cu faptul că Profetul nu a ordonat uciderea ipocriţilor care totuşi apostaziaseră de la Islam. Într-adevăr, aceştia nu au luat parte la lupta împotriva musulmanilor. Dimpotrivă, li s-a întâmplat să se lupte alături de ei. Mai mult, nu se poate spune că Profetul nu era la curent cu apostazia lor, căci cunoştea perfect ipocrizia unui mare număr dintre ei. Din acestea deducem că distincţia dintre apostaţi operată de Profet se explică prin participarea sau nu la războiul împotriva musulmanilor.”

Asupra aceleiaşi probleme, Abu Muhammad Ali ibn Hazm (secolul X), poet, filosof şi teolog, la rândul său convertit la Islam, sintetizează în lucrarea Al-Muhalla: “Orice persoană care fiind încontestabil musulmană, neavând nici o altă religie înainte de Islam, care se face vinovat de apostaziere de la Islam, se converteşte la o altă religie scripturară sau non scripturară sau chiar la ateism, face obiectul unei judecăţi în privinţa căreia oamenii au opinii divergente. Unii consideră că nu trebuie să i se ceară abjurarea de la noua credinţă. Alţii sunt de părere că trebuie să i se ceară abjurarea. Unii au făcut distincţia între cel care se naşte în Islam apoi apostaziază, şi cel care se converteşte la Islam apoi apostaziază.” În cele ce urmează, cale de multe pagini, Ibn Hazm precizează că cei care sunt de părere să ni i se ceară apostatului să abjure se împart în două categorii. Prima consideră că apostatul trebuie să fie ucis, fie că a abjurat sau nu, fie că a revenit în Islam sau nu. Cea de-a două crede că dacă se căieşte, căinţa sa este acceptată şi nu mai trebuie să fie executat. Dacă, dimpotrivă, nu se căieşte, atunci trebuie să fie omorât. Cât priveşte cei care sunt de părerea că trebuie să i se ceară căinţa apostatului, şi ei se împart în mai multe categorii. Prima consideră că trebuie să i se ceară o singură dată. Sau o acordă, sau este omorât. Cea de-a doua crede că trebuie să i se ceară de trei ori. Sau o acordă, sau este omorât. A treia categorie crede că trebuie să i se ceară căinţa timp de o lună. Sau o acordă, sau este omorât. A patra consideră că trebuie să i se ceară de o sută de ori. Sau o acordă, sau este omorât. Ultima crede că trebuie să i se ceară atâta timp cât va trăi şi nu va fi omorât.

Să încercăm să sintetizăm ce spune tradiţia prin aceste exemple. Întâi de toate, este pusă sub semnul întrebării autenticitatea hadith-ului, dat fiind faptul că unul dintre cei doi mari culegători (Muslim şi al-Bukhari) nu-l menţionează şi că, lucru extrem de important, apare ca fiind în dezacord cu versetele coranice care tratează aceeaşi temă. De fapt, acest din urmă lucru e de departe capital, în virtutea unui principiu al ierarhizării existent în textele islamice: hadith-urile nu pot sub nici o formă contrazice Coranul, faţă de care se află în raport de subordonare. Zicerile Profetului au un caracter personal, în vreme ce Coranul este textul revelat. Chiar dacă personalitatea sa a fost şi este excepţională, ea se subordonează Scripturii.

Aspectul ilogic al hadith-ului este corectat deci prin contextualizare. Iar această operaţiune ţine de realismul implicit în orice religie: există o gradaţie a valorii de adevăr conţinută în injoncţiunile sacre, una foarte greu de priceput de către omul modern. Acesta din urmă, lipsit de absolut, tinde să absolutizeze tot ceea ce întâlneşte în textele sacre, de unde un imens număr de “contradicţii”. Poate părea şocant ce spunem, dar cele mai multe dintre elementele existente în textele sacre sunt adecvate unor anume oameni, unor anume situaţii, unor anume timpuri. Iudaismul şi islamul interzic orice reprezentare, în vreme ce în creştinism, buddhism şi hinduism arta reprezentărilor vizuale este intens cultivată. Trebuie înţeles de aici că unii greşesc, în timp ce ceilalţi deţin adevărul? Nu. În anumite locuri, pentru anumite formule mentale, a fost interzis ceea ce pentru alţii a fost necesar şi util. De asemenea, creştinismul, buddhismul şi hinduismul au prevederi speciale pentru retragerea fizică din lume, în vreme ce iudaismul şi islamul interzic cu desăvârşire acest lucru. Unde este adevărul? În fiecare dintre contextele sale, pentru că totul are sens într-un anume context. Hadith-ul lui Ibn ‘Abbas are sens şi el în contextul său. În afara contextului nu devine fals, ci irelevant. N-are ce căuta decât acolo unde îi este rostul.

Tradiţia ne mai învaţă ceva capital, şi anume faptul că în interiorul Islamului există divergenţă de opinie. Aici se sufocă ideea-de-a-gata, care nu poate subzista decât oferind iluzia simplităţii, creierului simpluţ pentru care a fost confecţionată, care se simte comod numai la nivel maniheist: bine vs. rău, frumos vs. urât, progresist vs. retrograd. În perioada insurecţiei algeriene îndreptate împotriva Franţei, unii musulmani au găsit cu cale să răspundă la masacrele perpetrate de către “creştini” prin uciderea unor călugări arabi din mănăstiri. Însă alte crime inutile au fost împiedicate de musulmanii înşişi, care i-au apărat pe creştini împotriva năucilor. În perioada recentului scandal al caricaturilor Profetului, în Libanul multiconfesional, musulmanii au împiedicat incendierea unei biserici creştine făcând lanţ uman în jurul ei împotriva coreligionarilor lor. Islamul nu e un bloc care stă să se prăvale peste nişte gură-cască, la fel cum nici creştinătatea nu este ceea ce pare la sud şi la est de Mediterana. Religiile şi aderenţii lor nu sunt partide totalitare, ci magme vii, în care prostul şi sfântul stau umăr lângă umăr.

Ce putem adăuga noi la toate acestea? Ceva mic. Un gând, cel pe care trebuie să-l fi avut mekkanii atunci când l-au auzit pe Muhammad recitând suratele acelea ciudate. Acelora dintre voi care se leapădă de Legea lor şi mor în tăgadă… Cine, dintre voi, se leapădă de credinţa lui… Aceia dintre voi care părăsesc Islamul… Aceia care părăsesc supunerea (în raport cu Dumnezeu), aceia care părăsesc pacea (pentru că acestea sunt sensurile principale ale cuvântului al-islam în arabă)… Care credincios, din ce religie, nu pune semnul egal între abandonarea supunerii faţă de Divinitate şi moarte, între pierderea păcii spirituale şi moartea spirituală?

Scris de Radu Iliescu
Sursa Bookblog.ro

Categorii:Articole media Etichete:, ,

Esenţa Textului

Decembrie 24, 2009 Lasă un comentariu

Într-un hadith atribuit lui ‘Ali, ginerele Profetului Muhammad şi concomitent al patrulea calif al epocii de aur islamice, se spune: “Coranul este conţinut în prima sură, Al-Fatihah. Prima sură este conţinută în primul verset, basmallah. Primul verset este conţinut în prima sa literă, ba. Iar ba stă toată în punctul său diacritic.” E un hadith frumos ca o mlădioasă explozie a caligrafiei arabe, e transcrierea în cuvinte a cochiliei unui melc care pulsează elicoidal în jurul Centrului. Sensul şi treptele acestei spirale le vom împrumuta în comentariul care urmează…

Toate cele o sută paisprezece surate coranice, cu ale lor peste şase mii de versete, sunt conţinute aşadar în surata pe care trebuie s-o recite dreptcredinciosul de douăzeci şi două de ori pe zi: “1. În numele lui Dumnezeu, cel Milostiv, cel Maestuos, 2. Slavă lui Dumnezeu, Domnul lumilor, 3. Cel Milostiv, cel Maestuos, 4. Stăpânul Zilei Judecăţii, 5. Ţie ne închinăm, Ţie îţi cerem ajutorul, 6. Călăuzeşte-ne pe Calea cea Dreaptă, 7. Calea celor binecuvântaţi de Tine, şi nu a celor peste care este Mânia ta, şi nici a celor ce rătăcesc. Amin.” Rugăciunea se împlineşte în numele lui Dumnezeu, Cel care întruneşte toate strălucirile milei şi ale maiestăţii divine. Dumnezeu este Domnul lumilor, nimic din cele ce sunt, ca şi din cele ce nu sunt, neputând să i se sustragă. El este stăpânul începutului, dar şi al sfârşitului, şi Lui i se cere îndrumare. Poate părea puţin derutantă ruga să nu fim conduşi pe calea “celor care Te-au supărat, şi nici a celor rătăciţi.” Cum ar putea Dumnezeu să-i conducă pe oameni pe alte căi decât cea a “celor binecuvântaţi de El”? La fel cum, în rugăciunea celui cunoscut în islam sub numele de Seyddina Issa, Dumnezeu ne-ar putea “duce în ispită”… Aceasta este sura Al-Fatiha, deschizătoarea Coranului şi începutul tuturor ritualurilor islamice.

Toată al-Fatiha e condensată în primul verset: bismillah ar-rahman ir-rahim. În numele lui Dumnezeu, cel Milostiv, cel Maestuos. Este formula sacră de consacrare a tuturor acţiunilor musulmanului, este mantra sfinţirii fiecărui gest legitim, oricât de anodin ar fi el. În tradiţia vie, totul este consacrat lui Dumnezeu, cel Cald, cel Glacial. Cel Pe-măsura-noastră, cel Nemăsurat. Cel Apropiat-nouă, cel Superb. Suma contrariilor şi topirea tuturor asperităţilor. Cel care Există şi în afara Căruia nimic nu se află. Cel despre care un verset coranic spune că “e mai aproape de om decât vâna lui jugulară”, şi care concomitent e de nepătruns.

Întreaga formulă de binecuvântare, basmallah, este cuprinsă în litera ba, spune califul ‘Ali. A doua literă a alfabetului, imediat după ‘alif, litera ba are aspectul unei cupe cu deschiderea în sus, sub care se află un punct. Cu ea începe Coranul. Cu această a treia esenţializare, spirala părăseşte sfera kalamului (teologia islamică) pentru a intra direct în cea a simbolismului sacru. Ba este o literă-cupă, este vasul sacrificial care colectează Soma vedică, Amrita hindusă, Haoma mazdeeană, Ambrozia grecilor şi Sângele christic. Este figuraţia geometrică a unui triunghi cu vârful îndreptat în jos, adică exact aceeaşi prin care este desemnată inima. Există o indubitabilă legătură, în toate tradiţiile, între simbolul cupei şi al inimii, într-atâta încât se poate vorbi de o echivalenţă. Despre sensul adânc al inimii în esoterismul islamic, un hadith qudsi ne spune: “Cerul şi Pământul nu Mă pot încape, dar inima dreptcredinciosului Mă cuprinde.” Inima unui walî (om sfânt), mai “mare” decât tot universul, este transliteraţia la scara văzutelor a literei ba, cupa în stă să izvorască tot Coranul…

Există în islam o ştiinţă, expusă de Seyidi Mohyiddin, în Revelaţiile mekkane, şi care se numeşte ilmul-huruf (ştiinţa literelor). Postulatul ei de bază este acela că universul este simbolizat de o carte, ale cărei versete sunt toate scrise de Pana Divină (al-Qalamul-ilahi). Literele acestei cărţi sunt esenţe eterne. Punctul de cerneală de sub litera ba, din basmallah, este concomitent prima picătură căzută din Qalam, este spiritul divin, ar-ruh. Este punctul principial, fără formă şi fără dimensiune, indivizibil, singura imagine a Unităţii divine. Spre deosebire de Coran, de al-Fatiha, de basmallah, acesta este nepronunţabil, deci superior tuturor cuvintelor. Ajunşi la el, suntem nu doar mai aproape de Centru decât am fost în fiecare segment al spiralei hermeneutice de până acum, suntem în chiar Centrul însuşi, locul în care se absorb toate contrariile, în care îşi pierd sensul toate opoziţiile, în care se şlefuiesc şi se îmbină toate antinomiile. Suntem înaintea şi după sfârşitul Timpului, suspendaţi în starea de graţia a unei lumi ce stă să înceapă, odihnim în pacea celei ce-a intrat în amintire…

Scris de Radu Iliescu
Sursa Bookblog.ro