Prima pagină > Articole media, Cărţi > Şeherezada – de la narator la personaj

Şeherezada – de la narator la personaj

Naghib Mahfuz, O mie şi una de nopţi şi zile, Traducere de Mihai Pătru, Editura Humanitas fiction, Ccolecţia „Raftul Denisei“, Bucureşti, 2008, 242 p.

Poveştile fascinante ale Şeherezadei, în care duhuri malefice transformă vieţile banale în adevărate aventuri, cu răsturnări spectaculoase de situaţie, reuşesc să îmblînzească mînia sultanului. Vraja ţesută de Şeherezada îi salvează acesteia viaţa, dovedind, încă o dată, puterea neaşteptată ce se regăseşte în aparenta fragilitate şi efemeritate a cuvintelor. Violenţa vindecată prin forţa nebănuită a blîndeţii ce se ascunde în farmecul poveştilor şi al fantasticului este lecţia pe care o oferă Şeherezada. Pe ea o vedem întotdeauna ca fiind povestitorul prin excelenţă, ea este cea care ştie pînă unde trebuie împinsă graniţa ficţiunii în aşa fel încît ascultătorul să rămînă vrăjit şi captiv în lumea ei iluzorie, iar ea să se poată întoarce în siguranţă în cadrul real. Aşa cum o ştim din O mie şi una de nopţi, Şeherezada înaintează cu uşurinţă prin labirinturi fantastice, deţinîndu-le misterul şi folosindu-l ca o cheie prin care îşi ţine ascultătorul captiv în firele vrăjite ale naraţiunii sale. În tărîmul ei ficţional, Şeherezada stăpîneşte traseele pline de capcane prin care îşi poartă ascultătorii şi nu este amăgită de plăsmuirile care deschid porţi către lumi în care imaginaţia abia cutezase să se aventureze.

O Şeherezadă al cărei rol de povestitor s-a încheiat este greu de închipuit. Imaginea de simplă soţie a sultanului nu pare verosimilă, iar întoarcerea ei într-o realitate ce nu mai păstrează nimic din magia pe care o întreţinuse nopţi de-a rîndul ar deveni incompatibilă cu statutul Şeherezadei de creator de poveşti. A construi o Şeherezadă lipsită de universul ficţional ce i-a salvat viaţa, o Şeherezadă ce nu mai aparţine, într-un fel sau altul, poveştilor, nu s-ar susţine.
Astfel, hotărînd să continue cele o mie şi una de nopţi ale Şeherezadei, Naghib Mahfuz nu face decît să prelungească supranaturalul şi în ceea ce părea a fi realitate, străină deci de acţiunea – benefică sau nu – a duhurilor magiei. Fantasticul invadează lumea obişnuită, în care încep să acţioneze aceleaşi legi ce păreau destinate tărîmurilor magice. Visul lasă urme în realitate, iar oamenii sînt supuşi hazardului unor forţe care, amintind de Visul unei nopţi de vară, nu vor decît să arate că destinul muritorilor este inevitabil supus întîmplării. Spirite ale răului, eliberate întîmplător de blesteme vechi de mii de ani, se iau la întrecere cu duhuri a căror influenţă în viaţa oamenilor este benefică. Competiţia între bine şi rău îi aruncă adesea pe muritori în capcanele morţii sau ale nebuniei, dar, uneori, intervenţia duhurilor malefice nu face decît să înlesnească un final fericit. O asemenea situaţie este cea în care se află sora Şeherezadei, Duniyazad, care petrece – în vis însă, după o uneltire a întruchipărilor Necredinţei şi ale Răului – o noapte pasională cu un tînăr negustor de parfumuri, Nur Ad-Din. Urmele acelei nopţi se păstrează însă şi după sfîrşitul visului, astfel că viaţa Duniyazadei – promisă de către sultan unui vistiernic – , cît şi a Şeherezadei sînt puse în pericol. Povestea despre un vis în care se întîlnesc şi se îndrăgostesc doi tineri care nu se cunoscuseră se răspîndeşte şi însuşi sultanul promite să îi ajute pe aceştia să se regăsească, ţinîndu-şi cuvîntul chiar atunci cînd descoperă că este vorba despre Duniyazad.

Coborîtă acum într-un cadru diurn al fantasticului şi simţind că nu mai are nici o putere, Şeherezada pare că devine ea însăşi un personaj dintr-o poveste pe care, pînă atunci, era obişnuită să o urzească. Nu mai deţine controlul asupra miraculosului, fiind şi ea supusă unor legi aparent arbitrare, temîndu-se că furia sultanului, doar adormită, ar putea să se manifeste cu şi mai mare amploare. Funcţia ei de narator a glisat înspre cea de personaj, la fel cum fantasticul, destinat nocturnului, şi-a prelungit firele de magie şi în cadrul diurn. Pare că Şeherezada, în incursiunile sale prin tărîmurile nesigure şi strălucitoare ale fanteziei, s-a rătăcit pentru o clipă şi, pierzîndu-se în labirinturile create de imaginaţia ei, a rămas captivă printre plăsmuirile sale. Şeherezada trebuie să renunţe la rolul său sigur de Narator şi să-şi urmeze soarta într-o lume guvernată de vis şi fantasme. Ultimele umbre ale nopţii nu au spulberat iluzia poveştilor, ci au proiectat-o mult dincolo de palat, asupra întregului oraş, asupra celor mai obscure periferii, în care oameni obişnuiţi se confruntă cu situaţii pe care în zadar încearcă să le explice în ordine raţională. Sînt oameni simpli, cărora li se oferă puteri neaşteptate, de care, adesea, dispun cu nesăbuinţă, grăbindu-şi sfîrşitul tragic. Promisiunea de a intra în posesia unor comori îi împinge pînă la crime, spre care sînt îndemnaţi de acele forţe malefice care nu vor decît să rîdă de slăbiciunea umană. Cine nu sfîrşeşte condamnat la moarte, este adus în pragul nebuniei, aşa cum se întîmplă cu aga Jamasa, de care se vor lega, într-o măsură mai mare sau mai mică, toate personajele, fie prin rudenie, fie prin intermediul ajutorului întîmplător pe care fostul agă îl oferă celor a căror viaţă a fost tulburată de intervenţii neaşteptate, misterioase.

Aparenta nebunie şi schimbarea identităţii sînt esenţiale pentru ca un personaj să poată lua parte la vîltoarea unei lumi supuse fantasticului, fără a se lăsa zdrobit de ea. Cu ajutorul unui duh benefic, Jamasa capătă o nouă înfăţişare, necesară după ce fusese condamnat la moarte, sub învinuirea că nu reuşise să ţină sub control nelegiuirile. Jamasa nu numai că reuşeşte astfel să rămînă în apropierea familiei, dar ajunge să judece mai drept ceea ce se petrece în jurul său, avînd ocazia să îl determine şi pe sultan să înţeleagă evenimentele într-un sens mai profund.
Adus pe calea cea bună prin poveştile Şeherezadei, sultanul trăieşte plin de remuşcări pentru tot ceea ce în trecutul său însemnase crimă şi nedreptate şi îşi petrece nopţile umblînd deghizat, pentru a observa şi a înţelege mai bine situaţiile, învăţînd cît de uşor este să te hazardezi în exprimarea judecăţilor de valoare şi cît de eronate sînt, în majoritatea cazurilor, acestea. În plimbările sale nocturne, sultanul se întîlneşte adesea cu Jamasa, care, prin simplitatea şi prin aparenta sa nebunie, reuşeşte să îl facă să vadă lucrurile în adevărata lor lumină. Jamasa capătă atributele unui înţelept, el fiind cel care îl scapă pe sultan şi pe cei mai importanţi oameni de farmecele unei femei – care nu era decît deghizarea unei forţe a răului –, considerînd că nu are sens a-i umili în public, pedeapsa cea mai aspră urmînd a fi sentimentul ruşinii.

În peregrinările sale, sultanul se întîlneşte cu diferiţi oameni şi ascultă nenumărate poveşti care îl fac să conştientizeze cît de greu este să delimitezi aparenţa de ceea ce e, într-adevăr, real, şi cît de nedrept s-a purtat pînă atunci. Fantasticul ce i-a tulburat chiar şi pe oamenii cei mai simpli nu se mai arată ca un simplu factor al destabilizării, ci ca o etapă necesară în traseul sultanului către conştientizarea adevărului că ceea ce el consideră putere absolută nu are decît consistenţa unui zîmbet dispreţuitor al vreunui duh capricios.
Tot ceea ce ţine de vechea sa viaţă i se pare de neîndurat, astfel că pleacă, trecînd prin acelaşi proces de transformare fizică precum Jamasa. Ajuns pe un nou tărîm al visului, trăieşte acolo pînă cînd încalcă singura regulă, aceea de a nu deschide o uşă, ce îl trimite înapoi în vechiul său oraş prăfuit şi trist. Îmbătrînind pe loc, fostul sultan se întîlneşte tot cu Jamasa, vocea înţelepciunii, care îi arată că nu există nici o cale pentru a ajunge la adevăr, şi nici vreun mijloc de scăpare reală din mrejele iluziei.

Scrisă într-un ritm alert, uzînd de un fantastic ce punctează echilibrat momentele naraţiunii, evitînd astfel, o suprasaturare obositoare, O mie şi una de nopţi şi zile este o carte ce aminteşte de naturaleţea poveştilor Şeherezadei, prelungind puterea visului şi a iluziei din cadrul difuz al nocturnului, în cel presupus raţional al diurnului. Este un tip de fantastic pe care, probabil, nu l-am mai întîlnit demult, de cînd ne lăsam vrăjiţi de magia celor o mie şi una de nopţi, şi pe care îl întîmpinăm cu sentimentul ineditului.

Sursa: Observator Cultural
Autor: Silvia DUMITRACHE

Categorii:Articole media, Cărţi Etichete:
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: