Arhiva

Posts Tagged ‘Coran’

Doctrina Coranului

Ianuarie 7, 2010 Lasă un comentariu

Coranul este, în realitate, şi un îndreptar de viaţă pentru omul obişnuit, o predică bazată pe cumpătare şi pe bun-simţ. Dispreţuirea bogăţiei, umilitatea, generozitatea, sunt mereu recomandate, – dar cu condiţia să nu fie exagerate. Nu îndeamnă spre ascetism, ci doar spre moderaţie: „Mâncaţi, beţi, însă nu fiţi îmbuibaţi” ( VII ,29). În locul ascetismului, Coranul recomandă activităţi folositoare oamenilor, ca ajutorarea săracilor, a văduvelor şi a orfanilor.

Coranul, care, alături de Biblie, este cartea cel mai larg citită din câte s-au scris vreodată, este şi textul de bază la care s-au făcut cele mai frecvente referiri, în toate domeniile, căci teologia, jurisprudeaţa, educaţia, morala, ştiinţa, sunt considerate de musulmani ca fiind tot atâtea aspecte ale unuia şi aceluiaşi „adevăr”.

Îndatoririle inderogabile ale oricărui musulman sunt cuprinse la celebra învăţătură a „celor cinci stâlpi” (arkan), – stâlpii care susţin edificiul islamismului. Citește mai mult…

Anunțuri
Categorii:Coran Etichete:,

Spiritul si litera Coranului

Ianuarie 6, 2010 Lasă un comentariu

Abia ajunsa in Egipt, mi-am zis ca nu voi pleca inainte de a-l fi intalnit pe Gamal Al-Banna. [1] I-am telefonat si i-am spus ca vreau sa-i iau un interviu privind femeile. “Foarte bine “ mi-a raspuns.

ILHAM MANI: As vrea sa vorbim despre femei, fara sa eludam nimic.

GAMAL AL-BANNA: Este un subiect pe care l-am abordat in patru carti publicate. In prima carte, spun ca nu islamul a impus voalul, ci voalul a impus islamul. Voalul a existat cu mult inainte de islam. Dar nu este asa de simplu sa actualizezi cutumele si traditiile. Cand gandirea dominanta este masculina, toate textele sunt interpretate in acest sens. Apoi, au fost adaugate nenumarate hadith (fapte si gesturi atribuite lui Mohamed) facand-o pe femeie sa apara inferioara.

IM : Eu insami am scris un articol indemnandu-le pe egiptence sa-si dea jos voalul, pentru ca sunt convinsa ca este vorba de un simbol pur politic.

GB : In Egiptul liberal, intre 1920 si 1952, ambianta favoriza o exegeza in ton cu epoca. Tinerii nu se sinchiseau de voal. Am si acum fotografii cu sora mea Fawzia fara voal. Dupa aceea, a urmat regimul militar, dictatorial si fascist al lui Nasser. A urmat apoi cresterea pretului petrolului, emergenta Arabiei Saudite ca mare putere regionala, revolutia iraniana din 1979. Toate acestea au modificat conceptia asupra religiei. In loc sa avem vederile liberale ale Egiptului anilor 1940, ne-am ales cu o conceptie saudita si iraniana. La aceasta, s-au adaugat inchisorile si tortura cu care Nasser îi trata pe Fratii Musulmani [2], semanand astfel germenii revoltei si aparitia grupurilor violente.

IM: Violenta naste violenta…

GB: Exact. Raul tratament si brutalitatea militara provoaca crispari violente. Luati, de asemenea, in consideratie si experienta egiptenilor emigrati in Arabia Saudita. Au fost sute de mii, de la muncitori si pana clasa elitelor. Acestia au petrecut acolo ani buni si s-au impregnat cu idei fundamentaliste. La intoarcerea lor in Egipt au predicat aceste idei. Totodata, Liga islamica mondiala (predominant saudita) are mijloace financiare pentru a construi moschei in Europa, a distribui carti, a furniza imami etc. In Elvetia, toti imamii sunt de orientare wahhabita. Aceasta face ca islamul de astazi sa nu mai fie islamul din anii 1930 si 1940.

IM: Si a doua dv. carte?

GB: Titlul acesteia este “Femeia intre libertatea Coranului si restrictiile teologilor” si are la baza ideea mea centrala ca exista doua islamuri: cel al Coranului si al profetilor si cel mesterit de teologi. Primul este deschis si se bazeaza pe demnitatea persoanei, pe ideea de libertate si de valori; al doilea este ingust si se bazeaza pe juridismul literal al teologilor.Acesti teologi au dat forma definitiva legii religioase in secolul III islamic (secolul X crestin); Ibn Hanbal este crainicul salafismului (scoala juridica hanbalita este foarte reputata prin strictetea ei).

IM: Dar unele texte sunt defavorabile femeilor. Ma gandesc la cele privind mostenirea, privind chestiunea daca exista dreptul de a-ti bate sotia.

GB: Violenta familiala exista, din pacate, pentru ca oamenii nu sunt ingeri. Si pentru ca societatea a fost masculina mii de ani. Avand in vedere conditiile economice si faptul ca barbatul este mai puternic decat femeia, aceasta a fost pusa intr-o pozitie de inferioritate si barbatul isi permite sa o loveasca. Ce spune Coranul? Problema femeii este abordata intr-un mod similar cu cea a sclaviei: a vrut sa amelioreze lucrurile si sa deschida calea unor evolutii viitoare, dar in masura posibilitatilor si tinand cont de contextul epocii. Anumite pasaje din Coran iau in consideratie situatia acelei epoci, altele sunt orientate spre viitor.

IM: Dupa dv., religia se schimba pentru ca si interpretarea acesteia se schimba in functie de ceea ce fac oamenii?

GB: Exact. In acele timpuri puteai sa ai atatea neveste cate voiai si era imposibil sa se abroge poligamia. Coranul vorbeste de posibilitatea de a avea patru neveste, nu pentru a instaura poligamia ci pentru a o limita. Si apoi, exista aceasta curioasa surata ( surata IV, versetul 3): “ Daca va temeti ca nu veti fi echitabili fata de orfani, atunci luati de neveste pe acele femei care va plac, doua, trei, patru. Dar, daca va temeti ca nu veti fi echitabili, atunci luati numai o nevasta.” Aceasta surata incepe prin a mentiona orfanii, o problema foarte serioasa la acea vreme. Ea spune totodata “luati numai una” dar musulmanii nu vor sa retina decat “doua, trei sau patru”. Iata un exemplu clar de interpretare de complezenta.

IM: Pentru ce nu putem accepta ca exista, bineinteles, un text dar ca vremurile s-au schimbat?

GB: Putem sa o facem. Pentru ca tot ceea ce este juridic in texte tine de profan. Islamul comporta doua aspecte : credinta si legea. Credinta este credinta in Dumnezeu, in cartea sa, in trimisul sau Mohamed si judecata de apoi. Legea se refera la lucruri profane precum raporturile dintre guvernant si guvernat, dintre barbat si femeie, regulile privind mostenirea etc. Tot ce exista in Coran se bazeaza pe realitatile epocii. Ceea ce este important, este spiritul acestor reguli, care este cel al justitiei. Daca aplicarea legii divine duce la o injustitie , atunci aceasta trebuie reformata. Daca realitatea se schimba , trebuie schimbata si legea pentru ca aceasta sa ramana conforma spiritului revelatiei. Trebuie sa spunem fara teama si fara ezitare ca noi cautam sa aplicam spiritul si nu litera islamului. Este exact cea ce a facut Omar ibn Al-Khattab (al doilea calif, 634 – 644). Daca teologii ar porni de acolo de unde s-a oprit Omar ne-am debarasa de mii de ani de vorbire desarta incercand sa desfacem firul in patru, si care ne-au dus pe cai gresite.

* Ilham Mani este profesoara universitara yemenita. Tradus si adaptat de Nicusor Gliga, dupa documentarul Au Nom du Dieu, Courrier International, martie-aprilie-mai 2007.


Note:
[1] Gamal Al –Banna, ganditor liberal musulman, nascut in 1920, este fratele lui Hassan Al-Banna, fondatorul organizatiei Fratii Musulmani. Spre deosebire de fratele sau mai mare, Gamal Al-Banna respinge violenta si militeaza pentru o interpretare a Coranului in lumina lumii moderne, o religie care lasa omului liberul arbitru. “ La sfarsitul lunii noiembrie 2006, spiritele s-au incins in Egipt, nu din cauza saraciei, a conditiilor sanitare, a carentelor sistemului scolar, a coruptiei endemice sau a politicii israeliene. Nu, voalul a fost cel care a dezlantuit pasiunile. Ori, toate luarile de pozitie ( inclusiv ale demnitarilor religiosi) erau marcate de o totala lipsa de rationalitate. Toti, fara exceptie, s-au multumit sa compileze texte din trecut. La final, dezacordurile s-au restrans la chestiunea daca femeia trebuie sa-si acopere ochiul stang si sa priveasca cu cel drept sau invers. Consensul era total in ceea ce priveste purtarea voalului. Dar, oare, Coranul porunceste sa se acopere parul sau fata ? Sa ni se demonstreze aceasta negru pe alb. Daca nu, atunci sa inceteze peroratiile si pretentiile ca aceste interpretari ar fi coranice. Voalul tine de vestimentatie, si vestimentatia tine de obiceuri. Cu alte cuvinte, aceasta ( voalul, vestimentatia – n.t.) tine de forma, in timp ce religia se ocupa de fond si de valori. In ceeea ce priveste femeia, atitudinile, actele si comportamentele sale, important este, pur si simplu, ca acesta sa fie pudica.” (Gamal Al Banna – Despre voal si ratiune).
[2] Organizatie integrista islamica interzisa in Egipt

Sursa: AlterMedia România
Ilham Mani *

Scurtă exegeză la o idee-de-a-gata

Decembrie 24, 2009 Lasă un comentariu

Multe dintre dificultăţile pe care le pun textele sacre, şi neînţelegerile care decurg din proasta lor citire, s-ar disipa dacă hermeneutul de ocazie ar face efortul să respecte, înainte de a formula o concluzie, trei repere fundamentale: a) care este forma literală a fragmentul comentat? b) care este contextul care îi împlineşte sensul? şi c) ce spune tradiţia exegetică autentică în raport cu textul respectiv? Ceea ce pare o ironie nu este, vai, decât o constatare rece: pregătirea exegetică a celor care-şi aruncă ochii asupra acestor texte în zilele noastre se reduce cel mai adesea la simpla percepere a literilor alfabetului. E o mare tristeţe să constatăm că într-o epocă în care semiotica şi pragmatica limbajului sunt clădite pe sute şi mii de tomuri, pline vârf de nuanţe şi subtilităţi, abordarea celor mai complexe texte de care dispune omenirea se face barbar, cu bocancul, fără nici o strângere de inimă.

Cel care părăseşte islamul este vrednic de moarte – scrie în Coran. Toată lumea ştie asta, au avut grijă jurnaliştii şi orientaliştii occidentali. Hermeneutizare nu doar brutală, ci eficace, pentru că la ea are acces chiar şi cel care nu s-a preocupat vreodată de al-tafsir (exegeza islamică). Suprema victorie a mass-mediei este să-ţi bage în cap ceea ce nici măcar nu te-ai sinchisit vreodată să afli aşa cum se cuvine. Ideile-de-a-gata sunt ca nişte conserve cu conţinut gata preparat, pe care nu trebuie să te străduieşti să afli cum se desfac: sunt gratuite, special pentru tine, îţi explodează în faţă şi te împroaşcă. Ce contează anii de studiu pe care cândva îi parcurgea un exeget înainte de a spune ceva mic dar corect? Şi ce dacă numai celor care trăiau intens o paradigmă religioasă li se permitea să interpreteze Scripturile? Modernitatea a inventat mecanisme prin care devii doct cu efortul insignifiant al ingurgitării unor pilule colorate. Nici măcar nu trebuie să vrei, au grijă alţii în locul tău de controlul aspectului volitiv. Cine părăseşte islamul este vrednic de moarte. Se sugerează astfel că o condamnare la moarte atârnă deasupra capului fiecărui oriental căruia i-ar trece prin cap să trocheze paradigma în care s-a născut pentru o alta: hindus, evreu, sau, de ce nu?, creştin.

Suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm care ar fi sursele textuale ale manipulării. Mai multe versete coranice conţin în mod explicit termenul de apostazie: “Acelora dintre voi care se leapădă de Legea lor şi mor în tăgadă, deşarte le vor fi faptele în viaţa de acum şi în viaţa de apoi. Ei vor fi sortiţi Focului, unde vor veşnici.” (Al-Baqarah, 217). Mai apoi: “O, credincioşi! Cine, dintre voi, se leapădă de credinţa lui… Dumnezeu va aduce alţi oameni pe care îi va iubi şi care Îl vor iubi.” (Al-Ma’idah, 54). Şi iarăşi: “Asupra celui ce îl tăgăduieşte pe Dumnezeu după ce a crezut în El – nu cel care este silit şi a cărui inimă rămâne liniştită în credinţă, ci asupra celui ce de bună voie deschide inima sa tăgadei – va cădea mânia lui Dumnezeu şi va avea o mare osândă.” (An-Nahl, 106). Se poate vedea cu uşurinţă că în aceste versete, spre deosebire de cele care tratează furtul şi crima, nu există nici o menţionare a unei pedepse pământeşti. Mai mult, sensurile sunt departe de cel vehiculat de hermeneuţii de ocazie însărcinaţi cu ingineria conflictului dintre civilizaţii: Al-Baqarah, 217 statuează superioritatea doctrinei intelectuale asupra faptelor; elipsa din Al-Ma’idah, 54 spune că Dumnezeu nu poate fi stânjenit de ateismul unor oameni, în vreme ce An-Nahl, 106 vorbeşte despre mânia divină rezervată ateului care a fost binecuvântat în prealabil cu harul credinţei.

Mai mult decât atât, spiritul coranic este departe de orice tentativă de prozelitism sau impunere a religie cu forţa: “Adevărul este de la Domnul nostru. Cine vrea, să creadă, cine vrea, să tăgăduiască.” (Al-Kahf, 29), la care se adaugă: “Nici o constrângere în religie! Căci drumul cel drept se deosebeşte de rătăcire.” (Al-Baqarah, 256). Pentru orientali (printre care musulmanii sunt doar o categorie), a împărtăşi sau nu aceleaşi convingeri ca ale lor este în sine cu totul lipsit de relevanţă. Ideea că numărul celor care subscriu aceluiaşi concept ar putea adăuga ceva la fundamentul metafizic al conceptului însuşi le pare, şi este, o monstruozitate intelectuală. De aceea, pentru un cunoscător al Orientului, acuzaţia conform căreia musulmanii ar ţine să facă ceva special împotriva celor care optează pentru alte repere decât cele riguroase ale Islamului este o calomnie pură. Hindusul, buddhistul, musulmanul ştiu prea bine că “drumul cel drept se deosebeşte de rătăcire”. A te afla sau nu în acord cu ad-din (religia, dar şi firea, deci Fiinţa) este o problemă de percepţie intelectuală, sau dimpotrivă, de ignoranţă. Iar ignorantul este vrednic de milă.

Acestor versete coranice li se adaugă un hadith, o zicere a Profetului, menţionată de către toţi culegătorii de hadith-uri, mai puţin Muslim: “Oricine îşi schimbă religia, omorâţi-l.” Suntem departe, foarte departe de versetele coranice. Iar corolarele care par să decurgă din această sentinţă sunt la rândul lor năucitoare: injoncţiunea s-ar aplica doar musulmanilor care-şi schimbă religia, sau oricărui om, indiferent de religia lui? În acest din urmă caz, de ce n-au fost omorâţi, negreşit, toţi cei care s-au convertit la Islam, părăsindu-şi religiile în care s-au născut? Dacă ne limităm la forma lui tranşantă şi o luăm în serios, departe de a rezolva vreo problemă, nu facem decât să complicăm enorm lucrurile. Într-o astfel de situaţie, se impune apelul la tradiţia ortodoxă. Nu contează ce putem citi noi din hadith-ul lui Ibn ‘Abbas, nu are nici o importanţă faptul că logica, în loc să ne ajute, ne înfundă şi mai rău. Trebuie să ştim cum “au citit” musulmanii înşişi acest text, şi cum l-au “racordat” la versetele coranice citate dintru început. După ce ne-am preocupat de corpul textual, e rândul tradiţiei autentice să ne aducă lumina ei.

Şeicul Mahmud Şaltut, rector în secolul XX al prestigioasei universităţi islamice Al-Azhar din Cairo, Egipt, în Al-Islam ‘Aqîdah wa Şari’ah (Islamul: o credinţă şi o lege), explică: “Punctul de vedere avut îndeobşte în privinţa acestei chestiuni poate fi schimbat. Se remarcă într-adevăr că un mare număr de savanţi consideră că sancţiunile penale nu pot fi justificate de hadith-uri care nu au beneficiat de o largă transmitere. De altminteri, necredinţa în ea însăşi nu legitimează condamnarea la moarte. Ceea ce legitimează condamnarea la moarte este intrarea în război împotriva musulmanilor, agresiunea îndreptată împotriva lor şi voinţa de a-i abate de la religia lor. Un studiu literal al numeroaselor versete din Nobilul Coran arată că este interzis ca cineva să fie constrâns în religie.”

Şeicul ‘Abd Al-Muta’al As-Saîdî, în lucrarea Hurriyyat Al-Fikr fil-Islâm (Libertatea de gândire în Islam), după o enumerare a versetelor coranice care tratează chestiunea, şi după ce menţionează toleranţa pe care Profetul a avut-o faţă de ipocriţi, adaugă: “Dacă, după toate acestea, ni se prezintă nişte hadith-uri care nu au beneficiat de o largă transmitere şi care indică faptul că apostatul trebuie ucis, atunci fie nu le acceptăm – că acest tip de hadithuri nu poate fi considerat un argument valabil la nivelul chestiunilor fundamentale care privesc credinţa, ştiind că execuţia celui care şi-a modificat credinţa face parte din chestiunile fundamentale, nu dintre cele secundare -, fie luăm în calcul aceste hadith-uri privind apostatul care intră în război cu musulmanii. Musulmanii erau, într-adevăr, în epoca Profetului, în stare de război. Cel care apostazia de la Islam nu se mulţumea să rămână la el acasă, ci se alătura duşmanilor Islamului şi lupta în rândurile lor. Astfel, ordinul dat de Profet de a executa aceşti apostaţi nu se datora apostaziei lor, ci intrării lor în război împotriva musulmanilor. Această opinie trebuie coroborată cu faptul că Profetul nu a ordonat uciderea ipocriţilor care totuşi apostaziaseră de la Islam. Într-adevăr, aceştia nu au luat parte la lupta împotriva musulmanilor. Dimpotrivă, li s-a întâmplat să se lupte alături de ei. Mai mult, nu se poate spune că Profetul nu era la curent cu apostazia lor, căci cunoştea perfect ipocrizia unui mare număr dintre ei. Din acestea deducem că distincţia dintre apostaţi operată de Profet se explică prin participarea sau nu la războiul împotriva musulmanilor.”

Asupra aceleiaşi probleme, Abu Muhammad Ali ibn Hazm (secolul X), poet, filosof şi teolog, la rândul său convertit la Islam, sintetizează în lucrarea Al-Muhalla: “Orice persoană care fiind încontestabil musulmană, neavând nici o altă religie înainte de Islam, care se face vinovat de apostaziere de la Islam, se converteşte la o altă religie scripturară sau non scripturară sau chiar la ateism, face obiectul unei judecăţi în privinţa căreia oamenii au opinii divergente. Unii consideră că nu trebuie să i se ceară abjurarea de la noua credinţă. Alţii sunt de părere că trebuie să i se ceară abjurarea. Unii au făcut distincţia între cel care se naşte în Islam apoi apostaziază, şi cel care se converteşte la Islam apoi apostaziază.” În cele ce urmează, cale de multe pagini, Ibn Hazm precizează că cei care sunt de părere să ni i se ceară apostatului să abjure se împart în două categorii. Prima consideră că apostatul trebuie să fie ucis, fie că a abjurat sau nu, fie că a revenit în Islam sau nu. Cea de-a două crede că dacă se căieşte, căinţa sa este acceptată şi nu mai trebuie să fie executat. Dacă, dimpotrivă, nu se căieşte, atunci trebuie să fie omorât. Cât priveşte cei care sunt de părerea că trebuie să i se ceară căinţa apostatului, şi ei se împart în mai multe categorii. Prima consideră că trebuie să i se ceară o singură dată. Sau o acordă, sau este omorât. Cea de-a doua crede că trebuie să i se ceară de trei ori. Sau o acordă, sau este omorât. A treia categorie crede că trebuie să i se ceară căinţa timp de o lună. Sau o acordă, sau este omorât. A patra consideră că trebuie să i se ceară de o sută de ori. Sau o acordă, sau este omorât. Ultima crede că trebuie să i se ceară atâta timp cât va trăi şi nu va fi omorât.

Să încercăm să sintetizăm ce spune tradiţia prin aceste exemple. Întâi de toate, este pusă sub semnul întrebării autenticitatea hadith-ului, dat fiind faptul că unul dintre cei doi mari culegători (Muslim şi al-Bukhari) nu-l menţionează şi că, lucru extrem de important, apare ca fiind în dezacord cu versetele coranice care tratează aceeaşi temă. De fapt, acest din urmă lucru e de departe capital, în virtutea unui principiu al ierarhizării existent în textele islamice: hadith-urile nu pot sub nici o formă contrazice Coranul, faţă de care se află în raport de subordonare. Zicerile Profetului au un caracter personal, în vreme ce Coranul este textul revelat. Chiar dacă personalitatea sa a fost şi este excepţională, ea se subordonează Scripturii.

Aspectul ilogic al hadith-ului este corectat deci prin contextualizare. Iar această operaţiune ţine de realismul implicit în orice religie: există o gradaţie a valorii de adevăr conţinută în injoncţiunile sacre, una foarte greu de priceput de către omul modern. Acesta din urmă, lipsit de absolut, tinde să absolutizeze tot ceea ce întâlneşte în textele sacre, de unde un imens număr de “contradicţii”. Poate părea şocant ce spunem, dar cele mai multe dintre elementele existente în textele sacre sunt adecvate unor anume oameni, unor anume situaţii, unor anume timpuri. Iudaismul şi islamul interzic orice reprezentare, în vreme ce în creştinism, buddhism şi hinduism arta reprezentărilor vizuale este intens cultivată. Trebuie înţeles de aici că unii greşesc, în timp ce ceilalţi deţin adevărul? Nu. În anumite locuri, pentru anumite formule mentale, a fost interzis ceea ce pentru alţii a fost necesar şi util. De asemenea, creştinismul, buddhismul şi hinduismul au prevederi speciale pentru retragerea fizică din lume, în vreme ce iudaismul şi islamul interzic cu desăvârşire acest lucru. Unde este adevărul? În fiecare dintre contextele sale, pentru că totul are sens într-un anume context. Hadith-ul lui Ibn ‘Abbas are sens şi el în contextul său. În afara contextului nu devine fals, ci irelevant. N-are ce căuta decât acolo unde îi este rostul.

Tradiţia ne mai învaţă ceva capital, şi anume faptul că în interiorul Islamului există divergenţă de opinie. Aici se sufocă ideea-de-a-gata, care nu poate subzista decât oferind iluzia simplităţii, creierului simpluţ pentru care a fost confecţionată, care se simte comod numai la nivel maniheist: bine vs. rău, frumos vs. urât, progresist vs. retrograd. În perioada insurecţiei algeriene îndreptate împotriva Franţei, unii musulmani au găsit cu cale să răspundă la masacrele perpetrate de către “creştini” prin uciderea unor călugări arabi din mănăstiri. Însă alte crime inutile au fost împiedicate de musulmanii înşişi, care i-au apărat pe creştini împotriva năucilor. În perioada recentului scandal al caricaturilor Profetului, în Libanul multiconfesional, musulmanii au împiedicat incendierea unei biserici creştine făcând lanţ uman în jurul ei împotriva coreligionarilor lor. Islamul nu e un bloc care stă să se prăvale peste nişte gură-cască, la fel cum nici creştinătatea nu este ceea ce pare la sud şi la est de Mediterana. Religiile şi aderenţii lor nu sunt partide totalitare, ci magme vii, în care prostul şi sfântul stau umăr lângă umăr.

Ce putem adăuga noi la toate acestea? Ceva mic. Un gând, cel pe care trebuie să-l fi avut mekkanii atunci când l-au auzit pe Muhammad recitând suratele acelea ciudate. Acelora dintre voi care se leapădă de Legea lor şi mor în tăgadă… Cine, dintre voi, se leapădă de credinţa lui… Aceia dintre voi care părăsesc Islamul… Aceia care părăsesc supunerea (în raport cu Dumnezeu), aceia care părăsesc pacea (pentru că acestea sunt sensurile principale ale cuvântului al-islam în arabă)… Care credincios, din ce religie, nu pune semnul egal între abandonarea supunerii faţă de Divinitate şi moarte, între pierderea păcii spirituale şi moartea spirituală?

Scris de Radu Iliescu
Sursa Bookblog.ro

Categorii:Articole media Etichete:, ,

Esenţa Textului

Decembrie 24, 2009 Lasă un comentariu

Într-un hadith atribuit lui ‘Ali, ginerele Profetului Muhammad şi concomitent al patrulea calif al epocii de aur islamice, se spune: “Coranul este conţinut în prima sură, Al-Fatihah. Prima sură este conţinută în primul verset, basmallah. Primul verset este conţinut în prima sa literă, ba. Iar ba stă toată în punctul său diacritic.” E un hadith frumos ca o mlădioasă explozie a caligrafiei arabe, e transcrierea în cuvinte a cochiliei unui melc care pulsează elicoidal în jurul Centrului. Sensul şi treptele acestei spirale le vom împrumuta în comentariul care urmează…

Toate cele o sută paisprezece surate coranice, cu ale lor peste şase mii de versete, sunt conţinute aşadar în surata pe care trebuie s-o recite dreptcredinciosul de douăzeci şi două de ori pe zi: “1. În numele lui Dumnezeu, cel Milostiv, cel Maestuos, 2. Slavă lui Dumnezeu, Domnul lumilor, 3. Cel Milostiv, cel Maestuos, 4. Stăpânul Zilei Judecăţii, 5. Ţie ne închinăm, Ţie îţi cerem ajutorul, 6. Călăuzeşte-ne pe Calea cea Dreaptă, 7. Calea celor binecuvântaţi de Tine, şi nu a celor peste care este Mânia ta, şi nici a celor ce rătăcesc. Amin.” Rugăciunea se împlineşte în numele lui Dumnezeu, Cel care întruneşte toate strălucirile milei şi ale maiestăţii divine. Dumnezeu este Domnul lumilor, nimic din cele ce sunt, ca şi din cele ce nu sunt, neputând să i se sustragă. El este stăpânul începutului, dar şi al sfârşitului, şi Lui i se cere îndrumare. Poate părea puţin derutantă ruga să nu fim conduşi pe calea “celor care Te-au supărat, şi nici a celor rătăciţi.” Cum ar putea Dumnezeu să-i conducă pe oameni pe alte căi decât cea a “celor binecuvântaţi de El”? La fel cum, în rugăciunea celui cunoscut în islam sub numele de Seyddina Issa, Dumnezeu ne-ar putea “duce în ispită”… Aceasta este sura Al-Fatiha, deschizătoarea Coranului şi începutul tuturor ritualurilor islamice.

Toată al-Fatiha e condensată în primul verset: bismillah ar-rahman ir-rahim. În numele lui Dumnezeu, cel Milostiv, cel Maestuos. Este formula sacră de consacrare a tuturor acţiunilor musulmanului, este mantra sfinţirii fiecărui gest legitim, oricât de anodin ar fi el. În tradiţia vie, totul este consacrat lui Dumnezeu, cel Cald, cel Glacial. Cel Pe-măsura-noastră, cel Nemăsurat. Cel Apropiat-nouă, cel Superb. Suma contrariilor şi topirea tuturor asperităţilor. Cel care Există şi în afara Căruia nimic nu se află. Cel despre care un verset coranic spune că “e mai aproape de om decât vâna lui jugulară”, şi care concomitent e de nepătruns.

Întreaga formulă de binecuvântare, basmallah, este cuprinsă în litera ba, spune califul ‘Ali. A doua literă a alfabetului, imediat după ‘alif, litera ba are aspectul unei cupe cu deschiderea în sus, sub care se află un punct. Cu ea începe Coranul. Cu această a treia esenţializare, spirala părăseşte sfera kalamului (teologia islamică) pentru a intra direct în cea a simbolismului sacru. Ba este o literă-cupă, este vasul sacrificial care colectează Soma vedică, Amrita hindusă, Haoma mazdeeană, Ambrozia grecilor şi Sângele christic. Este figuraţia geometrică a unui triunghi cu vârful îndreptat în jos, adică exact aceeaşi prin care este desemnată inima. Există o indubitabilă legătură, în toate tradiţiile, între simbolul cupei şi al inimii, într-atâta încât se poate vorbi de o echivalenţă. Despre sensul adânc al inimii în esoterismul islamic, un hadith qudsi ne spune: “Cerul şi Pământul nu Mă pot încape, dar inima dreptcredinciosului Mă cuprinde.” Inima unui walî (om sfânt), mai “mare” decât tot universul, este transliteraţia la scara văzutelor a literei ba, cupa în stă să izvorască tot Coranul…

Există în islam o ştiinţă, expusă de Seyidi Mohyiddin, în Revelaţiile mekkane, şi care se numeşte ilmul-huruf (ştiinţa literelor). Postulatul ei de bază este acela că universul este simbolizat de o carte, ale cărei versete sunt toate scrise de Pana Divină (al-Qalamul-ilahi). Literele acestei cărţi sunt esenţe eterne. Punctul de cerneală de sub litera ba, din basmallah, este concomitent prima picătură căzută din Qalam, este spiritul divin, ar-ruh. Este punctul principial, fără formă şi fără dimensiune, indivizibil, singura imagine a Unităţii divine. Spre deosebire de Coran, de al-Fatiha, de basmallah, acesta este nepronunţabil, deci superior tuturor cuvintelor. Ajunşi la el, suntem nu doar mai aproape de Centru decât am fost în fiecare segment al spiralei hermeneutice de până acum, suntem în chiar Centrul însuşi, locul în care se absorb toate contrariile, în care îşi pierd sensul toate opoziţiile, în care se şlefuiesc şi se îmbină toate antinomiile. Suntem înaintea şi după sfârşitul Timpului, suspendaţi în starea de graţia a unei lumi ce stă să înceapă, odihnim în pacea celei ce-a intrat în amintire…

Scris de Radu Iliescu
Sursa Bookblog.ro

Ucis cu pietre pentru adulter

Decembrie 22, 2009 Lasă un comentariu

Rebelii Hizbul Islam, care controlează o zonă importantă a Somaliei, organizează execuţii publice sângeroase pentru cei care încalcă poruncile Coranului. Scene barbare cu execuţii şi amputări sunt tot mai frecvente în statul african terorizat de gherilele militare.

Deşi prin duritatea ei incredibilă pare desprinsă din tehnicile de tortură ale Evului Mediu, imaginea alăturată este cât se poate de actuală şi a fost dată publicităţii săptămâna trecută de un grup de militanţi islamişti.
Rebelii Hizbul Islam, care controlează o importantă zonă din Somalia, i-au forţat pe săteni să privească în timp ce ei îl lapidau pe un bărbat acuzat de adulter.

Mohamed Abukar Ibrahim, în vârstă de 48 de ani, a fost îngropat de viu până la piept şi lovit cu pietre până şi-a dat duhul în faţa consătenilor, scrie „The Daily Mail”. Membrii grupului Hizbul Islam au mai împuşcat şi un alt localnic acuzat de omor.

Execuţiile au avut loc în Afgoye, la aproximativ 30 de kilometri sud-vest de capitala Somaliei, Mogadishu.

Execuţie cu public

Luptătorii Hizbul Islam au adus cu forţa sute de localnici într-un câmp deschis din apropierea satului, unde un „judecător” a anunţat că bărbaţii şi-au mărturist faptele: omucidere şi adulter.

În plus, o femeie care a recunoscut că trăia în concubinaj a fost condamnată la o pedeapsă extrem de crudă: aplicarea a 100 de lovituri de bici. Ea nu a fost lichidată doar pentru că a declarat că nu a fost căsătorită vreodată.

În timpul pronunţării sentinţei, câţiva dintre membrii grupului rebel au cerut amânarea execuţiilor. Drept urmare, militanţii s-au împărţit în două tabere şi au început să se împuşte între ei, trei rebeli fiind ucişi şi alţi cinci răniţi în urma acestui incident. Grupul care se opunea executării imediate a celor condamnaţi a fost copleşit, iar sentinţele au fost puse în practică imediat.

Este pentru prima dată când asemenea acţiuni sângeroase sunt atribuite rebelilor Hizbul Islam, ele fiind mai degrabă apanajul unor grupări mai radicale, precum Shabaab. Guvernul somalez de orientare occidentală controlează doar câteva zone strategice din capitala statului, teritoriul ţării fiind disputat între mai multe facţiuni militare rebele.

Sursa: Adevărul
Ana Jităriţă

Iisus si Mohamed, doi profeti total diferiti?

Decembrie 21, 2009 Lasă un comentariu

La inceputul lunii noiembrie a avut loc la Vatican prima reuniune a Forumului Catolico-Musulman, eveniment desfasurat sub inaltul patronaj al Papei Benedict al XVI-lea care a durat trei zile.

La manifestare au fost invitati prelati si profesori romano-catolici, dar si musulmani. Tema primei zile a fost „Dragostea de Dumnezeu, dragostea de aproape”.

Reuniunea este rezultatul unui apel la dialog lansat pe 13 octombrie 2006 reprezentantilor crestinismului de catre 138 de intelectuali si lideri religiosi musulmani, la o luna dupa un discurs considerat ofensator tinut de Papa Benedict al XVI-lea la Ratisbonne.

Care sunt principalele lucruri care separa aceste doua religii monoteiste? Ce viziuni au asupra lumii si cine sunt fondatorii lor? Publicatia franceza L’Express trece in revista cateva asemanari si deosebiri majore.

Cartile de capatai

Biblia
Nu este o carte, ci o biblioteca ea insasi datorita scrierilor multiple din care se constituie. Elaborarea ei a durat aproape un mileniu. Cele patru Evanghelii care povestesc viata lui Isus si profetiile sale au fost scrise de diverse comunitati religioase, prima dintre ele, cea dupa apostolul Marc, a fost comusa la 40 de ani dupa moartea lui Isus. Abia in secolul al patrulea dupa Hristos forma canonica a Noului Testament a fost recunoscuta de Biserica.

Coranul
Este cartea dictata de Allah, nealterata, „Cartea de care nu trebuie sa te indoiesti” (surata 2,2). Scrierea i-a fost dictata lui Mahomed de divinitate. Coranul nu este o creatie. Profetul a recitat ceea ce i se revelase, iar adeptii lui, care stiau carte, au scris. Potrivit traditiei, in anul 652, la cinci ani dupa moartea Profetului, califul Othman a ordonat asamblarea textelor disparate sub un singur titlul: Coranul.

Mesia si Profetul

Iisus
Prin el, cuvantul s-a facut trup si a locuit intre noi. Pentru crestini, Isus din Nazaret este fiul lui Dumnezeu, el insusi om si Dumnezeu. „Fiul preaiubit” (Matei, XVII, 5), are o relatie stransa, filiala, cu Dumnezeu Tatal din care se trage. Potrivit dogmei crestine, el a murit pe cruce si a treia zi a inviat.

Mohamed
Om si doar om, el este ultimul dintre profeti, „sigiliul profetilor”, potrivit Coranului. El, potrivit aceleiasi carti, este singurul care a profetit veritabilul cuvant al lui Dumnezeu, iudaismul si crestinismul, alterand cuvantul divin.

Profetul isalmismului considera ca el si Iisus sunt „frati in credinta”, din moment ce religia lui Allah le-a precedat pe toate celelalte. Abraham a practicat-o si toti cei care au venit dupa el, spune Coranul.

Mahomed accepta ca Isus s-a nascut din Maria a carei feciorie nu o contesta. Respinge insa ideea ca profetul galilean a fost crucificat si apoi a inviat. Dupa Coran, Allah insusi l-a inaltat.

Dumnezeu

Dumnezeul lui Iisus
Dumnezeul lui Iisus este unul singur care se manifesta prin intermediul oamenilor. El a incheiat o alianta cu poporul evreu, si prin el cu lumea intreaga, dandu-l lor pe fiul lui, Isus.El l-a creat de asemenea pe om dupa chipul si asemanarea lui. Astfel, intre el si oameni s-a stabilit o legatura vie.

Dumnezeul lui Iisus este prezent in viata credinciosilor prin persoana Tatalui, a Fiului si a Sfantului Duh, ceea ce formeaza una dintre tainele crestinatatii, Sfanta Treime. Prin rugacine, pentru care nu exista momente prestabilite, credinciosii stabilesc un dialog intim cu Dumnezeu.

Dumnezeul lui Mohamed
Dumnezeul lui Mohamed este de asemenea unic, insa si indivizibil.”Nu a procreat niciodata si nici nu a fost procreat. Nimeni nu este egal cu el,” potrivit Coranului (surata 112, 1-4). Dumnezeul musulman locuieste in inaltul cerului, deasupra oamenilor.

Nu are fiu si nu recunoaste Sfanta Treime -pe care musulmanii o percep ca pe o uniune intre Dumnezeu, Iisus si Maria- considerata un pacat mortal. Pentru a fi pe placul lui Allah, musulmanii trebuie sa indeplineasca cinci lucruri de capatai ale islamismului: profesiunea de credinta, cinci rugaciuni cotidiene, pomana, postul de o luna-Ramadanul, si pelerinajul la Mecca, centrul islamismului.

Politica

Iisus
Potrivit unor specialisti, Nazarineanul a pus bazele principiului modern al democratiei, si anume, separarea puterilor in stat, prin fraza: „Dati Cezarului ce-i al Cezarului si lui Dumnezeu ce e a lui Dumnezeu. (Luca, XX, 20-26). In acelasi timp, altii cred ca Isus nu este apolitic, el critica si loveste in autoritatile evreiesti din timpul sau.

Mahomed
Reflectia atotputerniciei lui Dumnezeu, religia Profetului include toate aspectele societatii umane: politic, economic, cultural, etc. Mantuirea este indviduala, insa fiecare individ este legat de ceilalti in sanul oumma, comunitatea credinciosilor. In Medina, loc identificat in actuala Arabie Saudita, Mahomed este seful unui mini-stat.

Femeile

Iisus
Mama sa, Maria, poarta mesajul sau in cantarea Magnificat. Mai multe femei il insotesc pe Isus in drumul sau prin Galileea, printre care si Maria Magdalena, prima care l-a vazut pe Isus inviat si care a primit de la Salvator sarcina de a anunta vestea cea buna si celorlalti. Mesia a vindecat trei femei, a condamnat exilul si delapidarea si a iertat femeia adultera.

Mohamed
„Profet iubitor”, potrivit traditiei, Allah respecta femeile care in societate sunt insa tratate ca niste sclave. In Coran, cele doua sexe sunt plasate pe pozitii de egalitate, insa in realitate femeilor le sunt impuse multe restrictii si norme speciale.

Ghidat de revelatia divina, Profetul a interzis asasinarea fetelor la nastere, a limitat poligamia si le-a acordat femeilor dreptul la mostenire. Dupa moartea lui Khadija, prima sotie foarte iubita a lui Mohamed, Profetul a mai fost casatorit de zece ori, inclusiv cu o fata de noua ani, Aicha.

Sotiile lui trebuiau sa poarte voal pentru a nu strani cupiditatea celorlalti barbati si le era interzis sa se recasatoreasca dupa moartea lui.

Violenta

Iisus
Iisus respinge violenta. „Pune sabia ta la locul ei, caci toti cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei, XXVI, 51-53), i-a spus Isus unuia dintre ucenicii lui care i-a taiat urechea cu sabia unui servitor al unui preot pe muntele Maslinilor.

Un alt verset insa afirma contradictoriul: „Sa nu credeti ca am venit s-aduc pacea pe pamant; n-am venit sa aduc pacea, ci sabia. Caci am venit sa despart pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa, si pe nora de soacra sa. Si omul va avea de vrajmasi chiar pe cei din casa lui” (Matei, X, 34-36).

Exegetii spun ca Iisus a vrut sa sugereze prin mesajul revolutionar in contextul epocii respective ca el va suscita tot felul de atacuri contra celor care se vor declara adeptii lui.

Mahomed
Coranul, locul unde Profetul traseaza regulile proprii de conduita, justifica violenta fata de cei care nu vor sa se supuna legii musulmane. :”Luptati pe calea lui Allah impotriva acelora care lupta impotriva voastra (…) Omorati-i peste tot pe unde ii veti intalni, vanati-i in locurile in care v-au vanat”, (Surata 2, 190-193).

Sunt doi Muhamed reuniti intr-unul singur: Muhamed cel pacifist de la Medina si Muhamed cel razboinic de la Mecca. Cartea indeamna la efectuarea raziilor, Profetul conduce luptele contra triburilor arabe politeiste si contra evreilor si se lanseaza intr-un program ambitios de cuceriri ca sa le asigure mijloacele de subzistenta membrilor comunitatii lui.

16 Noiembrie 2008
Sursa: Ziare.com

O intelectuala musulmana critica vehement islamismul fundamentalist

Decembrie 11, 2009 2 comentarii

Postul arab de televiziune Al-Jazeera este cunoscut in Europa sau SUA ca un intermediar al mesajelor de amenintare ale teroristilor arabi adresate Occidentului sau ale rapitorilor de ostatici. De aceea, cu atat mai surprinzatoare a fost organizarea si transmiterea, in urma cu putin timp, de catre postul din Qatar, a unei dezbateri pe teme religioase intre o intelectuala siriana, dr. Wafa Sultan, si un profesor egiptean de studii religioase, dr. Ibrahim al Khouli. Emisiunea, subtitrata in engleza, a putut fi urmarita de milioane de spectatori, ea fiind transmisa si pe internet. Dr. Wafa Sultan, psiholog care traieste in SUA, a criticat dur islamismul fundamentalist si pe reprezentantii sai – clerici, militanti sau lideri politici care, a opinat ea, au denaturat invataturile profetului Mahomed si ale Coranului – declaratii pentru care a primit mai multe amenintari cu moartea. „Conflictul la care asistam acum nu este o ciocnire intre religii sau civilizatii, ci o ciocnire intre doua conceptii opuse, intre doua epoci. Este ciocnirea dintre o mentalitate medievala si una a secolului al XXI-lea, intre civilizatie si ramanere in urma, intre persoane civilizate si primitive, intre barbarie si rationalism”, a afirmat ea. Abordand problema invataturilor religioase, dr. Sultan s-a intrebat: „De ce un tanar musulman, in floarea vietii, cu intreaga viata inainte, se duce si se arunca in aer? In tarile noastre, religia este singura sursa de educatie si singurul izvor de la care teroristii iau apa pana cand isi potolesc setea”. Dar cele mai „revolutionare” afirmatii facute de ea s-au referit la felul in care evreii si musulmanii reactioneaza la situatiile dramatice din viata lor. Referindu-se la Holocaust, dr. Sultan a aratat: „Evreii au lasat in urma tragedia si au constrans lumea sa-i respecte, prin ceea ce stiau, nu prin terorism, prin munca lor, nu prin tipete si vacareli”. „Nu stim nici un caz de evreu care sa se fi detonat pe sine intr-un restaurant german. Nu am vazut nici un evreu care sa incendieze o biserica sau sa protesteze prin uciderea oamenilor”. „Numai musulmanii isi apara credinta incendiind biserici, omorand oameni si distrugand ambasade. Aceasta cale nu va duce nicaieri. Inainte de a cere umanitatii sa-i respecte, musulmanii trebuie sa se intrebe ce pot face pentru umanitate”, a conchis ea in cadrul dezbaterii. Wafa Sultan a crescut intr-o familie de musulmani sirieni credinciosi, dar conceptiile ei s-au modificat radical cand, in 1979, a vazut cum membri ai organizatiei teroriste „Fratia musulmana” au asasinat, in prezenta ei, un profesor de la Universitatea de Medicina din Alep. In 1989, a reusit sa plece in SUA, impreuna cu sotul si copiii ei. Aici a inceput sa colaboreze la un site musulman reformist, criticand vehement „Fratia musulmana”.

de Eva GALAMBOS
20 MARTIE 2006
Sursa: Gâdul