Prima pagină > Articole media, Politică > O RECONCILIERE CARE DĂ FIORI: RUSIA ŞI ARABIA SAUDITĂ

O RECONCILIERE CARE DĂ FIORI: RUSIA ŞI ARABIA SAUDITĂ

RELAŢIA RUSIEI CU REGATUL ARABIEI SAUDITE – stat-cheie în ecuaţia de securitate a Orientului Mijlociu sub multiple aspecte (spiritual, economic, geostrategic, militar), s-a menţinut multă vreme ca una extrem de complicată încă de la întemeierea regatului saudit şi conintuând în perioada existenţei Uniunii Sovietice. În perioada interbelică bunăoară, Moscova l-a susţinut pe regele Hussein din dinastia haşemită, în conflictul pentru putere al monarhului Hedjaz-ului [1] împotriva rivalului său Abdul Aziz al-Saud din dinastia saudită. Apoi, după abandonarea puterii de către Hussein la sfârşitul lui 1925 şi autoîncoronarea ca rege în februarie 1926 a lui al-Saud, URSS a fost totuşi primul stat care l-a recunoscut oficial pe noul suveran.

Ulterior, relaţia sovieto-saudită e evoluat oscilant, într-un tipar oarecum asemănător relaţiei sovieto-turce, dar din motive sensibil diferite. În perioada Războiului Rece, în faza iniţială a implicării sovietice în Orientul Mijlociu, în anii ‘50, relaţia a evoluat pozitiv, în contextul în care Kremlinul a apreciat neparticiparea saudiţilor la Pactul antisovietic de la Baghdad şi consecutiv i-a susţinut în disputa teritorială cu protectoratele britanice Abu-Dhabi şi Muscat asupra oazei Batumi. A urmat însă o fază de “răcire”, odată cu accederea la tron a prinţului Faisal (1958), suspicios faţă de propagarea în regiune a mişcărilor revoluţionare asistate de Kremlin [2], şi apoi şi mai accentuat după invazia sovietică în Afghanistan; în calitate de lider informal al Organizaţiei Conferinţei Islamice, monarhia saudită a condamnat în termeni extrem de duri intervenţia sovietică, mobilizat OCI spre a declara “Jihad”-ul în Afghanistan, a întrerupt orice canal de comunicare cu Moscova, şi susţinut financiar extrem de activ mujahedeen-ii combatanţi în Afghanistan – o deteriorare fără precedent a relaţiilor bilaterale în particular şi a celor dintre URSS şi statele musulmane în general.

Relaţiile diplomatice al Riyadh şi Moscova au fost restabilite abia în septembrie 1990, după o serie de măsuri–semne de bună credinţă adoptate de Gorbaciov, precum liberalizarea politică internă şi acordarea unor drepturi minorităţilor musulmane, retragerea trupelor din Afghanistan, sau atitudinea din Războiul din Golf din 1990, atunci când Uniunea Sovietică nu a intervenit de partea “protejatului” irakian (antagonist al Arabiei Saudite) şi chiar a cooperat cu coaliţia dirijată de SUA.Perioada post-Război Rece a fost marcată la rândul ei de două etape diametral opuse, separate între ele de momentul 9/11. Într-o primă fază, succesivă războiului din Irak din 1990, relaţia bilaterală nu a fost una nu neapărat conflictuală, cât una de “non-amiciţie”, din trei motive principale.

1.) Primul a constat în faptul că imediat după 1990, Moscova a aşteptat o recompensare din partea statelor arabe bogate în petrol pentru comportamentul său cooperant cu coaliţia anti-Saddam, în contextul în care, conform unor estimări proprii, Rusia ar fi pierdut circa 40 mld. USD consecutiv întreruperii fluxurilor comerciale cu Irakul şi respectiv sancţiunilor internaţionale asupra Irakului care au urmat ostilităţilor propriu-zise; în opinia diplomatului rus Aleksei Vassiliev,

războiul împotriva Irakului a fost un succes datorită transferului forţelor importante ale NATO în Orientul Mijlociu, [posibil, n.n.] prin indulgenţa Uniunii Sovietice. Dar Uniunea Sovietică (sau mai târziu Rusia), nu a fost remunerată material sau politic. […] Uniunea Sovietică şi mai târziu Rusia au suferit o pierdere economică.

Expectanţele Kremlinului nu şi-au găsit însă un ecou în realitate, singura măsură în sens favorabil rămânând acordarea de către guvernul saudit a circa 2,5 mld. USD asistenţă Rusiei, o sumă nesemnificativă dacă nu în raport cu valoarea pierderilor estimate de către Rusia, atunci cel puţin faţă de aşteptările ei.

2.) Al doilea motiv a fost, previzibil, problema cecenă. Autorităţile ruse au acuzat în repetate rânduri, direct sau voalat, diversele organizaţii islamice de “caritate”, mai ales din Arabia Saudită, de asistarea financiară şi logistică a militanţilor ceceni, speculaţie susţinută chiar şi de un raport al Departamentului american de Stat, conform căruia respectivele organizaţii şi alte surse individuale din Regat livraseră, numai în perioada 1997-1999, aproximativ 100 de milioane USD [3]. La o analiză mai atentă însă, comportamentul liderilor saudiţi se reliefează ca unul ambivalent: constrânsă de poziţia de lider al OCI, Arabia Saudită a uzitat un vocabular dur în a acuza atrocităţile comise de trupele ruse în campania din Cecenia din 1999, în aceeaşi manieră în care în iunie 2000, o rezouţie OCI incrimina “acţiunile inumane împotriva poporului musulman din Cecenia”; în acelaşi timp însă, se cuvine amintit că în 1994, OIC a refuzat admiterea Ceceniei, la fel cum în 1999, delegatului MAE rus aflat în vizită la Al-Riyadh i s-au dat asigurări că situaţia din Cecenia este “o problemă internă” a Rusiei.

3.) Al treilea motiv a fost competiţia dintre cele două state pe piaţa internaţională a petrolului, în contextul în care ambele se situează la vârful topului mondial al rezervelor şi producţiei de petrol, iar veniturile lor bugetare se bazează într-o măsură foarte mare pe încasările din ramura petrolieră a sectorului industrial. Magnitudinea celor două sectoare petroliere a fost suplimentată în generarea unui pattern relaţional de rivalitate de două diferenţe majore de interese repercutate în politici diferite pe piaţa internaţională: una instituţională – apartenenţa Arabiei Saudite, nu şi a Rusiei la OPEC şi de aici nevoia cel puţin formală a coordonării politicii regatului cu cea a celorlalţi membri în cadrul unei organizaţii cu care Rusia a avut de regulă raporturi tensionate; una ţinând de însăşi mărimea rezervelor (circa 265 mld. barili în cazul saudiţilor, de 3,7 ori mai mare decât a Rusiei), ceea ce explică interesul Arabiei Saudite în stabilitatea pieţei şi evitarea supraproducţiei [4], comparativ cu Rusia neconstrânsă de “reguli ale jocului” împărtăşite de alte state. A doua diferenţă comportamentală este explicabilă şi dintr-un alt unghi de vedere, acela al proprietăţii asupra industriei petroliere – de stat (prin compania naţională Saudi Aramco) în primul caz, respectiv privată în al doilea, cel puţin până la reinstaurarea de facto a controlului etatic sub mandatul lui Putin. Subsecvent, în perioada premergătoare atentatelor de la 11 septembrie, observatori externi precum Edward L. Morse şi James Richard acreditau scenariul unei “bătălii emergente între Rusia şi Arabia Saudită pentru dominaţie pe piaţă”, bătălie agravată de “ciocnirea dintre două culturi extrem de diferite… şi tipuri de regim radical diferite”.

Scenariul, deşi cel puţin rezonabil, dacă nu probabil, în lumina tendinţelor din perioada respectivă [5], a fost denunţat pe cât de radical, pe atât de surprinzător de momentul 11 septembrie 2001, cel care în cuvintele fostului Secretar de Stat Colin Powell a marcat sfârşitul perioadei de după sfârşitul Războiului Rece. În suita de reformulări radicale ale politicii internaţionale a SUA, probabil că una din cele mai radicale modificări a fost cea a locului şi rolului Arabiei Saudite pe agenda americană de securitate. Iar această reevaluare a exercitat un impact direct şi major asupra relaţiilor dintre Arabia Saudită şi Rusia.Direct condiţionat de reformularea strategiei politicii americane externe şi de securitate, tonul oficial al Washingtonului faţă de Arabia Saudită a devenit rapid şi semnificativ dur în acuzarea regimului de la Al-Riyadh, de autoritarismul său în plan domestic şi de susţinerea acordată unor formaţiuni teroriste în plan extern.

Inter alia, realităţile că 15 din cei 19 atentatori sinucigaşi de al 11 septembrie 2001 erau saudiţi, aidoma lui bin Laden însuşi, că guvernul saudit acordă oficial câte 5.333 USD asistenţă fiecărei familii cu un “martir” (a se citi atentator sinucigaş) şi finalmente refuzul aceluiaşi guvern de a susţine logistic intervenţia militară împotriva Irakului în 2003 au rămas unele din cele mai vehiculate reproşuri adresate din direcţia administraţiei Bush. Consecutiv, în 2003 toate efectivele militare americane din regat au fost mutate în Qatar, iar Arabia Saudită a căzut în dizgraţia declarată a Washingtonului: în iulie 2002 spre exemplu, un expert al Pentagonului numea oficial într-o conferinţă de presă regatul saudit “centrul răului” şi “cel mai periculos oponent al Americii în Orientul Mijlociu; în reviste prestigioase din SUA precum Economic Observer au început să fie găzduite, cu o tacită aprobare, opinii conform cărora soluţia cea mai bună pentru securitatea întregului Orient Mijlociu ar fi fost invadarea Arabiei Saudite de către Israel, instaurarea controlului asupra rezervelor de ţiţei din Regat şi înjumătăţirea preţului petrolului pe piaţa internaţională; iar în ianuarie 2004, gen. John Abizaid, şeful US Central Command în regiune, declara chiar că Arabia Saudită şi Pakistanul sunt “o problemă strategică mai importantă pentru SUA” decât Irakul sau Afghanistanul”.În noile circumstanţe, văduviţi de tradiţionalul lor garant american de securitate, oficialii saudiţi s-au apropiat progresiv şi continuu de Rusia în plan politic şi economic, aceasta şi mai accentuat după intervenţia din Irak din 2003, larg dezavuată de decidenţii şi opinia publică arabo-musulmană.

Astfel, în plan diplomatic, 2 septembrie 2003 a consemnat prima vizită a unui oficial saudit de prim rang la Moscova după 70 de ani – cea a prinţului moştenitor la acea vreme Abdullah bin Abdul Aziz, care a declarat într-un semnal politic evident, că “politica Rusiei este principială, echilibrată şi rezonabilă şi ghidată de promovarea dreptăţii şi adevărului”, că Rusia şi Arabia Saudită sunt partenere “în eforturile lor de a obţine pacea în Orientul Mijlociu” şi că “poziţiile lor privind modalităţile de a stabiliza situaţia din Irak coincid”. Cu aceaşi ocazie, miniştrii rus al energiei şi saudit Ali al-Naimi al petrolului au semnat semnat un acord bilateral de cooperare în domeniul petrolului şi gazelor naturale. La acea vreme, Stephen O’Sullivan, analist al pieţei internaţionale a petrolului şi gazelor internaţionale, aprecia vizita şi acordul deopotrivă ca pe o recunoaştere de către OCI a creşterii din ultimii ani a rolului Rusiei pe piaţa internaţională a energiei, căreia i-am putea adăuga ca semnificaţie pe cea de gest de bună intenţie, de construire a încrederii între Rusia şi OPEC. Într-o altă dimensiune, Rusia valoriza suplimentar Arabia Saudită ca pe un stat-cheie în cadrul OCI în lumina situaţiei din Cecenia, faţă de care organizaţia îşi manifestase în repetate rânduri dezaprobarea faţă de politica rusă.

În paralel, şi extrem de surprinzător, deşi magistral calculat strategic, Putin a declarat în 2002 dorinţa Rusiei de a deveni membru al … Organizaţiei Conferinţei Islamice (!), obiectiv justificat de minorităţile musulmane din Rusia, care cumulează după diferite estimări, circa 20 de milioane. Dincolo de obţinerea influenţei în cadrul Organizaţiei şi al lumii islamice în general, motivaţia Rusiei era una punctuală, de ordin domestic şi viza spulberarea obiectivelor cecene de separatism prin sistarea sprijinului OCI: statutul organizaţiei precizând obligatoriu nevoia integrităţii teritoriale a statelor membre, iar Rusia devenind stat membru, orice nouă tentativă separatistă cecenă ar fi fost interpretată ca încălcând statutul OCI şi deci dezaprobată de statele musulmane odinioară simpatizante ale cauzei cecene. Demersurile în această direcţie, deşi sortite eşecului din punct de vedere formal (musulmanii din Rusia numără mai puţin decât 25%, pragul stipulat drept criteriu de admitere în organizaţie statutul OCI), au fost agreate deplin de muftii din Rusia [7] şi intensificate în 2003, totul culminând cu participarea în luna octombrie a lui Putin la summit-ul organizaţiei desfăşurat la Putrajaya (Malaysia). Efect al acestui vizibil rapprochement ruso-saudit şi totodată mărturie a prevalenţei pragmatismului în raport cu alte considerente, alegerile desfăşurate în Cecenia în aceeaşi lună octombrie, deşi acuzate ca nedemocratice de către Occident şi SUA, au fost recunoscute de saudiţi, iar noul preşedinte cecen Ahmad Kadyrov, considerat în Vest o marionetă a lui Putin, a vizitat în ianuarie 2004 în noua sa calitate Al-Riyadh.

Tot în ianuarie 2004, compania rusă Lukoil a câştigat o licitaţie privind concesionarea exploatării de petrol şi gaze în zona Rub al-Khali din centrul Arabiei Saudite, în parteneriat cu compania Saudi Aramco. Acordul, semnat la 17 martie acelaşi an şi acordând Lukoil 80% din acţiuni, a “marcat un rapprochement strategic între cei mai mari producători ai lumii şi [a subliniat] rolul crescând al Rusiei pe piaţa globală a energiei” [6]. O săptămână mai târziu, la Moscova, ministrul adjunct rus de externe Aleksandr Saltanov şi ambasadorul saudit elogiau “cooperarea dinamică dintre Rusia şi Arabia Saudită şi chemau la dezvoltarea în continuare a comerţului cooperării economice”.

În paralel, statisticile de pe piaţa armamentelor sugerează un flux intens al tranzacţiilor în interiorul triunghiului Rusia-Arabia Saudită-China. Conform raportului Serviciului de cercetare al Congresului SUA, în 2004, Rusia vânduse pe piaţa globală armament în valoare de 6,1 mld. USD (16,5% din valoarea totală la nivel mondial [8]), într-o creştere cu circa 50% faţă de valoarea corespunzătoare din 2003. În topul cumpărătorilor pe acelaşi an, pe primul loc se situa India, cu 5,7 miliarde, urmată de Arabia Saudită cu 2,9 mld. şi respectiv China cu 2,2 mld.

Astfel, ultimele evenimente din arena internaţională par să consfinţească instaurarea poate la cote fără precedent a influenţei ruse în orientul Mijlociu şi în lumea islamică: în decembrie 2005, Rusia a fost admisă ca membru observator în OCI, iar Putin îşi permitea chiar să declare în faţa parlamentului cecen că “Rusia a fost dintotdeauna apărătorul cel mai credincios, de încredere şi consecvent al intereselor lumii islamice”. Iar impactul strategic al apropierii marcante dintre Rusia pe de o parte şi statele-cheie Iran şi Arabia Saudită pe de altă parte şi al admiterii Rusiei în OCI – ambele poate de neimaginat acum 15 ani, coroborat şi cu intruziunea Chinei în aceeaşi regiune, rămâne unul într-adevăr greu de evaluat cu exactitate pe moment, în plina desfăşurare a evenimentelor, însă la fel de cert el se constituie într-un motiv de serioasă îngrijorare pentru strategii americani prin prisma reconfigurării majore a balanţei de influenţă în regiune şi prin implicaţiile pe piaţa globală a energiei.

——
Note:

[1] După unificarea în 1932 cu provinciile Noyd şi Hasa, denumirea statului a fost schimbată din Hedjaz (în trad. “barieră”) în Arabia Saudită.
[2] Ex. instaurarea la putere în Yemenul de Sud, în 1967, a Frontului de Eliberare Naţională.
[3] În aceeaşi manieră interpretativă în care, inter alia, comandatul cecen Hattab era chiar saudit, liderul Shamil Basaev recrutase sub comanda sa multipli combatanţi saudiţi, preşedintele cecen Aslan Mashadov vizitase Al-Riyadh în 1997, iar zeci de ucenici ceceni fuseseră trimişi în anii ’90 la madrasseh-urile (şcolile religioase islamice) din Regat.
[4] Într-o retrospectivă sumară pot fi decelate numai două cazuri în care saudiţii au abandonat regula acestui model comportamental: prima oară în sensul subproducţiei şi creşterii preţului – împotriva statelor occidentale, în “criza petrolului” din 1973-1974, iar a doua oară în sensul invers al supraproducţiei şi diminuării preţului – la jumătatea anilor ’80, împotriva URSS (pentru a-i cauza pierderi economice, aceasta la solicitarea neoficială a aliaţilor americani).
[5] Merită spre exemplu amintit faptul că la sfârşitul verii lui 2001, reprezentanţi saudiţi şi ai OPEC au încercat să convingă Rusia să îşi reducă producţia pentru a se obţine astfel o creştere a preţului petrolului, solicitare refuzată ferm deopotrivă de Kremlin şi de companiile ruse de profil, precum Yukos şi Surgutneftegas, care au acuzat preventiv orice posibilă intervenţie “neosovietică” a statului în politica lor, în cazul în care Kremlinul ar fi dat curs cererii saudite.
[6] Ed Blanche, vezi http://www.gasandoil.com.
[7] Marele Muftiu Gainut al Moscovei spre exemplu aprecia în august 2003 că admiterea Rusiei în OCI ar facilita “dezvoltarea legăturilor spirituale existente” şi “ar creşte semnificativ nivelul cooperării între statele membre ale OCI” (www.ln.mid.ru).
[8] Locul doi după SUA cu 12,4 mld., adică 33,5% din suma la nivel mondial.

Sursa: AlterMedia România
Ionut Apahideanu

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: