Prima pagină > Articole media, Islam, Politică, religie > Teologiile islamice ale eliberării (partea I)

Teologiile islamice ale eliberării (partea I)

AVANSUL LUAT de curentele socio-politice de inspiraţie religioasă în cele mai multe dintre ţările musulmane face necesar examinarea chestiunii statutului teologiei în Islam şi a raporturilor sale cu mişcarea de eliberare naţională şi socială în aria geoculturală vizată. Caracterul aparent abstract al acestei problematici nu trebuie să inducă pe cineva în eroare. Este vorba de o chestiune eminamente socială a cărei miză istorică reală trebuie extrasă din discursul moral şi teologic al promotorilor ei. Pentru a face acest lucru, este de cea mai mare importanţă contextualizarea istorică a expresiilor ideologice şi teologice care s-au dezvoltat în timpul ultimelor trei decenii în anumite ţări arabe şi musulmane.

Dacă este adevărat că “revoluţia islamică” iraniană (1979) a jucat un rol incontestabil în calitate de catalizator al mişcărilor de inspiraţie religioasă, ar fi exagerat să i se atribuie paternitatea lor. Dincolo de faptul că cele mai multe dintre mişcările fundamentaliste din ţările musulmane ţine de Islamul sunnit şi ar putea cu greu în acest caz să se inspire teologic din Islamul şiit iranian, valul islamist îşi plonjează rădăcinile mai adânc în istorie şi îndeosebi în eşecul naţionalismului arab care a pierdut unul din argumentele puternice ale legitimităţii sale istorice, şi anume capacitatea sa de a dobândi eliberarea naţională.

În această privinţă, înfrângerea arabă din iunie 1967 a putut fi considerată, nu fără motiv, ca adevăratul punct de plecare al valului contemporan de islamism din ţările arabe. Bruno Etienne a putut scrie despre acest subiect: “Contrariu a ceea ce susţine mass-media occidentală, data-cheie din imaginarul arabo-musulman care marchează abandonarea naţionalismului progresist pentru islamism nu este cea a revoluţiei iraniene, ci aceea a înfrângerii din 1967, a cărei importanţă Occidentul, incorigibil, n-a sesizat-o în dimensiunea ei simbolică” [1].

Dar eşecul naţionalismului arab este departe de a se limita la dimensiunea lui politică. Eşecul proiectului de dezvoltare, atât în versiunile sale liberale pro-occidentale cât şi în versiunile birocratice socializante şi “anti-imperialiste” (Egiptul nasserist, Algeria lui Bumedien…) pune în relief imposibilitatea istorică a unei modernizări autoritare a societăţilor arabe în cadrul unei inserţii dependente de sistemul capitalist mondial. Lucrările lui Samir Amin au avut meritul de a oferi un cadrul excelent de analiză socio-istorică a acestui fenomen.

Dar această analiză trebuie să meargă şi mai în profunzime. Dependenţa burgheziilor liberale şi birocratice “neo-compradores” nu ţine doar de circumstanţele economice. Bineînţeles, dependenţa politică şi militară a acestor bughezii trimite la integrarea lor organică în sistemul capitalist mondial şi nu poate decât să fie întărită de teama pe care o inspiră amplificarea contestării sociale. Totuşi, analiza socio-economică subestimează cel mai adesea rolul alienării culturale a elitelor conducătoare din ţările periferice, sub forma a ceea ce se poate numi permeabilitate structurală la procesul de recolonizare aflat în curs. Dintr-un punct de vedere cultural şi ideologic, eşecul regimurilor arabe şi musulmane post-coloniale nu putea decât să apară ca cel al unei tentative de occidentalizare sau de import al unei scheme de dezvoltare străine, în dispreţul valorilor morale şi culturale care asigurau coeziunea socială, şi nu putea în aceste condiţii decât să favorizeze ecloziunea reacţiilor de tip fundamentalist.

Acest cadru general nu permite evident epuizarea tuturor faţetelor istorice care constituie totalitatea unui fenomen social complex. Este necesar deci să ne punem întrebări mai concrete. Dacă teologia poate să se dovedească la un moment dat o expresie ideologică a contestaţiei sociale, ar trebui să ne punem mai cu seamă întrebările: care teologie, sau mai exact care expresie teologică, dat fiind că aceasta din urmă nu poate fi decât pluralistă? Ce fel de contestare socială şi politică, fiind de la sine înţeles că orice contestare nu înseamnă automat un scop eliberator?

Problema raporturilor dintre teologia musulmană şi eliberarea naţională şi socială implică automat şi chestiunea statutului politic al religiei într-o societate istoric definită. Pe plan strict metodologic, trebuie reamintit că orice răspuns la această problemă va fi în mod necesar de tip ideologic, în sensul că va trebui să exprime o reprezentare socială a intereselor şi a aspiraţiilor unuia sau mai multor grupuri sociale angajate într-o luptă pentru puterea politică. Acest lucru rămâne valabil inclusiv pentru răspunsul care constă în a nega religiei orice dimensiune politică în numele unei laicităţi care se dovedeşte a fi drapelul ideologic al unei burghezii “moderniste”, dornică să anuleze contestaţiei sociale care o ameninţă orice legitimare religioasă.

Aceasta este poziţia apărată mai ales de ideologul şi înaltul magistrat al burgheziei egiptene, Muhammad Said al-Aşmawy: “Dumnezeu a vrut ca Islamul să fie o religie, dar oamenii au vrut să facă din el o politică. Religia este generală, universală, totalizatoare. Politica este parţială, tribalistă, limitată în spaţiu şi în timp. A restrânge religia la politică e totuna cu a-i dărui un domeniu îngust, o colectivitate, o regiune şi un moment determinat. Religia tinde să-l ridice pe om spre tot ce poate el da mai bun. Politica deşteaptă în el instinctele cele mai murdare.” [2]

Ideile raţionaliste şi umaniste apărate de M.S. al-Aşmawy nu fac obiectul unei dezbateri. În sine, ele pot constitui o perfectă expresie ideologică a unei lupte sociale şi politice cu caracter progresist. Totuşi, se cuvine să le interogăm concret în contextul societăţilor capitaliste periferice ale regiunii arabe, marcat de tentativa burgheziei de a stăvili contestaţia socială a claselor populare printr-o aprofundare a integrării sale în sistemul capitalist mondial, inclusiv în dimensiunea sa ideologică şi culturală. Or, aceasta din urmă ia istoric forma unei modernizări/occidentalizări.

În acest context unic, ideile raţionaliste şi umaniste care au însoţit mişcarea istorică ascendentă a burgheziei europene sunt obiectul unei operaţiuni de travestire care le videază de orice conţinut social progresist. Dualismul social care caracterizează în general formaţiunile sociale dependente depăşeşte sfera economică în măsura în care atinge de asemenea sfera culturală şi lingvistică. Într-o ţară deosebit de marcată de istoria sa colonială ca Algeria, acest dualism este puternic exacerbat. Afirmarea oficială şi demagogică a limbii arabe ca limbă naţională ascunde cu greu un dualism sociolingvistic de fapt, în virtutea căruia franceza a devenit limba elitelor dominante în vreme ce araba apare din ce în ce mai mult ca limbă populară, alături de tamazight în regiunile berberofone. Nu este deci o întâmplare faptul că islamismul contestatar a luat o formă atât de radicală şi atât de violentă în această ţară.

Societăţile periferice nu sunt societăţi lipsite de substanţă. Ele au o istorie. În aceasta din urmă, elementele economice, politice, sociale, culturale şi religioase sunt imbricate. Rezistenţa acestor societăţi la procesul de mondializare capitalist nu va porni de la nimic, ci de la elementele socio-culturale moştenite istoric şi pe care actorii sociali caută să-i instrumentalizeze fiecare în modul său, în cadrul strategiilor politice mai mult sau mai puţin conştiente. În această privinţă, Islamul nu poate constitui o excepţie. S. Amin susţine mai cu seamă: “Islamul ca realitate socială (şi nu ca credinţă religioasă) este, la fel ca şi creştinismul sau orice altă ideologie, flexibil şi susceptibil de interpretări diverse corespunzătoare evoluţiei nevoilor sociale şi strategiilor forţelor sociale care se înfruntă pe această temă. Au existat, există şi vor continua să existe interpretări conservatoare (propuse mai ales de Putere), sau reformatoare, la fel cum există interpretări care justifică revoluţia socială şi interpretări utopiste paseiste” [3].

Dar pentru a înţelege tendinţele teologice şi ideologice actuale care traversează lumea islamică, este important să examinăm producţiile teologice care au marcat istoria musulmană contemporană de la sfârşitul secolului XIX încoace, începând cu cea a mişcării reformiste Nahda reprezentată de Jamel Eddine al-Afghani şi Muhammad Abdu.

Traducere si adaptare de Radu Iliescu. Va urma

Note:
[1] Bruno ETIENNE : L’islamisme radical, Paris, Hachette, 1987, p.113.
[2] Mohammed Said AL-ASHMAWY : L’islamisme contre l’islam, Paris, La découverte, 1989, p.11.
[3] Samir AMIN : La faillite du développement en Afrique et dans le tiers-monde, Paris, L’Harmattan, 1989, p.175.

Sursa: AlterMedia România
Autor: Muhammad Tahar Bensaada

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: