Despre suniţi şi şiiţi

Termenii şiiţi şi suniţi pot fi auziţi frecvent în buletinele de ştiri referitoare la conflictele interne din Irak şi în general cu referire la lumea musulmană. Religia influenţează fiecare aspect al vieţii musulmanului, iar înţelegerea diferentelor dintre şiiţi şi suniţi este importantă pentru o mai bună înţelegere a lucrurilor care se petrec în Orientul Mijlociu.
Separarea dintre şiiţi şi suniţi a început în anii de după moartea lui Mahomed, fondatorul credinţei musulmane sau a Islamului. La moartea lui, în anul 632 dH, s-a iscat o neînţelegere privind succesorul lui Mahomed ca şi conducător politic şi religios al lumii musulmane. Un grup de musulmani l-au ales pe Abu Bakr, tovarăş al lui Mahomed, să fie calif (conducător). Totuşi, un grup restrâns a considerat că succesor se cade să fie Ali ibn Abu Talib, văr şi ginere al lui Mahomed. Musulmanii care au crezut şi cred că Abu Bakr trebuia să fie succesorul lui Mahomed au devenit cunoscuti ca suniti, în timp ce susţinătorii lui Ali au primit numele de siiti.

ISLAM ŞI DEMOCRAŢIE – SURSE DE INCOMPATIBILITATE

Motto: “Whenever you find yourself on the side of the majority, it’s time to pause and reflect” (Mark Twain)

PROBLEMELE GENERATE de extinderea inadecvată a unor concepte şi metode de cercetare exogene, de regulă occidentale, asupra unor realităţi străine de înaltă specificitate nu reprezintă o noutate pentru cercetătorii de pe întreg mapamondul. Însă ele par a se aplica prin excelenţă Orientului Mijlociu în particular şi lumii islamice în general, mai ales în privinţa unor concepte şi realităţi corespondente precum “islamizare”, “ummah”, sau “democraţie religioasă”. Mai mult, atacul combinat de la 11 septembrie 2001, zecile de atentate subsecvente din ultimii trei ani, şi, mai recent, protestele violente legate de caricaturizarea în media occidentală a lui Mohamed, par toate nu doar să fi pervertit întreg sensul termenului “islamic”, cel puţin pe agenda politică şi de securitate americană, ci şi să fi revigorat în mod nefericit pseudoteza unei “ciocniri a civilizaţiilor” având Islamul ca unul din protagoniştii principali.

Dincolo de asemenea scenarii mai mult sau mai puţin ştiinţifice, diverşi autori din spaţiul academic au sugerat, pe bună dreptate, existenţa câtorva puncte certe de tensiune, chiar incompatibilitate, între tipurile generice occidental şi islamic de sistem politic. Deşi distincţia este mai degrabă analitică, dat find gradul extrem de înalt de determinare a socialului de către religios în lumea islamică, sursele de incompatibilitate pot fi grupate în religioase, prevăzute (în principal) în Coran şi respectiv cultural-filosofice, fiecare dintre ele cu consecinţe proprii asupra relaţiei Islam – democraţie.

Sursele religioase

Abstracţie făcând de interpretările denaturate pe cât de frecvente, pe atât de nefericite, ale conceptului de “Jihad”, setul de prevederi coranice care conturează “calea cea dreaptă” a shari’ah (“legea inegalabilă şi neegalată”) generează consecinţe palpabile asupra societăţilor islamice, vizibile mai ales în sferele structurării politice a statului şi respectiv a vieţii economice.

În plan politic, şi într-un enunţ deloc tranşant, problema-cheie este nu dacă în statele musulmane se aplică sau nu shari’ah, ci mai degrabă măsura în preceptele coranice se regăsesc în corpul de prevederi legislative ale fiecărui stat. Explicaţia unei asemenea realităţi, truvabile empiric, rezidă în faptul că în tradiţie islamică “ceea ce e drept” nu constituie nicidecum obiectul deliberării şi stabilirii de către oameni (suveranitate populară), ci i-a fost revelat extrem de precis lui Mahomed de către Allah în al-Qur’an. Implicaţia logică este că pe de o parte într-o comunitate islamică nu pot exista indivizi sau structuri autonome care să adopte legi în locul celor dictate divin (altfel spus, să se erijeze în echivalentul puterii legislative în Occident), iar pe de altă parte că niciun supus al lui Allah nu-şi poate asuma competenţe judiciare, emiţând sentinţe în termeni de “bine” şi “rău”. Subsecvent, aplicarea în lumea islamică a principiului separaţiei puterilor în stat [2] – prefaţat de Aristotel, patentat de Locke şi dezvoltat ca teorie de Montesqieu – intră într-o contradicţie de fond cu preceptele religioase islamice.

Deloc întâmplător în lumina acestei contradicţii, o analiză grosieră a cadrelor legislative şi a sistemelor judiciare – limitată din considerente de parcimonie şi comprehensivitate la statele arabe – evidenţiază o măsură semnificativă a adaptării acestora la prevederile shari‛ah, concomitent cu un rol deosebit de important acordat aşa-numiţilor ulema (“înţelepţii”, “învăţaţii”); majoritatea covârşitoare a statelor arabe îşi asumă ca model principal dreptul islamic, fundamentat de Coran, în diverse combinaţii cu alte sisteme laice de drept: cu elemente ale codului francez în cazul Siriei, cu elemente de drept anglo-saxon în Oman (stat în care însă monarhul are drept de veto în orice problemă judiciară) şi Kuweit (unde în probleme domestice se aplică shari‛ah), cu codul napoleonian şi dreptul anglo-saxon în cazul Egiptului, cu elemente de drept turc, anglo-saxon şi drept tribal local în Yemen sau de sine stătător în Arabia Saudită, în care se aplică de fapt şi de drept shari‛ah, în forma oficială a Majmo’at al-Nuzum (“Colecţie de Reglementări”), alături de câteva pachete de legi laice, şi acestea însă cu impact societal marginal, sau, în sfârşit, cu drept civil, legi canonice, drept tradiţional otoman şi drept anglo-saxon în Liban.

La fel de adevărat însă, înaintea unor verdicte pripite privind nulitatea şanselor de implementare a elementelor statului de drept, se cuvine menţionat că în componenţa sistemului de drept islamic, prevederile coranice explicite compun doar aproximativ 10% din corpul de prevederi normative, restul de 90% fiind elemente de drept canonic (fiqh) [3]. Acestea din urmă, fiind stabilite de oameni şi nu dictate de către Allah, conturează o fereastră de oportunitate pentru reconsiderarea lor, cu atât mai facilă cu cât fiqh este înţeles semnificativ diferit între variile şcoli de interpretare a Islamului.

Astfel, în interiorul confesiunii sunnite, hanbaliţii grupează discipolii celei mai dogmatice şi puriste din cele patru şcoli sunnite de jurisprudenţă islamică, şcoală care se bazează pe învăţăturile originare ale lui Ahmed ibn Habal şi care respinge atât raţionamentul prin analogie (qiyas), cât şi opinia pesonală (ray) în ceea ce înseamnă intepretarea Coranului. Semnificativ distinct, hanefiţii, discipoli ai şcolii juridice fondate de Hanifa, acceptă, în completarea Coranului şi a Tradiţiilor (Hadîth), opinia personală ray atunci când nu există un precedent pentru analogia qiyas. Malekiţii sunt discipolii şcolii de jurisprudenţă fondate de Malik ibn Abas, o şcoală cu precepte extrem de felxibile în sensul în care ea se bazează mai degrabă pe ray şi qiyas decât pe Sunnah şi tradiţiile Hadîth.
Cât priveşte ramura Shi’ah, practicanţii ei diferă de sunniţi, într-o taxonomie grosieră, prin trei trăsături: a.) cultul din sânul lumii şiite al imamilor, în special al lui Hussein; b.) metoda de interpretare ta’wil a Coranului, prin care se caută “sensul ascuns” (batîn), dincolo de cel aparent (zahir) focalizat exclusiv la sunniţi; 3.) menţinerea deschisă a căii “efortului” (ijtihad).

Dincolo de palierul politic şi juridic, dimensiunea economică a tipului occidental de regim – economia liberă de piaţă – ridică la rândul ei probleme din perspectiva religiei islamice. Concret, în considerarea posibilităţii remodelării statelor islamice în formatul unor economii de piaţă trebuie necesarmente avută în vedere o “triadă” de precepte coranice care fundamentează orice proiect de economie islamică [4]: 1.) obligaţia explicită a zakat-ului (“dania”, “milostenia” pentru nevoiaşi), respectată riguros de musulmani şi care ar putea comporta implicaţii certe în ceea ce înseamnă sistemul asistenţei sociale; 2.) principiul acceptat consensual al protejării proprietăţii – fără probleme vizibile de compatibilitate cu specificul economiei de piaţă; 3.) cel mai important – frecvent menţionata interdicţie coranică de a percepe riba (“camătă”, “dobândă”), care conţine o posibilă sursă majoră de contradicţii cu sistemul economic de piaţă, în care taxele şi dobânzile reprezintă o importantă sursă de venituri bugetare. Pornind de la interdicţia coranică asupra perceperii riba, băncile de specific islamic nu practică teoretic dobânda şi nici tezaurizarea. Totdată, pentru a fi permise, investiţiile (murabaha) trebuie să fie plasate pe termen scurt, banca trebuie să cumpere pe termen scurt produse pe care le revinde imediat cu un comision. Pe termen lung, investiţiile pot fi plasate doar asociindu-l pe client la profitul sau pierderile comune (mudaraba), sau printr-un parteneriat (muşaraka) la o întreprindere comună industrială sau comercială sau agricolă, unde dividendele sunt vărsate proporţional cu investiţiile.

În sfârşit, mai mult decât simplele prevederi coranice, orice analiză pertinentă a tematicii în discuţie trebui să ia în calcul şi particularităţile religiei islamice în relaţia acesteia cu sfera activităţilor societale, sub cel puţin două aspecte. În primul rând, islamismul reprezintă indiscutabil una dintre cele mai simple şi exacte religii în ceea ce priveşte convertirea la şi practicarea sa. Obligaţiile (fara‛id) musulmanului de rând ilustrează cinci “stâlpi” cu titlul de precepte sfinte în jurul cărora se cristalizează doctrina islamică: 1.) al-shahāda, profesiunea de credinţă: lā ilāha illā‛llah wa muhammadu rasūlu‛llah (“Nu există Dumnezeu afară de Dumnezeu iar Mahomed este trimisul Lui”); 2.) al-salāt – rugăciunea, orânduită celor credincioşi pentru timpuri hotărâte: de cinci ori pe zi: în zori (subh), la amiază (zuhr), după amiază (isr), spre apusul soarelui (maghrib) şi la căderea nopţii (işa), toate cu faţa spre Mecca, de-a lungul liniei imaginare a qibla;3.) al-zakāt – dania, milostenia săracilor, o obligaţie morală a oricărui musulman; 4.) al-savom – postul din luna Ramadanului; 5.) al-hajj – pelerinajul, după posibilităţile fiecăruia, cel puţin o dată în viaţă, la Makkah (Mecca) la templul Kaaba (Al Bayt al-‛Atiq, “cea mai veche casă”), o copie a pietrei din Rai la care se ruga Adam [5].

În al doilea rând, o religie relativ nouă, islamismul nu conţine idei originale care să fi revoluţionat sistemul teosofic preexistent, aşa cum s-a întâmplat bunăoară în cazul creştinismului. În marea lor majoritate, ideile de la baza dogmei musulmane sunt preluate de la cele două religii biblice anterioare şi adaptate. Or tocmai prin precizie şi rigurozitate, religia islamică nu sfidează raţiunea umană, ci se suprapune într-un mod remarcabil structuri comprehensiv-raţionale a omului, fiind profund ancorată în contingent. Singurul miracol din întreg Coranul este de fapt suma revelaţiilor lui Mahomed. În afara acestuia, nu există despicări de ape, sau cazuri de oprire în loc a timpului, sau învieri de morţi, sau înălţări la cer, etc. Viaţa însăşi a trimisului lui Dumnezeu [6] este cea a unui om simplu. În întreg Coranul nu există astfel minuni care să sfideze raţionalitatea, dimpotrivă, doar fapte mai mult decât obişnuite. Ca atare, necontravenind raţionalităţii umane prin precepte de genul “crede şi nu cerceta”, ci dimpotrivă, fiind simplu, precis, comod şi inteligibil, islamismul este şi mult mai greu de înlocuit cu valori sau doctrine seculare care de obicei au triumfat tocmai în virtutea raţionalităţii lor superioare în raport cu preceptele religioase.

În lumina acestor precizări devine mai uşor explicabil nu numai eşecul implementării în statele islamice a ideologiilor seculare de tipul celor de eliberare şi progres importate din Occident în anii 1950-1960 [7], ci şi “reprofilarea” a numeroşi foşti conducători ai unor mişcări naţionaliste în lideri ai unor mişcărilor islamiste – vezi cazurile Hassan al Banna (fondatorul Frăţiei Musulmane în Egipt), Rashid Ghanoushi (în cadrul Partidului Renaşterii din Tunisia) sau Abasi Madani (fostul lider al Frontului Islamic al Salvării în Algeria). Arhielocvente în acest sens rămân cuvintele lui Ibrahim Anwar, lider islamic malaysian, “noi [musulmanii, n.n.] nu suntem socialişti, noi nu suntem capitalişti, noi suntem musulmani” [8].

Tradiţiile cultural-filosofice şi traiectul istoric diferite

O focalizare a diferenţelor tradiţionale substanţiale dintre lumile islamică şi occidentală în modul de gândire şi de reprezentare a lumii trebuie necesarmente precedată de un avertisment asupra riscului conturării unei percepţii antropologice distorsionate. Diferenţele în discuţie, fie ele interpretate ca obiective sau subiective, nu sunt corolarul unui set de trăsături distinctive, fundamentale, ale unui “homo islamicus”, iar opoziţia ocidental-islamic este adeseori mai degrabă culturală şi puternic condiţionată istoric decât veritabil antropologică; istoria constinentului european consemnează un şir de evenimente de referinţă, precum Pacea de la Westphalia (1648), Renaşterea, curentul iluminist, Revoluţia Industrială, Revoluţia Franceză, care au fundamentat proiectul socio-cultural al modernităţii. Suma acestor evenimente şi efectul lor sincretic sunt absente în al-Alam al-Islami (termenul în arabă pentru “lumea islamică”) în care “ortodoxismul” islamic prevalează vizibil în raport cu raţionalismul [9]. De aici două consecinţe majore ale acestui traiect istoric diferit, ambele posibil de uzitat ca factori explicativi ai dificultăţilor implementării tipului occidental de sistem politic în interiorul Islamului: reprezentarea generală a lumii într-un pattern colectivist şi antagonist şi, direct legat, caducitatea constructului etatic.

Abordarea colectivistă a cadrului islamic de reprezentare a lumii (de tip Weltanschauung) este reflectată prin excelenţă de termenul ummah; concept central în islamism, cu valenţe explicative, normative, orientative şi prescritive (coincizând astfel cu totalitatea funcţiilor unei ideologii), ummah este mai mult decât o ideologie, pentru că îşi asumă o componentă fundamentală religioasă, transgresând contingentul înspre transcendent, şi în acelaşi mai mult şi decât o religie, pentru că impregnează extrem de cuprinzător sfera societală. Totodată, traductibil din arabă simultan prin “unitate”, “naţiune”, “comuniune” sau “comunitate” şi semnificând normativ şi prescriptiv comuniunea şi coeziunea socială, politică, economică şi culturală a tuturor musulmanilor din lume, ummah fundamentează o reprezentare a lumii în termeni adversativi, în baza distincţiei tradiţionale dintre dār al-Islam (“Casa Păcii”, locuită de “credincioşi”) şi dār al-Harb (“Casa Războiului”, a non-musulmanilor). Sub acest din urmă aspect, în literature de specialitate s-a remarcat pe bună dreptate că după moartea lui Mao şi perestroika lui Gorbaciov, “fundamentalismul islamic este singurul care încearcă reorganizarea întregii lumi pe alte baze decât pe cele statale” [10].

Implicaţia logică este facil de recunoscut: ummah reprezintă o comunitate fără frontiere, un corp organic unic şi unitar, supra-teritorial şi supra-individual. Individul, considerat în sine, este subiectul unor îndatoriri (fara‛id) faţă de Allah şi consecutiv faţă de ummah, nu însă şi al unor drepturi individuale. Consecutiv, tradiţia colectivistă a sferei sociale arabe şi musulmane în general determină perspective şi interpretări locale specifice, radical diferite de cele din restul lumii, inclusiv pe marginea unor concepte pretins universal acceptate şi transmise de vectorii globalizării, precum democraţie, drepturile omului, etc. Preşedintele egiptean Hosni Mubarak de pildă, tributar viziunii colectiviste musulmane, sugera nevoia actuală de a crea “un nou concept de democraţie”, “bazat pe interesele societăţii, şi nu ale indivizilor” [11].

Aceeaşi reprezentare a unei comunităţi unitare şi omogene este recognoscibilă şi în programul naţionalist pan-arab, de esenţă seculară şi definind o ummah arabă bazată pe identitatea de limbă. Şi tot similar islamismului, şi în reprezentarea pan-arabă noţiunea de stat are un conţinut extrem de diluat, vag şi lipsit de o autenticitate solidă; din perspectiva pan-arabă, statele sunt constructe impuse exogen, cu frontiere artificiale, figurate pe hartă în funcţie de interesele fostelor puteri coloniale şi care separă păgubos oamenii aparţinând aceleiaşi ummah – arabii. În sfârşit, ca o altă trăsătură comună celor două mişcări [12], faptul că realitatea empirică sugerează un grad semnificativ de eterogenitate şi dezbinare a ambelor ummah, islamică şi arabă, este explicat în acelaşi tipar colectivist, incriminându-se o aşa-numită al-Mu‛amarah al-Taghrib, (“conspiraţia occidentalizării”, a duşmanilor musulmanilor şi arabilor):

“Gândirea conspiraţionistă are rădăcini profunde în cultura islamică, atât în fatalismul extrem, cât şi în aversiunea faţă de individualism, adică în cele două trăsături caracteristice ale acelei culturi […] Ambele se situează în contradicţie cu înţelegerea omului ca subiect acţionând individual şi făuritor al propriului destin” [13].

În plus faţă de islamism, pan-arabismul suplimentează scenariul conspiraţiei cu un decalaj major creat între pe de o parte obiectivele sale intrepride de unificare politică pan-arabă şi pe de altă parte realitatea politică imediată care le-a denunţat ca utopice. Cu timpul, decalajul s-a mărit şi a determinat accentuarea unei atmosfere de percepere a unei conspiraţii – sens în care un exponent de marcă a fost partidul cu veleităţi pan-arabe Ba‛th, îndeobşte în anii ‛70 [14].

Mai grav ca implicaţii, una din consecinţele dramatice ale acestui mod perceptiv conspiraţionist este demonizarea sferei externe lumii islamice, căreia i se atribuie tot ce este rău. Astfel, incapacitatea de a percepe raţional realitatea este translatată asupra întregii comunităţi islamice cu titlul de dogmă cultural-religioasă, într-o interpretare binară (în fapt, un exemplu al clasicei erori logice a lui “either-or thinking”) de tip “noi” versus “ei”, dār al-Islam versus dār al-Harb, “bine” versus “rău”, etc. Orice tentativă raţionalizantă a unui individ de a refuza această interpretare maniheistică a lumii atrage asupra sa eticheta kha‛in (“trădător”), precum s-a întîmplat în cazul lui Salman Rushdie, autorul celebrelor “Versete Satanice”, sau chiar al lui Samir al-Khalil, autorul sus-citat.

Acest mod fatalist şi adversativ de percepere a tuturor oamenilor fie ca duşmani, fie ca prieteni, şi întotdeauna ca unităţi ale unui colectiv unitar şi nu ca indivizi, explică durabilitatea percepţiei dialectice dār al-Islam – dār al-Harb. Cât despre un autentic dialog inter-cultural, respingerea acestei posibilităţi este justificată de autorităţile religioase islamice pornind de la un exclusivism absolut, în care se consideră că orice tentativă de astfel de dialog s-ar putea produce numai în detrimentul Islamului, singura religie “adevărată”.

În loc de concluzii

Dincolo de posibile concluzii care ne par redundante la un demers eminamnte descriptiv, preferăm utilitatea unei raportări a diferenţelor specifice ale lumii islamice, înrădăcinate fie în Coran, fie în tradiţiile cultural-filosofice, la disputa pe marginea drepturilor omului, dintre universalismul revendicat din teoria drepturilor naturale şi culturalismul relativist, de tipul celui asociat adepţilor shari‛ah. În cadrul acestei dispute, practici caracteristice lumii islamice precum lapidarea violatorilor, amputarea mâinii drepte a hoţilor sau în genere tratamentul femeilor în societate se constituie în continuare în puncte de contradicţie acerbă.

Extinzând observaţia de la aceste practici specifice lumii islamice la dezbaterea dintre culturalişti şi universalişti, proba de rezistenţă a “noului consens” scontat de cei din urmă rămâne disponibilitatea marilor puteri ale momentului de a reconcilia universalitatea anumitor valori, principii şi reguli universale (democraţiei, rule of law, individualism, etc.) cu o mai mare flexibilitate în abordarea unor realităţi înrădăcinate în religie sau în tradiţii locale vechi de secole şi puternic încărcate de afectivitate. Ceea ce diferă în continuare este interpretarea locală din sânul fiecărei culturi a acestor valori, principii şi reguli, destul de abstractizate şi vag definite a nivel global. În contextul în care fiecare cultură oferă în fapt membrilor săi o anumită grilă comprehensiv-raţională de interpretare a lumii în general, se reliefează de la sine o nevoie tot mai clară de a defini mai precis valorile clamat universale, tocmai pentru a reduce diversitatea abordărilor lor şi a întări convergenţa lor transculturală.

Un semnal pozitiv în această direcţie l-a furnizat forumul bilateral Uniunea Europeană – Organizaţia Conferinţei Islamice din februarie 2002 de la Ankara (la puţin timp după 11 septembrie 2001, când, după cum expuneam în deschiderea articolului, diverse cercuri academice şi chiar politice au revigorat teza huntingtoniană a ciocnirii civilizaţiilor), forum în cadrul căruia participanţii au convenit asupra nevoii tuturor părţilor implicate de a discuta autentic şi de a căuta o mai bună înţelegere a diferenţelor în perceperea valorilor şi a intereselor de a promova toleranţa şi aprecierea diferenţelor sociale şi culturale. Un prim pas, rămas însă fără o continuare concretă şi susţinută. Regretul unora, bucuria altora.

—
Note:

[1]. Vezi, inter alia: Volker Nienhaus, “Islam und Staatlichkeit: Zur Vereinbarkeit von Religion, Demokratie and Marktwirtschaft” (Internationale Politik 3: 11-8, 2002); Katerina Dalacoura, “Violence, September 11 and the Interpretations of Islam” (International Relations 16(2): 269-73, 2002); Daniel E. Price, Islamic Political Culture, Democracy, and Human Rights (Westport, CT: Praeger, 1999); Manus I. Midlarsky “Democracy and Islam: Implications for Civilizational Conflict and the Democratic Peace” (International Studies Quarterly 42(3): 458-511, 1998); John L. Esposito şi John O. Voll, Islam and Democracy (New York: Oxford University Press, 1996).
[2]. Una din cele trăsăturile definitorii ale civilizaţiei occidentale, conform lui Huntington (Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Bucureşti: Antet, 1998, pp. 101-5), alături de: individualism, moştenirea clasică; religie; secularizare; statul de drept (rule of law); pluralismul social şi colectivităţile reprezentative.
[3]. Nienhaus, 2002, p. 11.
[4]. Idem, pp. 16-7.
[5]. Pentru detalii în acest sens, vezi Fouad al-Farsi, Modernity and Tradition: The Saudi Equation (ed. a 3-a, Knight Communications Ltd.al-Farsi, 2001), p. 30, sau Jean Delumeau, Religiile lumii (Bucureşti: Humanitas, 1996).
[6]. Ne putem de pildă referi la analfabetismul său, mariajul aproape interesat cu o văduvă bogată cu 15 ani mai în vârstă decât el, iar după decesul acesteia cu o fetiţă de doar 11 ani – Aisha, moartea unora dintre copii, lipsa moştenitorilor băieţi, etc.
[7]. Elocvent în acest sens rămâne cazul Algeriei. Aici, arată Delumeau, după declararea independenţei de Franţa în 1962, succesiv unui război civil sângeros, s-a experimentat mai întâi iluzia socialistă a lui Ben Bella, succedat de etatismul militar, al lui Boumedienne, apoi tentativa de deschidere a lui Chaddi şi, în fine, eşecul falimentar al regimului partidului unic. Pe acest fond, integrismul s-a amplificat până la câştigarea alegerilor municipale din 1990 de către Frontul Islamic al Salvării.
[8]. În Judith Miller, Judith “The Challenge of Radical Islam” (în John T. Rourke, ed. Talking Sides, ed. a 6-a, Dushkin Publishing Group, Inc., 1996), p. 70.
[9]. Figurile “protoraţionaliste” ale lui ibn Sîna (Avicena) sau Averroes au rămas periferice în istoricul cultural islamic
[10]. K.J. Holsti, International Politics (New Jersey: Prentice Hall; Englewood Cliffs, 1995), p. 74.
[11]. K. Dalacoura, 2002, p. 272.
[12]. Pentru o comparaţie detaliată a islamismului şi pan-arabismului, vezi Ionuţ Apahideanu, “Perspectiva pan-arabă versus perspectiva islamică asupra securităţii în Orientul Mijlociu” (Impact Strategic, nr. 15, pp. 108-113, iunie 2005).
[13]. Samir al-Khalil, citat de Bassam Tibi, “Kreuzzug oder Dialog: Der Western und die arabo-islamische Welt nach dem Golfkrieg” (în Volker Matthies, ed. Kreuzzug oder Dialog: Die Zukunft der Nord-Süd-Beziehungen, Bonn: J. H. W. Dietz Nachf., 1992), p. 114.
[14]. La fel cum, la un an după primul (!) Război din Golf, mulţi arabi credeau că Saddam a căzut victimă a unei „conspiraţii sionisto-cruciate”. Vezi pentru detalii B. Tibi, 1992, p. 117, sau F. al-Farsy, 2001, p.307.

Sursa: AlterMedia România
Ionut Apahideanu

UNDE SE AFLĂ “ORIENTUL MIJLOCIU EXTINS”?

ÎN CONTEXTUL UNOR MULTIPLE REPREZENTĂRI ALTERNATIVE ale ceea ce înseamnă “Orientul Mijlociu” (“clasic”, “Middle East and North Africa” – uzual MENA, “[pan-]-arab, musulman, “mediteranean”, “lărgit plus Africa de Nord”, etc.) varianta regiunii “extinse” “Greater Middle East”, uneori tradusă alternativ “Marele Orient Mijlociu” şi avansată de deopotrivă administraţia Bush şi de membri ai comunităţilor academic şi de cercetare pare cea dominantă la momentul prezent. Ca o necesară precizare preliminară, se cuvine însă subliniat faptul că noul concept Greater Middle East (GME) nu a fost “inventat”[1] de administraţia Bush după 11 septembrie, ci preluat din spaţiul academic american de după Războiul Rece [2]. El pare oricum a se bucura de un notorietate şi o viteză de propagare remarcabile în spaţiile academic, al mass media şi respectiv al practicii politice, o bună mărturie în acest sens constituind-o numărul impresionant de afişări operate de motoarele de căutare de pe reţeaua World Wide Web, cu zeci de milioane de menţiuni ale sintagmei de căutat “Greater Middle East” [3].

Ca arie geografică desemnată, nu există în fapt o variantă unanim acceptată a ceea ce acoperă ca realitate geografică eticheta “Orient Mijlociu Extins” astfel încât pentru validitatea analizei şi concluziilor noastre este necesară – cu atât mai mult în contextul secţiunii de faţă – operarea unor demarcări între palierele empiric (ce se constată în realitatea observabilă, prin analiza primară, dar şi secundară a unor statistici, discursuri, etc. “nefiltrate” de interpretarea altor analişti), normativ-oficial (ceea ce enunţă documentele oficiale şi declară decidenţii în discursuri) şi respectiv academic-jurnalistic (practic analiza secundară a celor primare operate de universitari, jurnalişti şi alţi actori ai sferei non-politice).

Unul din motivele – probabil cel mai important – pentru care se remarcă o multitudine de reprezentări geostrategice şi subsecvent de perspective asociate termenului-umbrelă “GME” este diversitatea internă constitutivă sferei de formulare a politicii externe americane de după Războiul Rece. Explicată în literatura de specialitate care s-a dedicat proceselor de decision-making prin apelul la “modelul organizaţional”, aceasta realitate policentrică din sfera decision-making-ului se structurează primar, pentru cazul SUA, în cinci sub-sfere, de multe ori nearmonizate şi necoordonate între ele: a.) politico-diplomatică a Departamentului de Stat; b.) militară a Pentagonului; c.) a serviciilor de informaţii asociată diverselor agenţii specializate (în frunte cu CIA); d.) a grupurilor de interese economice, modelată de concernurile petroliere uriaşe (de genul Chevron, până nu demult Unocal, etc., care în zonele bogate în petrol din lume în care sunt active tratează de multe ori de la egal la egal cu guvernele locale); e.) a ONG-urilor influente din sânul societăţii civile americane, cu activitate internaţională (uneori opozante notorii ale politicii oficiale a administraţiei Bush, precum e cazul Open Society Institute condus de George Soros.

Pe scurt aşadar, principala sursă profundă a acestor discordanţe în reprezentarea “GME” rezidă în multiplicitatea actorilor care operează reprezentarea şi se implică în procesul decizional al formulării politicii externe – de la diplomaţi la militari de carieră, de la universitari căutând obiectivitatea ştiinţifică la jurnaliştii în căutare de senzaţional, şi nu în ultimul rând societatea civilă prin vocile ei de prim plan – actori extrem de diverşi şi cu reprezentări specifice şi uneori foarte diferite a realităţi denumite de “GME”.

Astfel, în varianta oficială a sferei politico-diplomative, “GME” “se referă la ţările lumii arabe, plus Pakistan, Afghanistan, Iran, Turcia şi Israel” – reprezentare asumată în draft-ul de “Parteneriat cu Orientul Mijlociu Extins” propus de către guvernul american omologilor din cadrul G8 în pregătirea summitului din 2004 al grupului. Reprezentarea este tributară, cum lesne se poate observa, celor care în 1997 patentau denumirea “Orient Mijlociu extins”: “regiunea începe cu Africa de Nord şi Egipt şi Israel şi coasta estică a Mediteranei şi se întinde dincolo de Golful Persic până în Afghanistan şi Pakistan”.

Dincolo de discursul oficial însă, mai mulţi comentatori încadraţi sferelor mai ales academică, dar şi jurnalistică, includ etichetei şi republicile musulmane ex-sovietice ale Asiei Centrale, într-o zonă “extinsă” a Orientului Mijlociu de o importanţă crucială în geostrategiile viitorului, prin localizarea ei între NATO (prin Turcia), Rusia şi respectiv China. În exact acest sens factual, al formulării şi implementării strategiilor de securitate americane în spaţiul euro-asiatic, Stephen Blank de pildă sugera că recentele intervenţii militare ale SUA în Afghanistan şi Irak au consemnat o veritabilă “revoluţie strategică”, fundamentată de o reprezentare unitară din punct de vedere geostrategic a spaţiului întins din Maghreb până la frontiera cu China (prin Afghanistan şi Pakistan) şi Rusia (prin Kazahstan) şi incluzând chiar Asia de Sud:

Într-adevăr, din punct de vedere al operaţiunilor militare, este posibil să vorbim de un Orient Mijociu extins care se întinde din Turcia până în Afghanistan şi care poate că sub anumite aspecte include în toată Africa de Nord. De asemenea, acum este evident şi pentru observatorii din exterior [faptul, n.n.] că reconceptualizarea acestui spaţiu strategic include Asia de Sud [5].

Observaţia îşi identifică o acoperire integrală în realitatea internaţională a momentului. Din seria observatorilor străini confirmând teoria, îl putem aminti pe turcul Pinat Bilgin, care într-un studiu comparativ al unor diferite reprezentări geopolitice şi strategice ale Orientului Mijlociu, includea ca subregiuni încadrate GME: Orientul Mijlociu “clasic” – Peninsula Arabă până la Mediterana şi Marea Neagră, inclusiv Turcia plus Maghrebul, Caucazul, Afganistanul, Pakistanul şi statele musulmane din Asia Centrală foste republici sovietice [6].

Ca moment de referinţă în reformularea strategiei euro-asiatice a SUA, seria de atentate de la 11 septembrie 2001 ar fi cea care, în opinia lui Blank, a eliminat orice posibil dubiu care ar mai fi existat cu privire la faptul că în afara Afghanistanului (ca focar de instabilitate regională) trebuie luaţi în calcul şi vecinii săi – Iranul la vest, republicile ex-sovietice din nord şi respectiv China la est. Surprinzător numai în aparenţă, o atare delimitare strategică implicită operată de către strategii SUA coincide deplin cu ceea ce Zbigniew Brzezinski denumea “Balcanii Euroasiaticii” şi considera a fi “regiunea cea mai instabilă şi periculoasă, care ar putea arunca planeta în haos”. Prescriptiv, strategul american considera că “SUA nu au de ales”: “[e]le trebuie să menţină o minimă stabilitate într-o regiune alcătuită din state care se tot clatină” [7].

Consecutiv, cele două regiuni odinioară considerate separate ale Caucazului şi Asiei Centrale pe de o parte şi Orientului Mijlociu pe de altă parte ar fi actualmente reprezentate ca un unic “teatru de operaţiuni militare” [8] în calculele strategilor americani. În acest teatru integrat, după intervenţiile militare în Afghanistan şi Irak, Iranul (deloc întâmplător, exact statul cel mai susceptibil de o intervenţie militară americană şi/sau israeliană) a rămas singura “veriga lipsă” într-un “coridor” strategic de influenţă americană de-a lungul segmentelor Turcia (membru NATO) – Irak (actualmente ocupat de trupe americane) – Afghanistan/Pakistan. Un atare coridor ar extinde aşadar influenţa militară a SUA (prin intermediul Turciei ca membru NATO) până în inima Asiei, la frontiera directă cu China, prin Afghanistan sau Pakistan. Or judecând situaţia prezentă în coroborare retrospectivă cu iniţiativele Pactelor de la Saadabad (1937) şi de la Baghdad (1954-1955), crearea şi controlul unui “coridor” eurasiatic de influenţă pare un macro-obiectiv vechi de decenii al strategilor occidentali, fie aceştia britanici sau americani – un obiectiv asemănător, ca durata a urmăririi sale, cu cel rus al accesului la “mările calde”, vechi de pe vremea lui Petru cel Mare.

În această lumină, includerea statelor musulmane din Asiei Centrale în aria adiacentă denumirii “Orient Mijlociu extins” pare nu doar deplin justificată, ci şi extrem de tentantă ca exerciţiu de analiză geostrategică. Totuşi, dezbaterea rămâne departe de a fi fost tranşată. Dincolo de complicarea şi extinderea obiectului analizei în detrimentul palierului descriptiv-explicativ la nivelul literaturii academice, există inclusiv argumente de ordin politic şi strategic formulate de diverşi observatori că o zonă extinsă cuprinzând Orientul Mijlociu “clasic”, Caucazul şi întreaga Asie Centrală nu poate fi realmente considerată ca un tot unitar geostrategic. Britanicul Roy Allison de pildă, de la Royal Institute of International Affairs, evidenţia în 2001 dificultatea stabilirii unor parametri sau ai unui conţinut comun pentru o zonă “caspică” de securitate care să cuprindă într-un tot integrat Transcaucazia şi Asia Centrală, exceptând poate securizarea producţiei şi transportului produselor energetice. Similar, Lena Johnson de la Swedish Institute of International Affairs chestionează existenţa unei strategii americane la nivel global care să se adreseze în mod unic şi integrat celor două zone, aceasta dincolo de problematica distinctă a Orientului Mijlociu [9]

Concluziv, nu există un (unic) “Orient Mijlociu extins”, definirea şi delimitarea ariei astfel denumite diferind de la un autor la altul, în funcţie de provenienţă, arie de activitate, interese particulare, etc. Ca importanţă, notorietate şi implicaţii, se disting grosso modo trei maniere de reprezentare a regiunii. Prima, a discursului politic oficial (a se înţelege american), include ariei cele 22 de state membre ale Ligii Arabe, cărora li se adaugă Turcia, Israel, Iran, plus Afghanistan şi Pakistan. A doua, neoficială, dar facil recognoscibilă în calculele strategilor americani (posibil şi ruşi şi chinezi) şi tributraă “revoluţiei strategice” din ultimii ani, reprezintă zona contiguă dintre Nordul Africii şi Asia Centrală, amândouă incluse, ca pe un spaţiu distinct şi unic din punct de vedere geostrategic, teren al competiţiei tot mai tot mai vizibile dintre SUA, Rusia şi China. În sfârşit, sfera academică şi de cercetare găzduieşte opinii divergente asupra ceea ce înseamnă “Orient Mijlociu extins”, curentul dominant părând a da câştig de cauză reprezentării oficiale în care frontiera estică a zonei în discuţie coincide cu graniţele dintre Afghanistan şi Pakistan pe de o parte şi China pe de altă parte. În cadrul acestei multiplicităţi de reprezentări, singura certitudine pare a rămâne faptul că spaţiul dintre Mauretania şi Asia Centrală s-a conturat ca principal teren de dispută a confruntării triadice SUA-Rusia-China. Deloc întâmplător, în exact acest spaţiu, după 9/11 SUA şi-au amplasat rapid baze şi facilităţi în 13 ţări, aici s-au consemnat deja două conflicte militare la scară largă (Afghanistan şi Irak), în acest spaţiu se centrează spiritual cele trei mari religii monoteiste ale lumii şi în el se cantonează în cea mai mare parte a sa blocul civilizaţional islamic şi tot aici se află aproape 3/4 din rezervele de ţiţei ale lumii – ingredientele viitorului “Mare Joc” pe “tabla de şah” a lumii.

———————
NOTE:
[1] Şi, chiar dacă ar fi fost cazul, aceasta nu ar trebui să surprindă; practica administraţiilor SUA de redenumire şi/sau reinterpretare unilaterală a unor concepte de altfel consacrate academic şi politic, sfidând literalmente comunitatea internaţională şi normele în vigoare, nu este câtuşi de puţin nouă. Trei bune exemple pot fi amintite într-o retrospectivă sumară. În “criza rachetelor cubaneze” din 1962 bunăoară, Kennedy a ales să califice oficial operaţiunea flotei americane de izolare a Cubei un act de “carantină”, în contextul în care “blocada” (ceea ce se întâmpla în realitate) constituia, conform legislaţiei în vigoare la acea vreme, “un act de război” şi atrăgea consecinţe conforme. Mai recent, pentru a eluda prevederile Convenţiilor de la Geneva, Pentagonul a catalogat deţinuţii suspecţi de legături cu al-Qai’da de la Guantanamo Bay “combatanţi în afara legii”, şi nu “prizonieri de război”, aşa cum era de fapt cazul. În sfârşit, quasitotalitatea documentelor oficiale ale Casei Albe justifică intervenţia din Irak şi îşi axează în general actuala politică de securitate pe dreptul de “preempţiune” când în realitatea dreptului internaţional şi a literaturii relaţiilor internaţionale ar fi vorba, în cel mai bun caz, de un război “preventiv”. Pentru detalii în această privinţă, vezi Michael Byers, “Terrorism, the Use of Force and International Law after 11 September” (în International Relations 16(2): 155-170), 2003, pp. 162-3; Barry Carter şi Phillip Trimble, International Law (New York: Aspen Law and Business, 1999); Michael Walzer, Just and Unjust Wars: A Moral Argument with Historical Illustrations (New York: Basic Books, 1977).
[2] Blackwill, Robert D., and Michael Stürmer, ed. Allies Divided: Transatlantic Policies for the Greater Middle East (Cambridge, MA: MIT Press, 1997) şi Zalmay Khalilzad, “Challenges in the Greater Middle East” (pp. 191-217 în David C. Gompert şi Stephen F. Larrabee, ed. America and Europe: A Partnership for A New Era, Cambridge: Cambridge University Press, 1997).
[3] Pentru data de 5 martie 2006, motorul de căutare Google indica 38,9 de milioane de menţiuni ale etichetei “Greater Middle East”, Yahoo 27,3 milioane, iar Altavista 27,2 milioane.
[4] Vezi Blackwill şi Stürmer, op. cit., p. 38. Această reprezentare geografică a “GME” este în general cea avansată de cercetătorii de la RAND corporation, dar acceptată şi de destui alţi analişti.
[5] Stephen Blank, “The Greater Middle East and Its Strategic Profile” (în Alternatives: Turkish Journal of International Affairs 3(1), 2004), p. 2.
[6] Pinat Bilgin, “Whose ‘Middle East’? Geopolitical Inventions and Practices of Security” (în International Relations 18(1), 2004), p. 27.
[7] Jean-Marie Chaubvier, “Dezagregarea Rusiei şi Iranului, un obiectiv al SUA?” (reprodus în Lumea 8(136), 2004, pp. 16-7). Mai mult, în extensia aprecierilor sale, Brzezinski sugerează sotto voce oportunitatea implicării SUA în regiune în direcţia dezintegrării teritoriale a Rusiei şi Iranului, identificate ca principali factori de instabilitate regională şi totodată ameninţări pentru SUA.
[8] Concept preluat de la termenul sovietic Teatr’ Voennikh Deistvii.
[9] Roy Allison şi Lena Johnson, ed. Central Asian Security: The New International Context (Washington, D.C.: Brookings Institution Press, 2001).

Sursa: AlterMedia România
Ionut Apahideanu

ÎŞI MAI AMINTEŞTE CINEVA DE KURZI? K-U-R-Z-I.

Motto: “Singurii noştri prieteni sunt munţii” (aforism kurd).

ÎNTR-O ENUMERARE PRIMARĂ, cu caracter mai degrabă didactic şi evident contestabilă tocmai datorită nerigurozităţii ei asumate, factorii de geostress care caracterizează regiunea Orientului Mijlociu ar putea fi schematizaţi aleator ca importanţă astfel: 1.) penetrarea şi acoperirea marcată a complexului regional de securitate de către marile puteri extraregionale; 2.) islamizarea (în accepţiunea largă a termenului, şi nu cea restrânsă de fundamentalism islamic militantist); 3.) problema resurselor naturale – petrol, apă şi gaze naturale; 4.) problema kurdă; 5.) problema refugiaţilor palestinieni; 6.) Israelul şi relaţiile sale cu statele din regiune; 7.) înarmarea convenţională; 8.) programele unor state de dezvoltare a armelor de distrugere în masă – Israelul şi Iranul; 9.) deficitul dublu de modernizare şi democratizare; 10.) instabilitatea asociată fazei timpurii de nation-building care caracterizează majoritatea statelor regionale [1].

În setul celor zece, factorul grupului populaţional kurd este evident greu de ierarhizat în importanţa sa, dar, în mod cert, el rămâne în continuare şi în bună măsură paradoxal o problemă recurentă în dinamica securităţii regionale. Frecvent supranumiţi “cea mai mare naţiune din lume fără stat”, kurzii populează în număr de aproximativ 30 de milioane zona de confluenţă dintre Anatolia, Peninsula Arabă şi Caucaz, pe suprafaţa relativ contiguă a ceea ce a fost Kurdistanul istoric: aproximativ 16 milioane în sud-estul Turciei, 8 milioane în nordul-estul Iranului, 4 milioane în nordul Irakului, 350.000 în enclave compacte în nord-estul Siriei şi alte peste 200.000 dispersaţi în Armenia şi Azerbaijan. Suprafaţa de cca. 230.000 mile2 acceptată cvasiunanim de către kurzi ca reprezentând teritoriul strămoşesc rămâne actualmente divizată între Turcia (43%), Iran (31%), Irak (18%), Siria (6%), Armenia şi Azerbaidjan (2%).

Istoric

Istoric, după aşezarea lor în regiune în urmă cu circa 1500 de ani, în cadrul devastării de către trupele otomane în secolele XVI-XVIII a teritoriului Kurdistanului istoric, mulţi kurzi sunt deportaţi din regiune în teritoriile periferice ale Imperiului Otoman. Apoi, după stabilirea în 1750 a marelui regat kurd Zand, acesta cade în 1867 sub stăpânire otomană. Învinsă în primul război mondial de partea Puterilor Centrale, Turcia semnează în 1920 tratatul de pace de la Sèvres, care prevede ca populaţiei kurde să i se acorde “autonomie locală”. În paralel, în Azerbaijan autorităţile sovietice înfiinţează în 1920 provincia autonomă “Kurdistanul Roşu” desfiinţată nouă ani mai târziu. Turcia, victorioasă în războiul cu Grecia (1919-1922), obţine revizuirea clauzelor Tratatului de la Sèvres, iar noul Tratat de pace de la Lausanne, din 1923, împarte teritoriile locuite de kurzi între Turcia, Siria şi Irak. După proclamarea republicii turce de către Mustafa Kemal în octombrie 1923, legislaţia noului stat nu recunoaşte kurzii ca minoritate, iar pe fondul a numeroase revolte reprimate violent, Kurdistanul turc este declarat “zonă militară”, accesul străinilor în zonă fiind interzis din motive de securitate – interdicţie menţinută până în 1965.

Al doilea război mondial nu a adus nici el mult dorita autonomie pentru kurzi nici în Turcia sau Irak, nici în nou creatul stat sirian, iar întreaga perioadă postbelică este punctată de revolte ale kurzilor, alternative iar uneori simultan prin contagiune, în Turcia, Irak şi Iran. Singura formă de autonomie din primele decenii postbelice o reprezintă înfiinţarea în 1945 de către kurzi a republicii Mahabad în zona din Iran ocupată de trupele sovietice, care a fiinţat însă doar un an, până când teritoriul a reintrat în posesia Iranului. În acelaşi timp, în statul vecin Irak, revolta kurzilor conduşi de Mustafa Barzani a fost înăbuşită violent, cca. 100.000 kurzi refugiindu-se la acea vreme în Iran. În Turcia, după o ameliorare relativă sub guvernarea dintre 1950-1960 a Partidului Democrat, situaţia kurzilor s-a deteriorat sever după prăbuşirea în 1958 a Pactului de la Bahgdad (moment al redenumirii sale în forma CENTO), ai cărui membri Turcia, Iran şi Irak aveau probabil ca unic obiectiv comun fezabil evitarea creării unui stat kurd. Doi ani mai târziu, când în Irak avea loc o nouă revoltă kurdă, generalul turc Cemal Gürsel, devenit şeful statului, avertiza public că “dacă turcii din munţi nu-şi ţin gura, armata nu va ezita să le îngroape oraşele şi satele în bombe. Ei şi ţara lor vor fi înecaţi într-o baie de sânge”[2]. Ulterior, înfiinţarea PKK[3] în Turcia în 1974 consemnează debutul insurgenţei de notorietate din sud-estul Anatoliei, soldate după diferite estimări, cu 30.-40.000 victime.

În Irak, un nou val de revolte în anii ’80 este reprimat violent în cadrul operaţiunii “Anfal”, în care trupele guvernamentale au făcut uz inclusiv de rachete şi bombe cu napalm, iar după încheierea (1988) operaţiunilor trupelor irakiene asupra kurzilor irakieni în perioada de sfârşit a războiului irano-irakian, numeroşi militanţi PKK s-au refugiat din Turcia în nordul Irakului, unde şi-au organizat baze de antrenament şi au cumpărat armamentul capturat de militanţii kurzi locali de la trupele lui Saddam Hussein.

Apoi, în martie 1991, în contextul Războiului din Golf, kurzii din Irak organizează o nouă campanie militară împotriva regimului lui Saddam Hussein, însă trupele guvernamentale lansează o contraofensivă devastatoare în urma căreia 1 milion de kurzi se refugiază în Iran, iar alte 450.-500.000 se îndreaptă spre Turcia. Întrucât guvernul de la Ankara, de teama destabilizării situaţiei interne, nu acceptă un influx masiv, cei din urmă rămân în majoritatea lor expuşi în munţi, iar trupele lui Saddam, foamea şi frigul provoacă în jur de 1000 morţi pe zi. Ulterior războiului, alimentând mai mult sau mai puţin politicile anti-regim ale grupurilor kurd şi arab şiit, ONU a decis după război crearea în nordul Irakului a unei “zone kurde de securitate”, în care survolurile aeriene erau interzise, iar kurzii ar fi urmat să beneficieze de un grad sporit de autonomie.

În paralel, liberalizarea politică a regimului din Turcia condiţionată mai ales de condiţiile asociate deschiderii negocierilor de aderare la UE (decizie adoptată finalmente în decembrie 2004) a adus cu sine recunoaşterea kurzilor ca minoritate şi acordarea acestora de drepturi civile şi libertăţi politice, situaţia ameliorându-se în special după decapitarea PKK prin arestarea liderului Abdullah Öçalan în 1999 şi transformarea organizaţiei de gherilă PKK mai întâi în KADEK (“Congresul Libertăţii şi Democraţiei Poporului”) în 2002 şi Kongra Gel (KDK) la sfârşitul lui 2003, împreună cu comunicarea angajamentului de a renunţa la dimensiunea sa militarizată.

În Irak, răsturnarea regimului lui Hussein în 2003 a produs o schimbare din temelii a sistemului politic, cu acordarea de drepturi într-un stil apropiat celui occidental kurzilor. Mai mult chiar – fapt de neimaginat cu câţiva ani în urmă – actualul preşedinte irakian Jalal Talabani este kurd, iar în consecinţa ultimelor alegeri legislative din decembrie 2005, formaţiunile politice kurde vor participa la guvernare în coaliţie cu Alianţa Unită a şiiţilor.

zone locuite de kurzi in Orientul Mijlociu

Kurzii ca problemă de securitate în Orientul Mijlociu

În ciuda democratizării tratamentului democratic din aceste două state, şi deşi ocupă o importanţă minoră în abordările şi perspectivele de securitate urmărite de-a lungul studiului nostru, kurzii reprezintă în continuare una din cele mai importante probleme de securitate atât pentru regiunea Orientului Mijlociu, cât şi pentru statele cu minorităţi kurde în particular. Macrogrupul kurd este sursa unor multipli factori de geostress, care afectează practic toate sectoarele de securitate ale statelor implicate: a.) militar – prin separatismul care ameninţă integritatea teritorială a statelor; b.) politic – fiind ameninţată stabilitatea întregului sistem politic ale fiecărui stat, precum şi a setului ideologic care legitimează un status-quo care privează kurzii de drepturi egale cu cele ale majorităţii; c.) economic – prin implicaţiile celorlalte sectoare, dar şi prin costurile de pildă de 8,2 mld. USD anual suportate de Ankara în timpul insurecţiei kurde şi prin disparităţile socio-economice dintre provinciile kurde şi restul ţării în Turcia; d.) societal – ameninţată fiind “capacitatea unei societăţi de a-şi menţine esenţa caracterului său în condiţiile variabile ale unor ameninţări posibile sau actuale”, prin cele trei mecanisme clasice – migraţia (ex. regimurile turc şi fost irakian au deportat/evacuat/cauzat emigrarea a câteva milioane de kurzi, competiţia pe verticală (sporirea distinctivităţii etnice a grupului minoritar şi radicalizarea revendicărilor sale naţionaliste până la solicitarea independenţei depline) şi competiţia pe verticală (într-un efect “de domino”, inspirat de teoria “contagiunii”, al importului de instabilitatea din direcţia conaţionalilor kurzi din statele învecinate; e.) [chiar] ecologic – recognoscibil de pildă în atentatul comis de PKK la sfârşitul anului 1995, lângă Diyarbakir, la doar câţiva kilometri de oleoductul BTC, sau în posibilitatea ocurenţei unor catastrofe de tip ecologic legate de cele 20 de baraje de pe Tigru şi Eufrat (care izvorăsc în Kurdistanul turc şi sunt principala sursă de aprovizionare hidrică a Siriei şi Irakului).Cât priveşte factorii care amplifică exponenţial importanţa geostrategică şi de securitate a minorităţilor kurde din statele Orientului Mijlociu, aceştia ar putea fi rezumaţi sintetic la: mărimea populaţională (al patrulea grup regional după mărimea sa de 30 milioanede unde şi cvasiunanimitatea considerării lor ca fiind “cea mai mare naţiune fără stat”) şi a suprafeţei ocupate (circa 230.000 mile2); ponderea semnificativă a minorităţilor kurde în ansamblul populaţiilor statelor: 20-25% în Turcia, 20-28% în Irak, 8-10% în Iran şi 7-9% în Siria; configuraţia geopolitică cu totul particulară a macrogrupului populaţional kurd – contiguu spaţial, dar fragmentat geopolitic în şase state vecine din Orientul Mijlociu exca macrogrupului; localizarea geostrategică excepţională – la intersecţia a numeroase axe de forţă geostrategică, rute energetice şi de transport, totul într-o regiune de înaltă conflictualitate, la frontiera NATO cu Iran, Irak şi Siria şi, mai mult, faptul că cele trei state plus Turcia sunt variabile-cheie în ecuaţia regională de securitate.

Făcând trimitere o idee larg acceptată în literatura de specialitate, aceea că în zonele în care legăturile etnice trec dincolo de graniţe, problemele domestice nu pot fi separate de relaţiile dintre state”, problema kurdă este una de preocupare pentru strategii statelor din regiune şi cei din afara ei deopotrivă şi una care complică extrem de mult orice calcule de securitate în regiune, cu atât mai mult cu cât kurzii au fost frecvent instrumentalizaţi prin alimentarea separatismului lor în statele vecine, în scopul atingerii unor obiective politice externe şi de securitate.

Mărturiile în acest sens abundă. Iranul de pildă a subvenţionat în anii ’90 insurgenţa PKK în Turcia, la fel cum Siria a găzduit în tabere de antrenament militanţi PKK. Similar, Irakul a sprijinit din umbră revolta din anii ’60 a kurzilor din Iran, precum s-a întâmplat în sens invers în războiul irano-irakian. De-a lungul anilor ’90, prevalându-se de prevederile acordului de securitate turco-irakian din 1983 [4], forţele turce de securitate organizau periodic incursiuni în nordul Irakului cu scopul de a distruge reţeaua locală a PKK. Apoi, în perspectiva proximă la momentul respectiv a unei noi intervenţii militare americane în Irak, problema kurdă a ajuns din nou pe agenda relaţiilor turco-americane; imediat după alegerile legislative din Turcia de la 3 noiembrie 2002, lideri ai Forţelor Armate Turce s-au deplasat în SUA, pentru a discuta despre iminentul atac asupra Irakului. Elocvent pentru importanţa kurzilor ca problemă pe agenda de securitate a statelor din regiune, trei din cele cinci puncte-condiţii (de participare a Turciei la coaliţie şi de punere la dispoziţie a bazelor sale de la Incirlik) prezentate de reprezentanţii turci generalilor americani Franks şi Ralston făceau referire la kurzi: 1.) armata turcă va interveni într-un eventual stat kurd; 2.) kurzilor să nu li se permită preluarea controlului asupra oraşelor Mosul şi Kirkuk; 3.) să fie preîntâmpinate probabilele pierderi economice ale Turciei, iar datoria sa de 4 miliarde USD către SUA să fie ştearsă; 4.) regimul care îi va succeda lui Saddam Hussein să beneficieze e o susţinere internaţională reală; 5.) SUA să nu se folosească de gherilele kurde Peshmerga în încercarea de a-l răsturna de la putere pe liderul irakian.

Complexitatea acestor factori intercondiţionaţi de geostress asociaţi problemei kurde explică parţial de ce ultimele decenii nu au consemnat vreo încercare externă veridică, amplă, coerentă şi exclusivă ca obiect de soluţionare a situaţiei kurzilor din Orientul Mijlociu. Motivele pentru care cel puţin până la ora actuală nu s-a intervenit direct din exterior în conflictele în care au fost angrenaţi kurzi, iar intervenţiile indirecte au fost la rândul lor extrem de reduse numeric şi ca importanţă sunt în mod posibil trei, fiecare corespunzător unui anumit nivel cauzal: sistemic, subsistemic nonregional şi respectiv subsistemic regional.

La nivel sistemic, am putea invoca existenţa unor “defecte structurale în cooperarea internaţională” cumulate cu (şi eventual chiar cauzate de) absenţa unei dorinţe autentice generale la nivel internaţional de a preveni conflictele. La nivel subsistemic nonregional, se cuvine amintit faptul că Turcia este membră NATO, iar SUA deţine baze militare inclusiv în Kurdistanul turc (ca şi Israelul!), foarte aproape de frontiera cu statele ostile Irak (până în 2003), Iran şi Siria. Ultimele două interpretate fiind în continuare ca o ameninţare de către SUA, iar Turcia ipostaziată fiind ca o contrapondere la fundamentalismul iranian în Caucaz şi Asia Centrală şi la secularismul radical de stânga al Siriei, a invoca oficial abuzurile din Kurdistan nu ar fi cel mai indicat lucru din punct de vedere strategic. În sfârşit, la nivel regional, în opinia lui Chaim Kaufmann, “securitatea reală pentru kurzi ar putea necesita divizarea Turciei şi chiar a Irakului – o sarcină pe care nici un actor nu este dispus să o preia”. Iar motivele sunt lesne de intuit: un Kurdistan unificat administrând singur uriaşele rezeve de petrol de lângă Mosul şi Kirkuk, cu o suprafaţă cât a Turciei şi cu a patra populaţie ca număr din regiune, aceasta nemaivorbind de poziţia sa geografică de excepţie din punct de vedere strategic nu este bineînţeles primul vecin pe care şi l-ar dori vreunul din regimurile de la Ankara, Teheran, Baghdad sau Damasc. În sfârşit, dezmembrarea Irakului prin satisfacerea eventualelor pretenţii de independenţă ale kurzilor irakieni ar perturba balanţa regională de putere dintre Iran şi Turcia în favoarea primeia, un secenariu la rândul său dezagreat de majoritatea statelor din regiune şi cvasitotalitatea celor din afara ei.

—
Note:
[1] Accentuăm, enumerarea de mai sus nu este în nici un caz o taxonomie infailibilă, ci un simplu punct de pornire în analiza în mod separat a unor probleme punctuale de securitate. Lista în sine admite deopotrivă multiple restrângeri şi varii exinderi, iar cele 10 puncte nu sunt nici exhaustive, şi nici reciproc exclusive, altfelm spus, nu respectă clasicele criterii aristotelice ale unei clasificări. Bunăoară, punctul 1 acoperă într-o măsură mai mare sau mai mică toate celelalte 9: islamizarea accentuată din ultimele decenii admite o interpretare ca reacţie opusă la penetrarea interesată a CRS de către SUA (şi URSS în timpul Războiului Rece) şi este cel puţin facilitată de deficitul de modernizare şi democratizare; unul din interesele majore ale SUA în regiune vizează tocmai punctul 3), recte aprovizionarea cu petrol şi gaze naturale; acordul tacit dintre SUA şi Turcia explică într-o bună măsură eşecurile repetatelor tentative de creare a unui stat kurd (4.)); consensul dintre occidentali şi sovietici a contribuit semnificativ la crearea statului Israel şi în subsidiar la exodul palestinian în valuri; principalele surse ale înarmării statelor Orientului Mijlociu sunt SUA şi Rusia ca mari puteri, la fel cum ambele au contribuit la iniţierea programelor de dezvoltare a armelor ABC; în sfârşit, colonizarea de odinioară a determinat în mod direct actuala problemă a unui nation-building incipient în regiune. Iar în sens opus, enumerarea ar putea fi completată cu varii elemente precum tratamentul femeilor (enumerat ca unul din cele trei deficite ale regiunii de Arab Human Development Report şi preluat ca atare de proponenţii iniţiativei Greater Middle East din 2004), interrelaţionarea dintre blocurile sunit şi şiit, problema iraniană în ansamblul său, toate însă din nou conexe altor factori, precum cei 10 menţionaţi.
[2] Apud Gerard Chaliand, ed. People without a Country: The Kurds and Kudistan (ed.a 2-a, New York: Olive Branch Press, 1993), p. 65. “Turci munteni” este alternativa uzitată oficial pentru a denumi kurzii nerecunoscuţi ca minoritate de către Ankara până în anii ’90. Ilustrativ, între 1960 şi 1980, problema kurzilor, deşi reprezintă 1/5 din populaţia Turciei, a fost menţionată public o singură dată.
[3] Acronimul de la Partiya Karkeran Kurdistan, în traducere “Partidul Muncitorilor din Kurdistan”.
[4] Care permitea forţelor armate turce pătrunderea pe o distanţă de până la 15 mile în interiorul teritoriului irakian în urmărirea militanţilor PKK.

Sursa: AlterMedia România
Ionut Apahideanu

UN ORIENT MIJLOCIU, DOUĂ ORIENTE MIJLOCII, TREI…

SIMILAR ALTOR CONCEPTE CENTRALE vehiculate uneori până la demonetizare – pentru cazul ştiinţelor sociale s-ar putea aminti neexhaustiv “democraţie”, “autodeterminare”, “putere” – termenul “Orientul Mijlociu” ca denumind în primul rând o arie geografică constituie în continuare obiectul unor delimitări extrem de diferite între ele, tribuitare unor origini diferite ale autorilor, formaţiei lor profesionale şi nu în ultimul rând, naturii intereselor lor politice. Pe fondul acestei veritabile “nebuloase” conceptuale, o sumară incursiune în istoricul terminologic al ariei, precum în cele ce urmează, nu va spulbera confuziile, însă măcar – dacă gluma e permisă – ne permite să fim confuzi la “un nivel superior”.

Eticheta “Orientul Mijlociu” îşi identifică o istorie de aproximativ un secol şi jumătate, mulţi istorici atribuind paternitatea termenului, cel puţin ca publicare într-un document oficial, ofiţerului de marină SUA Alfred Thayer Mahan, autor al unor studii remarcabile la acea vreme de strategie navală. Într-un articol publicat în 1902 în The National Review, Mahan sugera că Marea Britanie ar trebui să-şi asume responsabilitatea menţinerii securităţii în zona Golfului Persic şi a coastelor sale – “Orientul Mijlociu” – în scopul securizării rutelor comerciale spre India şi al menţinerii în şah a Imperiului Ţarist : “Orientul Mijlociu, dacă mi-este permis să adopt acest termen pe care nu l-am întâlnit, va avea nevoie într-o bună zi de o Malta a sa, ca şi de un Gibraltar… Marina britanică ar trebui să aibă facilitatea de a-şi concentra forţa, dacă se iveşte ocazia, asupra Adenului, Indiei şi Golfului” [1].

Contextualizând istoric şi regional evenimentele, una din versiunile larg acceptate sugerează că termenul a fost preluat de Mahan de la cercurile Oficiului Britanic din India, în care termenul “Orient Mijlociu” ar fi fost uzitat în anii 1850 pentru a denumi Persia şi teritoriile adiacente din Golful Persic şi din Asia Centrală. În acelaşi an cu publicarea articolului lui Mahan, lucrarea Nearer East a lui D.G. Hogarth unea teritoriile dintre Balcani şi Balucistan sub denumirea deja consacrată la acea vreme de “Orient Apropiat”, statuând totodată că “Orientul Apropiat este un termen la modă [folosit, n.n.] pentru [a denumi, n.n.] o regiune pe care bunicii noştri se mulţumeau să o numească simplu Est. Probabil că puţini pot spune siguri pe ei care ar trebui să-i fie limitele şi de ce”[2]. În sfârşit, alţi autori indică o referire precedentă la “Orientul Mijlociu”, cu câţiva ani înainte, dintr-un articol publicat de generalul marinei britanice Sir Thomas Edward Gordon [3].

Cert este că până la începutul secolului trecut, regiunea dintre Europa, Marea Neagră, Mediterana, Africa şi Asia Centrală a purtat diverse denumiri în diverse epoci. Astfel, în Antichitate şi Evul Mediu Timpuriu, regiunea în sine a tins să fie denumită în funcţie de statul sau statele dominante zonal; existau ca atare provinciile de coastă ale Imperiului Persan, cele orientale ale Imperiului Roman, zona de miazănoapte a Bizanţului, Califatul Arab, iar în perioada Cruciadelor se uzita eticheta “Ţara Sfântă”, cu referire la actualul teritoriu israelo-palestinian.

O primă denumire a ariei distincte emerge în timpul Imperiului Otoman, sub a cărui dominaţie pentru regiunea coastei de est a Mediteranei s-a folosit demunirea “Levant”. În paralel (sec. XVI-XVIII) circula şi denumirea de inspiraţie franceză “Orientul Apropiat” pentru definirea zonei de interes a Franţei, care la acea vreme nu depăşea frontierele Imperiului Otoman, limitându-se la zona de coastă a actualelor state Egipt, Cipru, Siria Liban şi Israel.

Ulterior, în decursul secolului al XIX-lea, pe măsură ce în aria de cunoaştere a ţărilor europene au intrat suprafeţe tot mai mari din Africa şi Asia, s-a cristalizat pregnant nevoia unui termen geografic de sine stătător care să acopere ţările din nord-estul Africii şi sud-vestul Asiei. În acest context a apărut şi denumirea propusă de căpitanul Mahan, aceea de “Orient Mijlociu”.

Dezbaterea, mai ales pe marginea denumirilor “Orient Mijlociu” şi “Orient Apropiat”, a continuat însă inclusiv în primele decenii ale secolului al XX-lea. În încercarea de a delimita între cele două regiuni, imediat după “Marele Război”, cartografii britanici au optat pentru a plasa în aria numită “Orient Apropiat” Balcanii, Turcia, Cipru, Siria, Libanul, Palestina, iar ocazional şi Egiptul, în timp ce “Orientul Mijlociu” era considerat a se referi la Persia, Irak, Transiordania, Arabia Saudită şi celelalte state mai mici din Peninsula Arabă, existente la acea vreme sau cu independenţă obţinută după al doilea război mondial [4].

Treptat, eticheta “Orientului Mijlociu” a depăşit localizarea geografică delimitată de Mahan şi şi-a extins gradual anvergura geografică de la zona Golfului Persic spre vest, acoperind gradual “Orientul Apropiat” şi incluzând uneori şi Africa de Nord, aceasta în special în perioada interbelică, pari passu cu descoperirea unor bogate zăcăminte de petrol în Peninsula Arabă şi cu valurile de imigraţie evreiască (Aliyah) în zona Palestinei la acea vreme sub administrare britanică mandatată de Liga Naţiunilor.

Apoi, în timpul celui de al doilea război mondial, strategii britanici au extins acoperirea termenului “Orientul Mijlociu” asupra tuturor teritoriilor asiatice şi nord-africane la vest de India, extensie preluată ca atare şi de către SUA la momentul intervenţiei lor în regiune în timpul războiului. Beneficiind după al doilea război mondial şi de insituirea limbii engleze ca limbă de largă circulaţie internaţională (language of wider communication, LWC), în timp s-a împământenit delimitarea de sorginte britanică a Orientului Mijlociu [5] ca reunind teritoriile actualelor state din Maghreb (Maroc, Algeria, Tunisia, Libia), Egipt, Palestina şi Israel, Iordania, Liban, Siria, toate statele Peninsulei Arabe şi Turcia.

În sfârşit, după al doilea război mondial, această ultimă delimitare de sorginte occidentală s-a transformat în ţinta a multiple critici formulate de actori din interiorul Orientului Mijlociu, care îi imputau, inter alia, incapacitatea sublimării “ethos”-ului regiunii, concomitent cu ignorarea complexităţii ei interne. Din nefericire, nici variantele endogene nu au reuşit să ofere o delimitare a regiunii exactă sau acurată din multiple puncte de vedere. Spre exemplu, versiunea unui “Orient Mijlociu musulman” exclude din perimetrul considerat statele Israel şi nici nu furnizează, prin uzul strict al criteriului religios, necesara diferenţă specifică a regiunii în raport cu alte regiuni populate majoritar de musulmani, precum Asia Centrală, sau statele din Pacific (Indonezia, Malaysia). Similar ca incapacitate operaţională, versiunea unui “Orient Mijlociu arab” (al-şarq al-ausāţ) exclude ab initio din regiune statele Israel, Turcia, Iran, nemaivorbind de Pakistan, Aghanistan şi, contiguu, republicile musulmane ex-sovietice din Asia Centrală.

Explicabil astfel prin multitudinea şi diversitatea specifică a modalităţilor de reprezentare geografică ale aceleiaşi denumiri – fiecare căutând “specificul” regiunii, şi toate de regulă determinate fie de interese geostrategice calculate, fie de apartenenţa la tradiţii şi discipline ştiinţifice diferite (istorie, geografie, antropologie, relaţii internaţionale studii strategice şi de securitate etc.), un reputat istoric al regiunii exclama retoric în chiar titlul articolului său: “[u]nde este Orientul Mijlociu?” [6]. Întrebarea îşi păstrează o remarcabilă actualitate, nu atât din punct de vedere al definirii şi delimitării geografice (geofizice şi geopolitice) a ariei – una dacă nu unanim acceptată, cel puţin majoritar sedimentată, cât al perspectivelor, calculelor şi practicilor de securitate regională, aşadar din perspectiva studiilor strategice şi de securitate.

De la acest al doilea punct de vedere se revendică şi titlul articolului de faţă şi de la el pornind se conturează de altfel şi caracterul alternativ al cel puţin nouă reprezentări abordări conforme ale securităţii în “Orientul Mijlociu” la momentul prezent, cu delimitări ale regiunii uneori substanţial diferite între ele: 1.) “clasică”din perioada Războiului Rece – acoperind întreaga Peninsulă Arabă, plus Turcia, Egipt şi Iran, Iran; 2.) (pan-)arabă, concentrată asupra al-Alam al-Arab (lumea arabă) şi acoperind toate cele 22 state membre ale Ligii Arabe; 3.) islamică – reprezentând regiunea Orientului Mijlociu ca parte integrantă, inseparabilă a al-Alam al-Islami şi găzduind cele trei oraşe sfinte ale Islamului – Mecca, Medina şi Ierusalimul (de Est); 4.) mediteraneană (“Procesul Barcelona” lansat în 1995), adresată în diverse formule de dialog şi cooperare doar statelor riverane Mediteranei (dar cu o versiune 5.) propusă în 2004 spre a fi “extinsă” “la est de Iordania”; 6.) a Orientului Mijlociu “extins” (Greater Middle East) avansată de administraţia americană şi forma ei substanţial revizuită 7.) “a Orientului Mijlociu lărgit şi Africii de Nord (BMENA), formulată conceptual la summitul G8 din 2004, de la Sea Island, Georgia 8.) rusă actuală; 9.) chineză. Practic, nu există aşadar un Orient Mijlociu, ci, forţând pluralul, multiple “Oriente Mijlocii”. Şi pentru că în general, aşa cum exprima Einstein, formularea problemei este cheia soluţionării ei, demarcările între aceste reprezentări şi izolarea cu acurateţe a fiecăreia dintre ele reprezintă precondiţia fundamentală a oricărei abordări a securităţii în regiune

———-

[1] apud Roderic H. Davison, “Where is the Middle East?” (în Foreign Affairs 38(4), 1960), p. 667.
[2] Benjamin W. Porter, “Major Statement: Middle East”. Department of Anthropology; University of Pennsyvania, p. 1, n. 3.
[3] Pinar Bilgin, “Inventing Middle Easts? The Making of Regions through Security Discourses” (pp. 10-37 în Bjørn Ulav Utvik şi Knut S. Vikør, ed. The Middle East in a Globalized World, Bergen: Nordic Society for Middle Eastern Studies, 2000).
[4] J. M. Wagstaff, The Evolution of Middle Eastern Landscapes. An Outline to A.D. 1840 (Londra: Croom Helm, 1985), p. 4.
[5] Denumirea “Orient Mijlociu” având finalmente câştig de cauză în faţa celei “Orient Apropiat”, Sir Percy Loraine, membru marcant al Royal Geographic Society, conchidea cu fineţea tipică umorului britanic: “when I was an appreciably younger man, there used to be a Near East and a Middle East. Now apparently there is only a Middle East” (apud Davison, op. cit., pp. 670-1).
[6] Davison, op. cit. , p. 669

Sursa: AlterMedia România
Ionut Apahideanu

TANGO-URI ÎNCINSE PE ‘TABLA DE ŞAH’: PERECHEA RUSIA-IRAN (II)

ÎN CONDIŢIILE UNEI IZOLĂRI tot mai presante a Iranului de către SUA, rămâne cu atât mai remarcabilă deschiderea internaţională reuşită sub primul mandat al lui Khatami ca preşedinte (1997-2001); reformist convins, Khatami a reuşit, inter alia: restabilirea relaţiilor diplomatice şi economice complete cu UE şi Norvegia; colaborarea intensă şi asistenţa masivă acordată republicilor musulmane ex-sovietice din Asia Centrală; restabilirea relaţiilor de cooperare cu statele arabe din zona Golfului, obţinerea unui răspuns favorabil din partea ONU la iniţiativa sa personală privind un dialog autentic între diferite religii şi culturi şi proclamarea subsecventă de către Naţiunile Unite a anului 2001 ca “Anul Dialogului între Civilizaţii”, etc. Aceste realizări se cuvin analizate în contextul domestic, regional şi internaţional în care au survenit: abandonarea obiectivului de odinioară al islamiştilor de la Teheran, acela de “export” al Revoluţiei Islamice; modificările intervenite în echilibrul regional de securitate din Golful Persic; accentuarea interesului internaţional în rezervele regionale de ţiţei şi gaze naturale; susţinerea acordată lui Khatami în demersurile de politică externă nu doar de către reformişti, ci inclusiv de unele facţiuni conservatoare; liberalizarea marcantă din interiorul sferei socio-politice iraniene, din punct de vedere al recunoaşterii multiplicităţii partidelor şi intereselor politice, al extinderii libertăţii de expresie, proliferarea mijloacelor media alternative celor controlate de conservatori.

În noile circumstanţe, influenţa rusă asupra Iranului părea să se diminueze în favoarea Occidentului, tendinţă agravată în anii 1998-2000 de mai întâi problema delimitării din 1998 a sectoarelor petroliere din Caspica în defavoarea (percepută a) Iranului, iar mai apoi în 1999, de intervenţia în forţă a trupelor ruse în Cecenia în contextul în care preşedinţia OCI la acel moment era deţinută de Iran. Accesând fotoliul prezidenţial în noiembrie 2000, Vladimir Putin a părut să sesizeze corect riscurile distanţării Teheranului de Moscova şi subsecvent a adoptat prompt o serie de contramăsuri de succes menite: în chiar prima lună a mandatului său, a anulat unilateral protocolul Gore-Cernomîrdin, spre surpriza – fireşte, neplăcută – a Casei Albe. O lună mai târziu, noul ministru rus al Apărării Igor Sergheev s-a deplasat la Teheran pentru a discuta reluarea livrărilor de armament. Apoi, în martie 2001, aflat în vizită la Moscova, Khatami a declarat că Iranul doreşte achiziţionarea altor submarine Diesel, a unor sisteme anti-rachetă TOR-M1 şi angajarea specialiştilor ruşi în construirea unui reactor nuclear suplimentar. În sfârşit, în iulie 2001, Rusia a anunţat oficial că va finaliza lucrările de la Bushehr în pofida opoziţiei manifeste a SUA şi că, respectând dorinţa Teheranului, se va implica în construirea altor 5 reactoare nucleare.

Impactul lui 9/11

Atitudinea iniţială a SUA faţă de Iran imediat după 11 septembrie 2001 a fost una relativ surprinzătoare şi oricum atipică faţă de noul tratament aplicat statelor din Orientul Mijlociu, cărora au început să le fie solicitate tot mai imperativ măsuri de democratizare. Iar într-o complicare şi mai severă a “jocurilor” de influenţă în regiune, Iranul a adoptat tactica rusă a politicii duplicitare, menite să maximizeze câştigurile aferente ambelor relaţii – cu Occidentul şi cu Rusia, şi a răspuns favorabil unor iniţiative informale spre o reconciliere cu SUA care ar fi putut deveni istorică. Astfel, deşi Actul de Sancţiuni ILSA a fost menţinut de administraţia americană şi deşi Khamenei şi clerul iranian nu şi-au atentuat tonul oficial extrem de critic faţă de SUA, în lunile imediat succesive lui 9/11 s-au înregistrat diverse contacte informale între oficiali americani şi iranieni, gesturi de bunăvoinţă încadrabile diplomaţiei de tip track two – contacte informale între reprezentanţi ai unor state pe poziţii de inimiciţie: în ianuarie 2002 de pildă, ambasadorul Iranului la ONU, Hadi Nejad-Hosseinian, s-a întâlnit la Washington cu oficiali ai Departamentului de Stat. Similar, la 17 octombrie 2001, Hosseinian vizitase Washingtonul în scopul unei întâlniri cu mai mulţi membri ai Congresului SUA, întâlnire organizată de senatorul de Pennsylvania Arlen Specter şi la care ar mai fi participat şi Mike DeWine, Jim Leach, Sheila Jackson-Lee, Bob Ney sau Paul Kanjorski.

Reacţia oficială la Teheran a fost una uşor previzibilă: Khamenei a reluat răspicat că “orice oficial care discută cu americanii comite un act de trădare şi trebuie destituit”. Dincolo însă de declaraţiile oficiale ale ayatollah-ului, fluxul canalelor diplomatice din acea perioadă pare să indice o realitate semnificativ diferită. Aceleaşi surse din tabăra reformistă pretind bunăoară că în iunie şi iulie 2000, lideri conservatori iranieni ar fi participat la două întâniri cu membri ai Consiliului de Securitate Naţională al administraţiei Clinton. Mai mult, dincolo de tonul extrem de ostil al lui Khamenei din declaraţile oficiale la adresa intervenţiei SUA în Irak, alţi analişti sugerează că anterior discursului lui Bush asupra Stării Uniunii din 2002, în cadrul unor întâlniri neoficiale, diplomaţi iranieni mandataţi de Khamenei le-ar fi mărturisit unor omologi americani că Teheranul nu se va împotrivi unei atitudini mai dure a SUA faţă de Irak, cu rezerva că o eventuală intervenţie militară nu ar fi totuşi privită cu ochi buni. Motivele acestor întâlniri neoficiale ar fi fost reprezentate, ca speculaţie, pe de o parte de interesul administraţiei SUA de a redobândi acces la impresionantele rezerve de ţiţei din Iran, iar pe de altă parte de poziţia autentic comună a celor două state faţă de problema cea mai importantă de pe agenda internaţională a acelui moment – situaţia din Afghanistan, relativ la care ambele se pronunţau, chiar dacă din motive diferite, împotriva regimului taliban. Astfel, câtă vreme poziţia americană nu mai necesită nici o explicaţie în lumina atentatelor de la 11 septembrie, inimiciţia Teheranului faţă de Teheran poate fi explicabilă prin recurs la observaţia istorică: în “războiului opiului” exportat din Afghanistan înainte de 2001, Iranul pierduse sute de poliţişti şi soldaţi în confruntările de la frontieră cu militanţii talibani; în 1998, talibanii l-au ucis chiar pe diplomatul iranian de prim rang Mazar-i-Sharif, ceea ce aproape că a condus la un conflict militar deschis între Iran şi guvernul islamist de la Kabul; pe toată durata guvernării talibane, Iranul pretinde că ar fi pierdut 11 diplomaţi ucişi în Aghanistan; repetatele critici de ordin doctrinar aduse de liderii şiiţi de la Teheran regimului fundamentalist sunnit taliban, de practicare a unui Islam pietrificat, dăunător şi în fapt chiar denaturat faţă de învăţătura autentică a Islamului.

Practic, în perioada dintre septembrie 2001 şi februarie 2002, politicile externe ale SUA şi Iranului au marcat probabil cel mai detensionat moment de după 1979. În acest context regimul de la Teheran a fost satisfăcut de prăbuşirea regimului taliban şi chiar a anunţat la conferinţa internaţională din ianuarie 2002 de la Petersburg acordarea unei asistenţe de peste 300 mil. USD pentru reconstrucţia Afganistanului. Concomitent însă, nu doar conservatorii, ci şi reformiştii, şi-au exprimat deschis temerea că un guvern paştun susţinut de americani în Afghanistan “ar crea noi probleme” în ideea unei alianţe transnaţionale paştune şi dominant sunnite Afghanistan-Pakistan.

Surprinzător însă chiar şi pentru observatorii avizaţi, timidul rapprochement iraniano-american a fost spulberat odată cu celebrul discurs prezidenţial al lui Bush asupra Stării Uniunii din februarie 2002, în care Iranul a fost alăturat Irakului şi Coreei de Nord într-o aşa-numită “axă a răului”, pronunţarea căreia a rămas o greşeală strategică asupra căreia nu insist aici. Din partener al SUA în reconstrucţia Aghanistanului în ianuarie 2002, în numai trei luni Iranul a devenit, conform vicepreşedintelui SUA Dick Cheney, “un bine cunoscut sponsor al terorismului” şi “primul pe lista potenţialelor zone fierbinţi

Amprenta lui Putin

De noua conjunctură a profitat, în mod firesc şi previzibil, Rusia, care şi-a continuat însă tradiţionala politică ambivalentă. Astfel, după ce în august 2002, Consiliul Naţional de Rezistenţă din exil deconspirase camuflarea de către regimul Teheran a două importante facilităţi nucleare la Natanz şi Arak, iar presiunile americane asupra Rusiei crescuseră sensibil, oficialii ruşi au creat impresia că şi-au armonizat poziţia cu cea a Washingtonului în marja summit-ului G8 din vara lui 2003. În acelaşi timp însă, livrările de armament pe direcţia Moscova-Teheran au crescut nestingherit (într-un an în care Rusia a vândut armament la nivel global în valoare de circa 4 mld. USD, ocupând locul doi în lume după SUA). Interesele adiacente acestui joc vizau evitarea pe cât posibil a unei divergenţe acutizate de opinii cu SUA în paralel însă cu: colectarea în continuare de beneficii economice de pe urma vânzărilor de armament şi a lucrărilor la Bushehr (care, conform oficialilor de la Moscova, creaseră circa 20.000 de locuri de muncă pentru cetăţeni ruşi); acumularea de capital electoral la un nivel domestic constitutiv antiamerican, în perspectiva proximelor alegeri din toamna lui 2003; menţinerea la nivel global a imaginii unei Rusii puternice şi independente, care îşi afirmă liber voinţa proprie, într-o percepţie generalizată în care Moscova priveşte în mod clar comerţul său cu Iranul ca pe o chestiune de mândrie/prestigiu naţional; avantajele coordonării politicilor celor două state pe piaţa globală a energiei, în lumina rezervelor uriaşe ale Iranului de ţiţei (130,8 mld. barili atestaţi în 2004 cf. CIA, adică 12,7% din rezervele mondiale, locul II în lume după Arabia Saudită, Rusia fiind al doilea producător global) şi de gaze naturale (circa 26,7 trilioane m.c. în 2004 cf. CIA, adică 16,5% din rezervele mondiale şi locul doi în lume după Rusia, cele două state cumulând 45,6% din rezervele la nivel mondial).

(va urma)

Sursa: AlterMedia România
Ionut Apahideanu

TANGO-URI ÎNCINSE PE ‘TABLA DE ŞAH’: PERECHEA RUSIA-IRAN (I)

DACĂ ÎNTR-ADEVĂR, aşa cum opina Robert O. Freedman, “dintre toate statele Orientului Mijlociu, Iranul este cel mai important pentru Rusia”, analiza relaţiilor bilaterale Rusia-Iran se constituie într-un demers pe cât de necesar înţelegerii dinamicii interne Orientului Mijlociu, pe atât de dificil, din multiple motive – complexitatea unică a interacţiunilor celor două state, tributară moştenirii istorice bogate a rivalităţii de odinioară dintre Imperiul Ţarist şi Persia; proximitatea geografică a celor două state; rolul major al relaţiei în discuţie asupra chiar jocurilor de putere şi influenţă la nivel global la ora actuală.

Fundalul istoric

Într-o sumară retrospectivă, în noua configuraţie a sistemului internaţional de la începutul anilor ’90, relaţia bilaterală dintre Rusia şi Iran a debutat sub semnul unui antagonism de secole, într-un tipar de inimiciţie accentuată. Pe fondul unor secole de rivalitate între Imperiul Ţarist şi Persia, refuzul de la începutul celui de al doilea război mondial al şahului de la acea vreme Rheza (Khan Mirpanj) de a permite staţionarea trupelor britanice în Iran a fost interpretat ca o măsură progermană. O alinierea a ţării bogate în petrol de partea naziştilor fiind considerată inacceptabilă, în 1941 trupe britanice şi sovietice invadează Iranul şi forţează la 16 septembrie acelaşi an abdicarea şahului, înlocuit la conducere cu fiul său, Rheza Mohammad Aryamehr Pahlavi.

Apoi, la sfârşitul războiului, URSS a încercat permanentizarea influenţei sale în regiune, unul din mijloacele accesibile în acest sens fiind fragmentarea teritorială a Iranului. În acest sens poate fi intepretată proclamarea în 1945 în partea de nord a Iranului ocupată de sovietici a “republicii kurde Mahabad”. Aceasta a fiinţat însă numai un an, până când conform împărţirii sferelor de influenţă între occidentali şi sovietici, teritoriul în discuţie a reintrat în posesia Iranului.

Pe parcursul primelor decenii postbelice, Iranul a rămas în sfera de influenţă a Marii Britanii (şi în extensie a SUA), miza fiind una dublă: pe de o parte menţinerea accesului la masivele resurse de petrol ale ţării [1], iar pe de altă parte instrumentalizarea Iranului în scopul “îndiguirii” URSS şi al blocării expansionismului ei până la “mările calde”. Până la sfârşitul anilor ’70, şahul Rheza Mohammad Pahlavi a rămas astfel un aliat fidel al SUA în dauna URSS, Washingtonul fiind de altfel cel care, dincolo de asistenţa militară, i-a încurajat chiar ambiţiile nucleare în cadrul megaproiectului “Atomi pentru Pace”; în 1957, guvernele american şi iranian au semnat un acord de cooperare în probleme nucleare ca parte a “Atomi pentru Pace”, iar câţiva ani mai târziu, Iranul a achiziţionat tot din SUA un reactor experimental, devenit funcţional în 1967. Apoi, după ce a înfiinţat Organizaţia Energiei Atomice, fostul şah pro-american Pahlavi declara cu vădită satisfacţie că “Iranul va avea bomba nucleară, neîndoielnic şi mai repede decât s-ar putea aştepta”..

Revoluţia Islamică din 1979 a produs o schimbare radicală a datelor problemei, căreia i s-au văzut nevoiţi să se adapteze nu doar strategii americani, ci şi cei sovietici. În esenţă, dincolo de retorica antioccidentală a ayatollah-ului Khomeini şi ipostazierea SUA ca “Marele Satan”, noua linie directoare a politicii externe iraniene a fost una echivalată sintagmei de nealiniere “nici Est, nici Vest”, o politică poate nu tocmai eficientă în condiţiile în care atât URSS cât şi SUA şi-au manifestat vădit îngrijorarea faţă de obiectivul declarat al Teheranului de “export” al Revoluţiei Islamice. Din această cauză nu s-a produs nici apropierea de URSS (îngrijorată de posibila destabilizare a republicilor sale majoritar musulmane din Asia Centrală şi acuzată de Teheran de politica sa seculară în genere şi de intervenţia militară în Afghanistan în particular), la fel cum ostilitatea comună a sovieticilor şi americanilor faţă de noul regim a determinat susţinerea regimului lui Hussein în dauna Teheranului în războiul iraniano-irakian din 1980-1988.

Contextul post-Război Rece

Ulterior, imediat după prăbuşirea Uniunii Sovietice, Iranul şi Rusia s-au lăsat încă o dată antrenate într-o dispută geostrategică dublă – una generală şi de substanţă, legată de rivalitatea triunghiulară Rusia-Turcia-Iran pentru supremaţie regională în Caucaz şi Asia Centrală, cealaltă punctuală şi subsumată, legată de tabăra în favoarea căreia au intervenit în conflictul azero-armean de la începutul anilor ’90.

Conflictul azero-armean a avut la momentul desfăşurării sale potenţialul real şi perceput ca atare de a fi translatat la un nivel superior, între Rusia pe de o parte şi Iran şi Turcia pe de altă parte. Retrospectiv, Caucazul devenise încă din perioada imediat premergătoare destrămării de jure a URSS o zonă de înaltă conflictualitate dimensionată predilect interetnic, dar suprapusă unor clivaje religioase, de la conflictul azero-armean şi până la conflictele din Daghestan sau secesionismul din Inguşeţia (Rusia), Oseţia de Sud, Adjaria şi Abkhazia (Georgia). Conflictul a erupt practic, după decenii de latenţă, în august 1989, atunci când armenii majoritari în enclavă îşi aleg propriul Consiliu Naţional şi declară secesiunea enclavei şi unirea cu Armenia. După izbucnirea ostilităţilor şi intensificarea conflictului, la referendumul din septembrie 1991, boicotat de azeri, 99% dintre participanţi s-au declarat în favoarea independenţei.

Iniţial, atât Iranul, cât şi Turcia au adoptat o poziţie neutră faţă de conflictul localizat într-o zonă tradiţională de interes pentru Moscova, cu atât mai mult cu cât liderii politici şi militari ruşi au declaraseră, cât se putea de des şi de răspicat, că zona Caucazului este una de interes strategic pentru Rusia. Din acelaşi motiv, cele două state au evitat să se implice în perioada respectivă în conflictele din Georgia, Daghestan şi Abkhazia şi s-au mărginit să participe în calitate de mediatori, alături de Rusia şi alte nouă state OSCE, la rundele de negociere din 1991 dintre cele două state beligerante. În calculele de securitate ale celor două state cu interes direct, Turcia pe de o parte a ales această modalitate pornind de la obiectivul multiplu de a: nu deranja Rusia; face pe plac Occidentului, care susţinea Armenia; nu deteriora suplimentar relaţiile cu Armenia (consecutiv problemei încă vii în mentalul colectiv a genocidului armenilor din Imperiul Otoman în perioada primului război mondial); a nu pierde simpatia azerilor, de care Ankara se apropiase economic şi cultural, nu însă şi militar. Aceeaşi poziţie de neutralitate a adoptat-o iniţial şi Iranul încă slăbit militar după războiul împotriva Irakului, aceasta deşi autorităţile religioase de la Teheran au furnizat azerilor (70% dintre ei fiind şiiţi, ca şi iranienii) nu doar fonduri pentru reconstrucţia şi restaurarea moscheilor distruse în perioada comunistă, ci şi armament şi logistică militară.

Treptat, opinia publică din Turcia şi Iran s-a manifestat din ce în ce mai deschis ca susţinătoare a cauzei, în special după blocarea de către armeni a provinciei exclavate Nakhcevan şi masacrarea civililor azeri la Khodzhaly, în februarie 1992. Consecutiv, Turcia şi Iranul au rămas neutre de jure, dar de facto guvernele lor au dispus închiderea frontierei cu Armenia, instituind un embargo asupra tuturor importurilor din statul vecin (reprezentate în special de petrol, gaze şi produse de industria alimetară).

Punctul culminant al conflictului a fost atins în 1993, când Armenia a ocupat 20% din teritoriul azer. Turcia a solicitat imperativ ca armenii să renunţe la cuceririle lor, ba mai mult, la fel ca şi Iranul, a comasat trupe de-a lungul frontierei cu Azerbaidjanul – provocând o escaladare a crizei până aproape de declanşarea unui război în deplinul sens al cuvântului între Turcia şi Iran pe de o parte şi Rusia pe de altă parte. Rusia a reacţionat incisiv, mobilizând la rândul ei trupe în Caucaz, pentru a demonstra că nu glumeşte, iar în iunie 1993 a orchestrat o lovitură de stat în Azerbaidjan, în urma căreia puterea a revenit unui grup de ofiţeri azeri aserviţi Moscovei. Cei din urmă au demobilizat trupele, teritoriul cucerit de armeni rămânând până în ziua de astăzi în posesia lor. Conflictul nu s-a soluţionat autoritativ, dar s-a atenuat treptat ca intensitate, iar în 1999 s-a ajuns finalmente la încheierea unui acord bilateral între beligeranţi, care a reglementat status quo-ul. Turcia şi Iranul şi-au redirecţionat atenţia spre Asia Centrală, cu specificarea că prima menţine în continuare închisă frontiera cu Armenia.

La fel de adevărat însă, în comparaţie cu Turcia, Iranul a adoptat totuşi o mai mare prudenţă în comportamentul său în regiune, cel puţin până la eruperea conflictului din Caucaz. Teheranul bunăoară a recunoscut independenţa Azerbaijanului şiit (proclamată în noiembrie 1991) abia după ce a făcut-o URSS. Similar, chiar în plină desfăşurare a conflictului azero-armean, atât Rusia cât şi Teheranul au dat o dovadă indiscutabilă de pragmatism atunci când în 1992 au încheiat un contract uriaş (în valoare de câteva mld. USD) prin care Iranului aveau să-i fie vândute submarine clasa “3 kilo”, tancuri tip T-72, avioane de luptă MIG-29, aparate de zbor Su-24, lansatoare de rachete şi artilerie de cel mai nou tip.

Retrospectiv judecând lucrurile, cert este că dispta pentru influenţă regională fiind câştigată categoric de către Rusia, Teheranul a părut să accepte treptat această realitate, iar consecutiv, anii ’90 au marcat o apropiere progresivă şi evidentă a celor două state, facilitată de o serie de interese comune: la nivel regional – cooperarea în menţinerea echilibrului din urma fragilului armistiţiu din Tadjikistan şi respectiv susţinerea Alianţei Nordului împotriva talibanilor în Afghanistan; global – ambele denunţau (deschis în cazul Iranului şi tacit în cazul Rusiei) eforturile SUA de instaurare a unei lumi unipolare şi a unei “Pax Americana”; bilateral – într-o cooperare reciproc avantajoasă, Rusia s-a constituit în de departe cel mai generos furnizor de armament al Iranului, care şi-a sporit arsenalul în acest fel cu avioane supersonice, tancuri, submarine Diesel şi diverse tipuri de rachete.

În paralel cu coordonarea vizibilă a politicii cu Iranul, Rusia a adoptat o politică duplicitară faţă de SUA, în contextul mai larg al eforturilor de reinstaurare a influenţei de odinioară şi al încercării în acest sens de creare a unor aliniamente anti-americane. Anul 1995 a oferit o primă, dar nesingulară, mărturie elocventă de acest tip: pe de o parte, oficialii ruşi au semnat un contract cu guvernul iranian prin care se angajau să finalizeze lucrările la Bushehr [2], dar pe de altă parte, în acelaşi an Elţîn l-a înlocuit pe ministrul rus al Energiei şi a dispus sistarea vânzărilor către Iran de centrifugi nucleare. Mai mult, spre nemulţumirea Iranului, la 30 iunie vicepreşedintele american şi premierul rus de la acea vreme au încheiat o înţelegere, numită după numele lor “Protocolul Gore-Cernomîrdin”, prin care partea rusă se angaja să nu mai vândă armament Iranului începând cu 1999 (an în care expirau contractele în vigoare la data semnării protocolului
(vezi partea a doua)

——————-
Note:
[1] Ceea ce explică intre altele şi intervenţia promptă a CIA şi MI6 în 1953 şi răsturnarea guvernului Mossadeq după ce acesta naţionalizase industria petrolului în 1951.
[2] În anii ’70, guvernul de la Teheran a semnat cu firmele germane Siemens şi Kraftwerk Union un contract prin care partea germană se angaja să construiască la Bushehr, oraş la Golful Persic, două reactoare nucleare. Construirea lor, începută în 1974, a fost sistată după Revoluţia din 1979 (când proiectul era finalizat în proporţie de 85%), întrucât o fatwa emisă de ayatollah-ul Khomeini a decretat armele nucleare ca imorale şi contravenind preceptelor Coranului. Totuşi, războiul împotriva Irakului, care a făcut generos uz de arsenalul său chimic şi biologic, l-a determinat pe şeful suprem să decidă în 1985 reluarea programului nuclear într-o tentativă de a echilibra disputa. După încheierea conflictului bilateral şi în contextul mai larg al sfârşitului Războiului Rece, SUA reuşit să convingă firmele germane să nu răspundă cererii Iranului de a elua activităţile la Bushehr. În atare situaţie, Iranul s-a orientat spre alte posibile surse de ajutor, precum China, India, Brazilia, Cehia, Ucraina sau Kazahstan, însă presiunile SUA ca hegemon incontestabil şi arbitru al conflictelor regionale, au blocat participarea acestor potenţiali parteneri în derularea programului nuclear iranian. Finalmente, în 1995 Iranul a încheiat un acord de 800 milioane USD cu Rusia avînd ca obiect finalizarea construcţiei primului reactor. La ora redactării acestor rânduri, reactorul este aproape finalizat, întârzierea de până acum a construcţiei sale fiind cauzată de motive financiare (divergenţe asupra modalităţilor de plată) şi tehnice (legate de dificultatea reconfigurării proiectului iniţiat de germani în conformitate cu design-urile ruseşti).

Sursa: AlterMedia România
Ionut Apahideanu

O RECONCILIERE CARE DĂ FIORI: RUSIA ŞI ARABIA SAUDITĂ

RELAŢIA RUSIEI CU REGATUL ARABIEI SAUDITE – stat-cheie în ecuaţia de securitate a Orientului Mijlociu sub multiple aspecte (spiritual, economic, geostrategic, militar), s-a menţinut multă vreme ca una extrem de complicată încă de la întemeierea regatului saudit şi conintuând în perioada existenţei Uniunii Sovietice. În perioada interbelică bunăoară, Moscova l-a susţinut pe regele Hussein din dinastia haşemită, în conflictul pentru putere al monarhului Hedjaz-ului [1] împotriva rivalului său Abdul Aziz al-Saud din dinastia saudită. Apoi, după abandonarea puterii de către Hussein la sfârşitul lui 1925 şi autoîncoronarea ca rege în februarie 1926 a lui al-Saud, URSS a fost totuşi primul stat care l-a recunoscut oficial pe noul suveran.

Ulterior, relaţia sovieto-saudită e evoluat oscilant, într-un tipar oarecum asemănător relaţiei sovieto-turce, dar din motive sensibil diferite. În perioada Războiului Rece, în faza iniţială a implicării sovietice în Orientul Mijlociu, în anii ‘50, relaţia a evoluat pozitiv, în contextul în care Kremlinul a apreciat neparticiparea saudiţilor la Pactul antisovietic de la Baghdad şi consecutiv i-a susţinut în disputa teritorială cu protectoratele britanice Abu-Dhabi şi Muscat asupra oazei Batumi. A urmat însă o fază de “răcire”, odată cu accederea la tron a prinţului Faisal (1958), suspicios faţă de propagarea în regiune a mişcărilor revoluţionare asistate de Kremlin [2], şi apoi şi mai accentuat după invazia sovietică în Afghanistan; în calitate de lider informal al Organizaţiei Conferinţei Islamice, monarhia saudită a condamnat în termeni extrem de duri intervenţia sovietică, mobilizat OCI spre a declara “Jihad”-ul în Afghanistan, a întrerupt orice canal de comunicare cu Moscova, şi susţinut financiar extrem de activ mujahedeen-ii combatanţi în Afghanistan – o deteriorare fără precedent a relaţiilor bilaterale în particular şi a celor dintre URSS şi statele musulmane în general.

Relaţiile diplomatice al Riyadh şi Moscova au fost restabilite abia în septembrie 1990, după o serie de măsuri–semne de bună credinţă adoptate de Gorbaciov, precum liberalizarea politică internă şi acordarea unor drepturi minorităţilor musulmane, retragerea trupelor din Afghanistan, sau atitudinea din Războiul din Golf din 1990, atunci când Uniunea Sovietică nu a intervenit de partea “protejatului” irakian (antagonist al Arabiei Saudite) şi chiar a cooperat cu coaliţia dirijată de SUA.Perioada post-Război Rece a fost marcată la rândul ei de două etape diametral opuse, separate între ele de momentul 9/11. Într-o primă fază, succesivă războiului din Irak din 1990, relaţia bilaterală nu a fost una nu neapărat conflictuală, cât una de “non-amiciţie”, din trei motive principale.

1.) Primul a constat în faptul că imediat după 1990, Moscova a aşteptat o recompensare din partea statelor arabe bogate în petrol pentru comportamentul său cooperant cu coaliţia anti-Saddam, în contextul în care, conform unor estimări proprii, Rusia ar fi pierdut circa 40 mld. USD consecutiv întreruperii fluxurilor comerciale cu Irakul şi respectiv sancţiunilor internaţionale asupra Irakului care au urmat ostilităţilor propriu-zise; în opinia diplomatului rus Aleksei Vassiliev,

războiul împotriva Irakului a fost un succes datorită transferului forţelor importante ale NATO în Orientul Mijlociu, [posibil, n.n.] prin indulgenţa Uniunii Sovietice. Dar Uniunea Sovietică (sau mai târziu Rusia), nu a fost remunerată material sau politic. […] Uniunea Sovietică şi mai târziu Rusia au suferit o pierdere economică.

Expectanţele Kremlinului nu şi-au găsit însă un ecou în realitate, singura măsură în sens favorabil rămânând acordarea de către guvernul saudit a circa 2,5 mld. USD asistenţă Rusiei, o sumă nesemnificativă dacă nu în raport cu valoarea pierderilor estimate de către Rusia, atunci cel puţin faţă de aşteptările ei.

2.) Al doilea motiv a fost, previzibil, problema cecenă. Autorităţile ruse au acuzat în repetate rânduri, direct sau voalat, diversele organizaţii islamice de “caritate”, mai ales din Arabia Saudită, de asistarea financiară şi logistică a militanţilor ceceni, speculaţie susţinută chiar şi de un raport al Departamentului american de Stat, conform căruia respectivele organizaţii şi alte surse individuale din Regat livraseră, numai în perioada 1997-1999, aproximativ 100 de milioane USD [3]. La o analiză mai atentă însă, comportamentul liderilor saudiţi se reliefează ca unul ambivalent: constrânsă de poziţia de lider al OCI, Arabia Saudită a uzitat un vocabular dur în a acuza atrocităţile comise de trupele ruse în campania din Cecenia din 1999, în aceeaşi manieră în care în iunie 2000, o rezouţie OCI incrimina “acţiunile inumane împotriva poporului musulman din Cecenia”; în acelaşi timp însă, se cuvine amintit că în 1994, OIC a refuzat admiterea Ceceniei, la fel cum în 1999, delegatului MAE rus aflat în vizită la Al-Riyadh i s-au dat asigurări că situaţia din Cecenia este “o problemă internă” a Rusiei.

3.) Al treilea motiv a fost competiţia dintre cele două state pe piaţa internaţională a petrolului, în contextul în care ambele se situează la vârful topului mondial al rezervelor şi producţiei de petrol, iar veniturile lor bugetare se bazează într-o măsură foarte mare pe încasările din ramura petrolieră a sectorului industrial. Magnitudinea celor două sectoare petroliere a fost suplimentată în generarea unui pattern relaţional de rivalitate de două diferenţe majore de interese repercutate în politici diferite pe piaţa internaţională: una instituţională – apartenenţa Arabiei Saudite, nu şi a Rusiei la OPEC şi de aici nevoia cel puţin formală a coordonării politicii regatului cu cea a celorlalţi membri în cadrul unei organizaţii cu care Rusia a avut de regulă raporturi tensionate; una ţinând de însăşi mărimea rezervelor (circa 265 mld. barili în cazul saudiţilor, de 3,7 ori mai mare decât a Rusiei), ceea ce explică interesul Arabiei Saudite în stabilitatea pieţei şi evitarea supraproducţiei [4], comparativ cu Rusia neconstrânsă de “reguli ale jocului” împărtăşite de alte state. A doua diferenţă comportamentală este explicabilă şi dintr-un alt unghi de vedere, acela al proprietăţii asupra industriei petroliere – de stat (prin compania naţională Saudi Aramco) în primul caz, respectiv privată în al doilea, cel puţin până la reinstaurarea de facto a controlului etatic sub mandatul lui Putin. Subsecvent, în perioada premergătoare atentatelor de la 11 septembrie, observatori externi precum Edward L. Morse şi James Richard acreditau scenariul unei “bătălii emergente între Rusia şi Arabia Saudită pentru dominaţie pe piaţă”, bătălie agravată de “ciocnirea dintre două culturi extrem de diferite… şi tipuri de regim radical diferite”.

Scenariul, deşi cel puţin rezonabil, dacă nu probabil, în lumina tendinţelor din perioada respectivă [5], a fost denunţat pe cât de radical, pe atât de surprinzător de momentul 11 septembrie 2001, cel care în cuvintele fostului Secretar de Stat Colin Powell a marcat sfârşitul perioadei de după sfârşitul Războiului Rece. În suita de reformulări radicale ale politicii internaţionale a SUA, probabil că una din cele mai radicale modificări a fost cea a locului şi rolului Arabiei Saudite pe agenda americană de securitate. Iar această reevaluare a exercitat un impact direct şi major asupra relaţiilor dintre Arabia Saudită şi Rusia.Direct condiţionat de reformularea strategiei politicii americane externe şi de securitate, tonul oficial al Washingtonului faţă de Arabia Saudită a devenit rapid şi semnificativ dur în acuzarea regimului de la Al-Riyadh, de autoritarismul său în plan domestic şi de susţinerea acordată unor formaţiuni teroriste în plan extern.

Inter alia, realităţile că 15 din cei 19 atentatori sinucigaşi de al 11 septembrie 2001 erau saudiţi, aidoma lui bin Laden însuşi, că guvernul saudit acordă oficial câte 5.333 USD asistenţă fiecărei familii cu un “martir” (a se citi atentator sinucigaş) şi finalmente refuzul aceluiaşi guvern de a susţine logistic intervenţia militară împotriva Irakului în 2003 au rămas unele din cele mai vehiculate reproşuri adresate din direcţia administraţiei Bush. Consecutiv, în 2003 toate efectivele militare americane din regat au fost mutate în Qatar, iar Arabia Saudită a căzut în dizgraţia declarată a Washingtonului: în iulie 2002 spre exemplu, un expert al Pentagonului numea oficial într-o conferinţă de presă regatul saudit “centrul răului” şi “cel mai periculos oponent al Americii în Orientul Mijlociu; în reviste prestigioase din SUA precum Economic Observer au început să fie găzduite, cu o tacită aprobare, opinii conform cărora soluţia cea mai bună pentru securitatea întregului Orient Mijlociu ar fi fost invadarea Arabiei Saudite de către Israel, instaurarea controlului asupra rezervelor de ţiţei din Regat şi înjumătăţirea preţului petrolului pe piaţa internaţională; iar în ianuarie 2004, gen. John Abizaid, şeful US Central Command în regiune, declara chiar că Arabia Saudită şi Pakistanul sunt “o problemă strategică mai importantă pentru SUA” decât Irakul sau Afghanistanul”.În noile circumstanţe, văduviţi de tradiţionalul lor garant american de securitate, oficialii saudiţi s-au apropiat progresiv şi continuu de Rusia în plan politic şi economic, aceasta şi mai accentuat după intervenţia din Irak din 2003, larg dezavuată de decidenţii şi opinia publică arabo-musulmană.

Astfel, în plan diplomatic, 2 septembrie 2003 a consemnat prima vizită a unui oficial saudit de prim rang la Moscova după 70 de ani – cea a prinţului moştenitor la acea vreme Abdullah bin Abdul Aziz, care a declarat într-un semnal politic evident, că “politica Rusiei este principială, echilibrată şi rezonabilă şi ghidată de promovarea dreptăţii şi adevărului”, că Rusia şi Arabia Saudită sunt partenere “în eforturile lor de a obţine pacea în Orientul Mijlociu” şi că “poziţiile lor privind modalităţile de a stabiliza situaţia din Irak coincid”. Cu aceaşi ocazie, miniştrii rus al energiei şi saudit Ali al-Naimi al petrolului au semnat semnat un acord bilateral de cooperare în domeniul petrolului şi gazelor naturale. La acea vreme, Stephen O’Sullivan, analist al pieţei internaţionale a petrolului şi gazelor internaţionale, aprecia vizita şi acordul deopotrivă ca pe o recunoaştere de către OCI a creşterii din ultimii ani a rolului Rusiei pe piaţa internaţională a energiei, căreia i-am putea adăuga ca semnificaţie pe cea de gest de bună intenţie, de construire a încrederii între Rusia şi OPEC. Într-o altă dimensiune, Rusia valoriza suplimentar Arabia Saudită ca pe un stat-cheie în cadrul OCI în lumina situaţiei din Cecenia, faţă de care organizaţia îşi manifestase în repetate rânduri dezaprobarea faţă de politica rusă.

În paralel, şi extrem de surprinzător, deşi magistral calculat strategic, Putin a declarat în 2002 dorinţa Rusiei de a deveni membru al … Organizaţiei Conferinţei Islamice (!), obiectiv justificat de minorităţile musulmane din Rusia, care cumulează după diferite estimări, circa 20 de milioane. Dincolo de obţinerea influenţei în cadrul Organizaţiei şi al lumii islamice în general, motivaţia Rusiei era una punctuală, de ordin domestic şi viza spulberarea obiectivelor cecene de separatism prin sistarea sprijinului OCI: statutul organizaţiei precizând obligatoriu nevoia integrităţii teritoriale a statelor membre, iar Rusia devenind stat membru, orice nouă tentativă separatistă cecenă ar fi fost interpretată ca încălcând statutul OCI şi deci dezaprobată de statele musulmane odinioară simpatizante ale cauzei cecene. Demersurile în această direcţie, deşi sortite eşecului din punct de vedere formal (musulmanii din Rusia numără mai puţin decât 25%, pragul stipulat drept criteriu de admitere în organizaţie statutul OCI), au fost agreate deplin de muftii din Rusia [7] şi intensificate în 2003, totul culminând cu participarea în luna octombrie a lui Putin la summit-ul organizaţiei desfăşurat la Putrajaya (Malaysia). Efect al acestui vizibil rapprochement ruso-saudit şi totodată mărturie a prevalenţei pragmatismului în raport cu alte considerente, alegerile desfăşurate în Cecenia în aceeaşi lună octombrie, deşi acuzate ca nedemocratice de către Occident şi SUA, au fost recunoscute de saudiţi, iar noul preşedinte cecen Ahmad Kadyrov, considerat în Vest o marionetă a lui Putin, a vizitat în ianuarie 2004 în noua sa calitate Al-Riyadh.

Tot în ianuarie 2004, compania rusă Lukoil a câştigat o licitaţie privind concesionarea exploatării de petrol şi gaze în zona Rub al-Khali din centrul Arabiei Saudite, în parteneriat cu compania Saudi Aramco. Acordul, semnat la 17 martie acelaşi an şi acordând Lukoil 80% din acţiuni, a “marcat un rapprochement strategic între cei mai mari producători ai lumii şi [a subliniat] rolul crescând al Rusiei pe piaţa globală a energiei” [6]. O săptămână mai târziu, la Moscova, ministrul adjunct rus de externe Aleksandr Saltanov şi ambasadorul saudit elogiau “cooperarea dinamică dintre Rusia şi Arabia Saudită şi chemau la dezvoltarea în continuare a comerţului cooperării economice”.

În paralel, statisticile de pe piaţa armamentelor sugerează un flux intens al tranzacţiilor în interiorul triunghiului Rusia-Arabia Saudită-China. Conform raportului Serviciului de cercetare al Congresului SUA, în 2004, Rusia vânduse pe piaţa globală armament în valoare de 6,1 mld. USD (16,5% din valoarea totală la nivel mondial [8]), într-o creştere cu circa 50% faţă de valoarea corespunzătoare din 2003. În topul cumpărătorilor pe acelaşi an, pe primul loc se situa India, cu 5,7 miliarde, urmată de Arabia Saudită cu 2,9 mld. şi respectiv China cu 2,2 mld.

Astfel, ultimele evenimente din arena internaţională par să consfinţească instaurarea poate la cote fără precedent a influenţei ruse în orientul Mijlociu şi în lumea islamică: în decembrie 2005, Rusia a fost admisă ca membru observator în OCI, iar Putin îşi permitea chiar să declare în faţa parlamentului cecen că “Rusia a fost dintotdeauna apărătorul cel mai credincios, de încredere şi consecvent al intereselor lumii islamice”. Iar impactul strategic al apropierii marcante dintre Rusia pe de o parte şi statele-cheie Iran şi Arabia Saudită pe de altă parte şi al admiterii Rusiei în OCI – ambele poate de neimaginat acum 15 ani, coroborat şi cu intruziunea Chinei în aceeaşi regiune, rămâne unul într-adevăr greu de evaluat cu exactitate pe moment, în plina desfăşurare a evenimentelor, însă la fel de cert el se constituie într-un motiv de serioasă îngrijorare pentru strategii americani prin prisma reconfigurării majore a balanţei de influenţă în regiune şi prin implicaţiile pe piaţa globală a energiei.

——
Note:

[1] După unificarea în 1932 cu provinciile Noyd şi Hasa, denumirea statului a fost schimbată din Hedjaz (în trad. “barieră”) în Arabia Saudită.
[2] Ex. instaurarea la putere în Yemenul de Sud, în 1967, a Frontului de Eliberare Naţională.
[3] În aceeaşi manieră interpretativă în care, inter alia, comandatul cecen Hattab era chiar saudit, liderul Shamil Basaev recrutase sub comanda sa multipli combatanţi saudiţi, preşedintele cecen Aslan Mashadov vizitase Al-Riyadh în 1997, iar zeci de ucenici ceceni fuseseră trimişi în anii ’90 la madrasseh-urile (şcolile religioase islamice) din Regat.
[4] Într-o retrospectivă sumară pot fi decelate numai două cazuri în care saudiţii au abandonat regula acestui model comportamental: prima oară în sensul subproducţiei şi creşterii preţului – împotriva statelor occidentale, în “criza petrolului” din 1973-1974, iar a doua oară în sensul invers al supraproducţiei şi diminuării preţului – la jumătatea anilor ’80, împotriva URSS (pentru a-i cauza pierderi economice, aceasta la solicitarea neoficială a aliaţilor americani).
[5] Merită spre exemplu amintit faptul că la sfârşitul verii lui 2001, reprezentanţi saudiţi şi ai OPEC au încercat să convingă Rusia să îşi reducă producţia pentru a se obţine astfel o creştere a preţului petrolului, solicitare refuzată ferm deopotrivă de Kremlin şi de companiile ruse de profil, precum Yukos şi Surgutneftegas, care au acuzat preventiv orice posibilă intervenţie “neosovietică” a statului în politica lor, în cazul în care Kremlinul ar fi dat curs cererii saudite.
[6] Ed Blanche, vezi http://www.gasandoil.com.
[7] Marele Muftiu Gainut al Moscovei spre exemplu aprecia în august 2003 că admiterea Rusiei în OCI ar facilita “dezvoltarea legăturilor spirituale existente” şi “ar creşte semnificativ nivelul cooperării între statele membre ale OCI” (www.ln.mid.ru).
[8] Locul doi după SUA cu 12,4 mld., adică 33,5% din suma la nivel mondial.

Sursa: AlterMedia România
Ionut Apahideanu

De ce nu sunt unele femei egale cu bărbaţii?

Ideea conform căreia toţi ne naştem egali rămâne doar un mit în multe dintre ţările din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, unde drepturile omului nu se aplică şi în cazul femeilor. Mai mult de atât, în India şi în China femeile nu au dreptul la viaţă – numărul fetuşilor de sex feminin avortaţi este semnificativ mai ridicat decât al celor de sex masculin.

În Arabia Saudită, femeile nu au voie să conducă autovehicule şi nici să meargă cu bicicleta, iar violatorii sunt judecaţi în funcţie de activitatea sexuală anterioară a victimei. În Egipt, soţiile trebuie să aibă acordul scris al soţilor pentru a putea părăsi ţara. Citiţi în continuare despre zece dintre cele mai crunte dovezi de inegalitate între sexe:

Nu au dreptul să conducă autovehicule
În Arabia Saudită, femeilor le este interzis să conducă autovehicule şi chiar să se plimbe cu bicicleta, iar bărbaţii nu au voie să transporte decât femei cu care au legături de rudenie. Regatul se confruntă în momentul de faţă cu o problemă care pare să nu aibă rezolvare – cum ajung 367.000 de fetiţe la şcoală, dacă şoferul mijlocului de transport în comun nu le este rudă, iar femeile nu au voie să conducă?

Ministerul Educaţiei încearcă să recruteze acum mai mulţi „Al-Ameen”, sau oameni de încredere, pentru funcţia de şofer. Însă, din motive obiective, putem fi destul de sceptici în ceea ce priveşte reuşita acestei iniţiative, având în vedere că de cele mai multe ori regulile religioase au fost deasupra oricărei logici lumeşti. Ca exemplu dăm cazul din 2002, când 15 fetiţe au murit într-un incediu izbucnit într-o şcoală. Cu toate că ele se puteau salva, supraveghetorii nu le-au lăsat să iasă din clădire pentru că nu aveau capetele acoperite, aşa cum impun regulile musulmane.

În uniformă, zi şi noapte
În 2001, un grup militant denumit Lashkar-e-Jabar a cerut ca femeile musulmane să poarte burci deasupra hainelor, ca măsura de siguranţă împotriva bărbaţilor care le agresează aruncându-le cu acid pe faţă, pe motiv că nu sunt destul de bine acoperite.

Nu au dreptul să intenteze divorţ
În mai multe ţări din Orientul Mijlociu, în timp ce soţii pot divorţa de nevestele lor chiar şi pe cale verbală, accesul femeilor la formele de divorţ este de cele mai multe ori imposibil. În Liban de exemplu, femeile nu pot intenta divorţ pe motiv de abuz, dacă nu au un martor ocular care să depună mărturie. Asta chiar şi în cazul în care ele prezintă instanţei un certificat medico-legal.

În Egipt însă, dacă vor să divorţeze, femeile trebuie să-şi plătească dreptul la libertate, renunţând la finanţele obţinute în timpul căsătoriei.

Nu au dreptul la educaţie
În mai multe zone ale Afganistanului, fetele sunt restrase de la şcoală când ajung la vârsta pubertăţii. Un alt factor care sporeşte gradul de analfabetism din această ţară este lipsa cadrelor didactice de sex feminin. În Afganistan, doar 18% dintre femeile cu vârste cuprinse între 15 şi 24 de ani ştiu să citească.

Nu au dreptul să călătorească
Soţii din Egipt şi Bahrain pot completa o cerere specială la aeroport pentru a le interzice soţiilor să părăsescă ţara. În Irak, Libia, Iordania, Maroc, Oman şi Yemen, femeile căsătorite trebuie să aibă acceptul scris al soţilor pentru a putea călători în străinătate. În Arabia Saudită, femeile trebuie să obţină permisiunea soţilor în scris pentru a putea călători cu mijloace de transport în comun, în cadrul regatului.

Sunt obligate să rămână victime ale violenţei domestice
În această parte a lumii, violenţa domestică este o chestiune care priveşte doar membrii familiei şi care nu intră sub incidenţa legii. Mai mult de atât, violul domestic nu este pedepsit, soţul având drept asupra corpului soţiei sale oricând doreşte. În unele dintre ţări, violatorul este scutit de pedeapsă dacă se căsătoreşte cu victima sa.

Nu pot obţine custodia copiilor
În Bahrain, unde nu există o lege privitoare la familie, judecătorii pot refuza cererile de custodie venite din partea femeilor, fără niciun motiv întemeiat. Şi de cele mai multe ori aşa se şi întâmplă.

Nu pot obţine cetăţenie
În mare parte dintre ţările din Orientul Mijlociu, doar taţii pot transmite cetăţenia copiilor lor. Femeile căsătorite cu străini nu au acest drept.

Sunt subjugate sexual
Multe dintre ţările în cauză pedepsesc prin lege adulterul şi relaţiile sexuale între persoane necăsătorite, însă, desigur, pedeapsa e cu atât mai grea, cu cât inculpatul este femeie. Iar violatorii sunt judecaţi în funcţie de activitatea sexuală anterioară a victimei.

Nu au dreptul la viaţă
Politica Chinei care prevede ca fiecare femeie să nască doar un copil a dus la omorârea multor fetiţe, născute sau fetus. Ca rezultat, la 100 de fetiţe în vârstă de 4 ani, sunt acum 114 băieţi. Rata naturală ar trebuie să fie de 105 băieţi la 100 de fete.

În aceeaşi situaţie se află şi India, unde la 1000 de băieţi sunt 300 de fete, înloc de 950, câte ar trebui să fie.

Listă compilată de The List Universe

Sursa: Jurnale Ro

Coranul, „o carte fascista”

Deputatul de extrema-dreapta Geert Wilders a reusit sa provoace ingrijorare in Olanda cu un proiect de film care va arata cum Coranul este „o carte fascista”, relansand dezbaterea pe tema limitelor legendarei tolerante olandeze, relateaza AFP.

Chestiunea a fost abordata vineri in consiliul de ministri, in urma caruia premierul Jan peter Balkenende a asigurat ca „guvernul este pregatit sa reactioneze rapid”. Vorbind despre „traditia de respect si toleranta” din Olanda, el a spus ca „provocarea nu se inscrie in acest cadru” si a cerut responsabilitate din partea fiecarui cetatean.

Nimeni nu stie daca proiectul anuntat in noiembrie de liderul partidului populist PVV (noua deputati din 150), in care va arde Coranul, va vedea lumina zilei.

Wilders, care merge pe urmele liderului populist asasinat Pim Fortuyn, face frecvent declaratii socante, impotriva islamului. In Parlament, el a cerut de mai multe ori interzicerea Coranului, comparandu-l cu Mein Kampf, si oprirea imigratiei musulmane. „Toata lumea asteapta acest film, ceea ce ma provoaca sa merg mai departe”, a spus el. „Daca musulmanii se vor simti insultati de acest proiect este pacat, dar nu este problema mea”, a subliniat el.

In conditiile in care difuzarea sa este anuntata pentru luna aceasta., cateva persoane au protestat sambata la Amsterdam, marele muftiu al Siriei a vorbit despre sangele ce ar putea sa curga, patronii olandezi s-au declarat ingrijorati si, potrivit presei, guvernul a elaborat un plan de evacuare a ambasadelor si cetatenilor sai din Orientul Mijlociu.

Premierul nu a raspuns direct pe aceasta tema vineri, dar Bart Rijs, purtatorul de cuvant al ministrului de externe, a spus ca Olanda „are mereu in vedere scenarii pentru a face fata unor eventuale catastrofe”.

„Nimic nu ne face sa gandim ca guvernul pune acum la punct un plan de urgenta, nu exista motive sa ne gandim la evacuari”, a spus el.

In noiembrie, ministrul de externe s-a intalnit cu deputatul pentru a vorbi despre riscurile la adresa sa, a anturajului sau, la adresa Olandei si intereselor tarii in strainatate, a explicat el.

Haga se teme de o repetare a afacerii caricaturilor cu Mahomed, publicate de un ziar danez in 2005. Protestele de atunci s-au soldat cu 100 de morti in intreaga lume, ambasade daneze au fost atacate si companii daneze boicotate. In plus, la Amsterdam a fost asasinat in noiembrie 2004 regizorul. Un extremist islamist l-a injunghiat dupa difuzarea unui film pe tema femeilor si islamului.

Wilders a explicat ca filmul sau va arata cum Coranul este o carte „fascista” care impinge oamenii sa comita „acte oribile”. Deocamdata nu se stie daca filmul va fi difuzat pe internet sau la televiziune.

19 Ianuarie 2008
Sursa: Ziare.com
Autor: Bogdana Boga

Prima expozitie mondiala „halal”

Alimentele si produsele „halal” arata …
La mijlocul lunii mai, in Dubai, orasul considerat simbolul prosperitatii Orientului Mijlociu, isi va deschide portile prima expozitie internationala de produse „halal” (adica cele „aprobate” de Coran), sub titlul generic „Living halal”.

„Vor veni bucatari faimosi care vor demonstra cum se poate gati respectand preceptele religioase islamice”, explica Lesley Fair, de la „Dubai International Financial Center”, organizatorul expozitiei. In cadrul …

24 Aprilie 2008
Sursa: Adevarul

Al-Qaida, decimata de…. ciuma

Peste 40 de membri ai gruparii teroriste al-Qaida au avut parte de o moarte infioratoare, fiind doborati de ciuma, boala care a devastat Europa in Evul Mediu.

Cea mai mortala arma de pana acum se dovedeste a fi ciuma, iar sefii luptei antiteroriste saluta cel mai nou aliat in lupta lor impotriva terorismului – ciuma, boala care a devastat Europa in urma cu sute de ani, informeaza cotidianul The Sun.

Boala criminala, cunoscuta si ca ciuma, s-a strecurat printre insurgentii al-Qaida intr-o tabara de antrenament dintr-o padure din Algeria.

S-a dovedit ca este vorba despre ciuma, atunci cand fortele de ordine au descoperit cadavrul unui membru al-Qaida la marginea unui drum.

Victima era un terorist din gruparea AQLIM (al-Qaeda din tinutul islamic din Maghreb), cea mai mare si mai puternica grupare al-Qaida din afara Orientului Mijlociu.

In prezent, liderii al-Qaida se tem ca nu cumva boala devastatoare sa nu fi trecut si in alte grupari teroriste sau in randul luptatorilor talibani din Afganistan.

„Aceasta este, inca, cea mai mortala arma in razboiul impotriva terorismului. Cei mai multi dintre teroristi nu au nici macar necesarul medical elementar pentru a trata aceasta boala”, afirma un reprezentant al fortelor de ordine.

Ciuma este o boala care poate lua numeroase forme, air plaga bubonica se raspandeste prin muscaturile de la sobolanii infectati.

Boala poate exista mai mult de o saptamana in corp, fara a-si arata simptomele, fiind insa foarte contagioasa.

19 Ianuarie 2009
Sursa: Ziare.com
Autor: Iulian Leca

Izbucnirea lui Erdogan la Davos aduce prejudicii Ankarei

Reactia nervoasa a premierului turc Recep Tayyip Erdogan de la Davos a tensionat relatiile dintre Turcia si Israel si a afectat ambitiile Ankarei de a deveni un personaj-cheie in rezolvarea crizei din Orientul Mijlociu.

„Acest gest este un punct de ruptura important si ar putea modifica perceptia Occidentului asupra Turciei”, a comentat Arif Keskin, analist la centrul de cercetare euro-asiatic ASAM, potrivit AFP.

Acest specialist in problemele palestiniene considera ca Turcia ar putea esua in eforturile sale de a deveni un mediator important in conflictele din regiune, cerand includerea gruparii islamiste palestiniene Hamas in ecuatia din Orientul Mijlociu.

„Premierul a luat conflictul personal din cauza trecutului sau”, pentru ca inainte de a veni la putere la conducerea unui partid de origine islamista in 2002, a fost un aparator al islamului radical.

Erdogan a parasit nervos joi o dezbatere de la Forumul de la Davos, dupa o pledoarie a presedintelui israelian Shimon Peres in favoarea ofensivei pe care Israelul a lansat-o in Fasia Gaza.

Intrerupt in momentul in care raspundea la pledoaria lui Peres de jurnalista care modera dezbaterea, premierul turc a parasit forumul promitand ca nu se va mai intoarce niciodata si reprosandu-i jurnalistei ca nu l-a lasat sa vorbeasca.

Dar inainte sa plece, el a facut declaratii dure, spunandu-i lui Peres: „Aveti psihologia unui vinovat (…) Stiti foarte bine sa omorati oameni”.

Vineri, agentia turca Anatolia a anuntat ca Peres si-a exprimat regretul pentru incident intr-o dicutie telefonica. Presedintia israeliana a dezmintit insa ca Peres i-ar fi prezentat scuze premierului turc.

Guvernul format de Partidul Justitiei si Dezvoltarii (AKP), pe care Erdogan il conduce, si-a oferit serviciile de mediator intre palestinieni si israeliani, sperand astfel ca va dovedi Uniunii Europene ca aderarea sa este utila.

Turcia, tara musulmana, dar laica, a organizat deja in 2008 patru serii de negocieri indirecte intre diplomatii israelieni si cei sirieni.

In pofida ofertei de mediere, Erdogan a facut declaratii antiisraeliene inca de la inceputul ofensivei din Fasia Gaza, ajungand chiar sa fie acuzat pro-Hamas, desi Turcia a semnat in 1996 un acord de cooperare militara cu Israelul, sfidand protestele tarilor arabe si ale Iranului.

Ulterior, cooperarea pe toate planurile dintre cele doua state s-a consolidat, in pofida unor perioade de tensiune, provocate, spre exemplu, de vizita la Ankara, din februarie 2006, a unei delegatii Hamas conduse de Khaled Meshaal, liderul in exil al gruparii palestiniene.

In opinia analistului politic Rusen Cakir, gestul lui Erdogan nu este lipsit de importanta si ar putea chiar sa aiba consecinte asupra relatiilor dintre Ankara si Statele Unite, principalul aliat al statului israelian.

„Turcia ar putea beneficia de simpatia tarilor arabe, dar ea nu mai poate juca rolul de mediator in Orientul Mijlociu. Credibilitatea AKP si a lui Erdogan a fost distrusa”, a comentat Cakir pentru postul de televiziune NTV.

Kadri Gursel, comentator la cotidianul liberal Milliyet, l-a criticat pe Erdogan pentru ca a dat impresia ca este „partizanul unei organizatii radicale”, adaugand ca eforturile Turciei de integrare vor fi afectate, daca „Erdogan intentioneaza sa devina un Hugo Chavez al Orientului Mijlociu”.

Alti analisti sunt insa mai putin pesimisti.

„Nu este vorba de un scandal si nici de un act de eroism”, a comentat Ihsan Dagi de la Universitatea Orientului Mijlociu, din Ankara, spunand ca nu va exista o criza diplomatica intre Turcia si Israel.

„Turcia priveste mai mult ca niciodata spre Occident si incearca sa impuna gruparea Hamas drept un posibil interlocutor in ecuatia” pentru o rezolvare a problemei, a subliniat Dagi la postul NTV.

Vineri, Erdogan si-a mentinut gestul, care a fost pe de alta parte salutat de populatia turca si gruparea islamista palestiniana Hamas.

Peste 3.000 de sustinatori ai partidului sau l-au primit ca pe un erou in zorii zilei de vineri, la aeroportul din Istanbul.

Cateva mii de persoane s-au adunat la Istanbul, purtand drapelul palestinian si pe cel al Turciei, la inaugurarea unei noi magistrale de metrou, pentru a-l primi pe Erdogan. „Nu permitem nimanui sa trateze un premier turc fara respect”, a declarat premierul.

Potrivit lui Erdogan, criticile Guvernului sau cu privire la ofensiva din Gaza vizeaza in primul rand executivul israelian, nu cetatenii Israelului. El a respins criticile cu privire la o manevra politica inainte de alegerile municipale, prevazute pentru 29 martie in Turcia.

Armata turca, ce coopereaza cu Israelul din 1996, a evocat vineri „interese” bilaterale, sugerand ca legaturile militare dintre cele doua state nu vor fi afectate.

Pe de alta parte, Hamas a salutat gestul lui Erdogan, purtatorul de cuvant al gruparii aducand un „omagiu pozitiei curajoase a premierului turc”.

Presedintele palestinian Mahmud Abbas va efectua o vizita de o zi in Turcia saptamana viitoare, a anuntat vineri un oficial al presedintiei turce, fara sa precizeze o data.

30 Ianuarie 2009
Sursa: Ziare.com

Iranul ia locul Imperiului Otoman in Orientul Mijlociu?

Iranul este in plin proces de „umplere” a vidului de putere lasat in urma dupa decesul Imperiului Otoman. Teheranul incearca sa-si extinda sfera de influenta in Orientul Mijlociu si chiar Asia Centrala.

Cand rusii si britanicii s-au retras din zonele de nord si sud ale sferei otomane in anii de dinainte sau dupa primul razboi mondial, nici unii nici altii nu suspectau ca Iranul ar putea, la un moment dat, sa inlocuiasca Imperiul Otoman, scrie Forbes.

Imperiul Otoman, puterea musulmana predominanta in regiune, era singura contrapondere la imperiile britanic si rus.

Pe atunci, Persia, situata geografic intre Calea Matasii si lumea araba, abia putea fi numita tara, fiind dominata si in cele din urma ocupata de imperii non-musulmane.

Pe masura ce influenta turcilor s-a diminuat, iranienii s-au afirmat ca entitate de sine statatoare si in zilele noastre si-au extins influenta in lumea araba pe mai multe fronturi.

In primul rand, a reusit asta prin intermediul populatiilor siite din Irak, Liban si Golful Persic.

Nu este o chestiune de control: amenintarea destabilizarii ii ofera Iranului un avantaj foarte mare, si pentru asta nu are nevoie decat de o mana de jihadisti.

Iranienii isi exercita influenta in regiune provocand, mai intai, conflictul.

Detasarea Hezbollah impotriva prezentei SUA in Liban la jumatatea anilor ’80 si impotriva Israelului in ultimii ani le-a conferit credibilitatea necesara pentru a sprijini Hezbollahul in atacul din august 2008 impotriva armatei libaneze.

Teheranul a devenit, ca urmare a acestui fapt, un jucator decisiv intr-o disputa intre state arabe. Iranul sprijina pe fata siitii din Irak impotriva fortelor americane, chestiune ce i-a intarit „imaginea” de stat aparator al islamului.

Tot asa se definea si Imperiul Otoman: arbitru intre factiunile locale rivale, aparator al regiunii impotriva incursiunilor straine.

In fine, Iranul si-a consolidat pozitia pana la punctul in care isi exercita influenta de-a lungul diviziunilor siiti/sunniti prin provocarea miscarii majoritar sunnite Hamas din Gaza impotriva Israelului.

Incurajand Hamasul, Iranul a reusit sa scoata din joc tarile majoritar sunnite precum Egiptul si Arabia Saudita, care nu doreau sa urmeze calea trasata de Teheran insa au ajuns sa para, prin lipsa de actiune, ca si cum ar fi simpli privitori la macelul impotriva celor de o religie cu ei.

A.I.
Miercuri, 04 Martie 2009
Sursa: Ziare.com

Lumea musulmana invata despre sex

Educatia sexuala isi deschide treptat calea, desi cu dificultate, in traditionala societate araba.

La aparitia sexologilor (masculini sau feminini) in programele televizate, in conformitate insa cu religia islamica, si a revistelor alternative – precum cea libaneza Jasad, distribuita in intreg Orientul Mijlociu desi prin modalitatea discreta a postei pentru a evita cenzura din tarile mai susceptible – se adauga acum primele carti despre sexualitate scrise de si pentru arabi, primite insa cu putin entuziasm de extremisti, dar cu usurare de restul populatiei, scrie ziarul href=”http://www.elmundo.es/elmundo/2009/03/17/orienteproximo/1237306410.html” target=”_blank”>El Mundo.

In urma cu o luna aparea in librariile Emiratelor Arabe Unite o carte mai putin obisnuita in standurile tarilor din Golf. Este vorba de ‘Elemente asupra Intimitatii’, scrisa de Widad Loutah, obisnuita sa consilieze cupluri si sa le rezolve problemele – de cele mai multe ori sexuale – gratie activitatii sale la Tribunal Familial din Dubai.

Loutah este o asistenta sociala care, din 2001, face parte dintr-o mica echipa subordonata acestei institutii si care ofera sfaturi matrimoniale pentru a rezolva disputele intre soti.

Scopul sau este de a evita despartirile intr-o federatie care afiseaza un record de divorturi in membrele Consiliului de Cooperare al Golfului – care include tari precum Kuweit, Arabia Saudita, Bahrein, Qatar si Oman – cu o rata de 46%.

Doar in 2004, agentia Media Line dezvaluia ca 13.000 de cupluri au pus capat uniunii lor, la o populatie de 3 milioane de locuitori. De cand, in 2005, femeile au fost autorizate sa divorteze, cifra a luat amploare.

Divortul ar putea fi evitat

Dupa sapte ani de experienta la tribunal, Loutah arata ca majoritatea perechilor care fac apel la justitie pentru a-si solutiona problemele sau pentru a cere divortul nu ar mai veni in fata curtii daca ar primi o educatie sexuala corecta inainte de casatorie.

De unde si ideea de a transpune aceasta experienta intr-o carte pe care a publicat-o prin propriile mijloace si care a provocat senzatie in Emirate in toate sensurile. Incepand cu titlul care nu a fost deloc bine primit. De fapt autoarea a denuntat ca a primit amenintari cu moartea fiind acuzata de blasfemie din cauza continutului cartii sale.

Iar aceasta in conditiile in care Loutah este o musulmanca traditionala, imbracata in portul musulman niqab – varianta cea mai extrema a hijab sau a valului, care ii lasa descoperiti doar ochii – si care este cunoscuta pentru criticile sale adresate sotiei fostului premier britanic Tony Blair, cand Cherie s-a trezit sa puna in chestiune optiunea de a-si acoperi parul.

Aceasta activista sociala este insa si este si o ferma aparatoare a drepturilor femeilor in casatorie, asa cum o demonstreaza cartea sa curajoasa si care insista sa arate ca islamul nu are absolut nimic impotriva sexului.

Influentele Coranului asupra vietii sexuale

Este ceea ce a incercat sa demonstreze si la sfarsitul anului 2006, cand a realizat un studiu asupra modului cum influenteaza Coranul si Sharia (legea islamica) asupra vietii sexuale din lumea araba.

Rezultatul includea explicatii despre cum profetul Mahomed intretinea relatii sexuale cu sotia sa de varsta frageda, copila Aisha, cuprinse in textele sfinte musulmane si care pot constitui un exemplu, potrivit autoarei, pentru cuplurile actuale.

Insa detaliile erau atat de explicite incat au fost considerate prea ‘fierbinti’ si, prin urmare, ‘intolerabile’ de autoritati.

05 Aprilie 2009
Sursa: Ziare.com
Autor: Iarina Dumitrescu

Descopera cu Ziare.com: Damascul, perla Orientului Mijlociu

Capitala Siriei se lauda cu un record: este cea mai veche capitala a lumii continuu functionala – cu o vechime de peste 4000 de ani. De-a lungul mileniilor de viata intensa, Damascul a fost cucerit de romani, bizantini si otomani.

Spre deosebire de alte orase, cuceririle nu l-au pus la pamant, motiv pentru care, si astazi, Damascul este un important centru economic, cultural, comercial si politic, minune turistica ce nu inceteaza sa uimeasca.

Desi Damascul modern nu se remarca printr-o arhitectura distincta, orasul vechi, inconjurat de ziduri, si Moscheia Umayyad, capodopera a artei islamice, fac parte din patrimoniul universal si nu trebuiesc ratate de nici un turist dornic de cunoastere.

Damascul detine o bogatie de situri arheologice, datand din mai multe perioade istorice- este construit practic in straturi, vizibile pe alocuri.

Excavatiile la Tell Ramad, la marginea orasului, au demonstrat ca orasul ar fi fost locuit inca din 8.000-10.000 inaintea lui Hristos.

Cu toate acestea, Damascul nu apare ca oras important pana la sosirea Aramaeanilor, nomazi semiti provenind din Mesopotamia. Acestia au construit sistemul de distributie a apei, construind canale si tunele care au maximizat eficienta raului Barada.

Aceasta retea a fost imbunatatita ulterior de romani si de Umayyazi, si formeaza in prezent baza sistemului de distribtie a apei din Damascul vechi, fiind folosit fara incetare.

Stradutele din vechiul oras fac cu ochiul turistului cu veleitati de explorator, asa ca e bine ca doritorii sa-si rezerve timp suficient la dispozitie pentru hoinareala.

Pe marginea lor se afla case venerabile ca varsta, iar deasupra capetelor turistilor, de-o parte si de alta a stradutelor, se afla balcoane care aproape se unesc.

Incredibila piata (Souk) din orasul vechi, aglomerata si galagioasa, este o alta priveliste numai buna de admirat.

Bunuri de tot felul sunt puse in vanzare de comercianti care concureaza viguros pentru atentia turistilor si negociaza cu eventualii cumparatori.

In aer se intretaie mirosurile mirodeniilor, mancarurilor si tutunului de narghilea, motiv pentru care Damascul mai este cunoscut si sub numele de „Orasul parfumat”.

Cea mai importanta atractie a vechiului Damasc este Moscheia Umayyad (scrisa uneori si Omayyad). Ridicata in anul 700 dupa Hristos, este al patrulea cel mai sfant loc al Islamului, dupa Mecca, Medina si Domul Pietrei.

Moscheea este cunoscuta si pentru imensa sala de rugaciune, ale carei podele sunt acoperite cu covoare orientale valoroase, dar si pentru mozaicurile exceptionale si curtea imensa.

Se spune ca in Moschee se afla depozitat si capul Sfantului Ioan Botezatorul, profetul Yahua pentru musulmani.

Damascul se afla la 80 de kilometri de Marea Mediterana, in depresiunea Ghutah, la poalele rasaritene ale muntilor Anti Liban, la 680 de metri deasupra nivelului marii.

Orasul are sapte porti, cele mai vechi datand din vremea romanilor – puncte importante pentru turisti. Bab Touma si Bab Sharqi sunt, probabil, cele mai vechi si mai faimoase porti ale orasului vechi.

Damascul are o clima semi-arida, iar verile sunt fierbinti, cu putina umiditate. Iernile sunt reci, cu ploi si zapezi.

Principalul aeroport al orasului se afla la o distanta de doar 20 de kilometri de centrul Capitalei, si are legaturi cu multe orase din Europa, Asia, Africa si America de Sud.

Un zbor Bucuresti-Damasc costa in jur de 200 de euro, spre exemplu. In acelasi timp, o camera la un hotel de trei stele incepe de la 40 de euro.

Sambata, 02 Mai 2009
Sursa: Ziare.com
Autor: Ana Ilie

Iranul devine prima tara din Orientul Mijlociu care cloneaza o vaca

Oamenii de stiinta iranieni au devenit primii din Orientul Mijlociu care au reusit sa cloneze o vaca, in cadrul programului de cercetare pe
celulele stem al republicii islamice.

Vaca de sex masculin, botezata Bonyana, a fost conceputa sambata in orasul Isfahan din centrul Iranului, a declarat doctorul Mohammed Hossein Nasr e Isfahani, seful Royan Research Institute.

Pe langa activitatile sale nucleare si programul spatial aflat intr-un stadiu incipient, Iranul incearca sa isi demonstreze maiestria si in alte domenii precum clonarea sau medicina.

Executivul de la Teheran a stabilit obiectivul ca tara sa devina un lider regional in stiinte si tehnologii avansate pana in anul 2025.

In 2006, Iranul a anuntat ca a clonat cu succes o oaie, iar in aprilie a spus ca a clonat o capra, pe nume Hana.

12 Iulie 2009, ora 16:22
Sursa: AGERPRES

O Uniune a Orientului Mijlociu dupa modelul UE?

Marti, 18 August 2009
Sursa: Ziare.com
Autor: Ana Ilie

Uniunea Europeana s-a cladit pe ruinele razboiului. Cu ceva rabdare, si statele din Orientul Mijlociu s-ar putea ralia in spatele unei idei similare.

Turcia este parte a Europei si in acelasi timp in afara Europei. Are ceva sanse sa devina membra a Uniunii Europene, insa nu trebuie subestimata influenta identitatii islamice turce – ca si in alte situatii, religia, civilizatia sau cultura sunt doar mantiile care ascund ciocniri de interese, este de parere The Guardian.

Dupa un sfert de secol petrecut la portile Uniunii Europene, asteptand sa fie „acceptata” in clubul select de tari crestine, Turcia are tot dreptul sa se simta frustrata. In loc sa astepte la nesfarsit, Turcia ar trebui, conform publicatiei britanice, sa profite de acest moment si sa capitalizeze de pe urma eforturilor recente de intarire a legaturilor cu statele din Orientul Mijlociu.

De la caderea Imperiului Otoman, dupa Primul Razboi Mondial, cand Mustafa Kemal Ataturk a creat o Turcie moderna si seculara, statul a taiat pur si simplu legaturile vechi de sute de ani cu Orientul Mijlociu.

In ceea ce-i priveste pe arabi, acestia le-au intors spatele turcilor in urma secolelor de asuprire otomana si de turco-centrism, acesta din urma cauzand, de altfel, prabusirea Imperiului Otoman. In plus, arabii tanjeau de mult dupa independenta.

Acum insa, acele lucruri care s-au pierdut, de-a lungul timpului, in regiune, din varii motive, merita reconstruite intr-o varianta moderna si mai corecta – stabilitatea, domnia legii, libertatea de miscare in regiune si creuzetul multietnic, multireligios.

La fel cum UE este o grupare voluntara a unei regiuni unificate de-a lungul timpului doar prin cuceririle lui Charlemagne si Napoleon, de ce n-ar deveni si Orientul Mijlociu o uniune voluntara intre fostele teritorii ale Imperiului Otoman si alti vecini dornici sa se alature initiativei, cum ar fi Iranul, ba chiar si Israelul, o data ce ajunge la pace cu palestinienii?

Provocarile unei astfel de viziuni sunt imense. Orientul Mijlociu nu este doar una dintre cele mai instabile regiuni din lume, ci si una incredibil de diversa, din punct de vedere politic, cultural si religios.

Insa in jurul carei chestiuni s-ar putea unifica Orientul Mijlociu? Sa fie limba? E drept, araba este cea mai vorbita in regiune, insa asta ar aliena turcii, kurzii si alte natii non-arabe.

Religia? Desi islamul este majoritar, o grupare in jurul acestei religii ar fi neconfortabila pentru minoritatile religioase ale regiunii – crestini, evreii, zoroastristii, druzii si altii.

Cultura? Ar putea fi un factor coagulant, dar intr-un sens foarte larg, deoarece dupa milenii de incrucisari ale diverselor imperii, oamenii din regiune impartasesc elemente ale mai multor culturi: iudeo-crestina-islamica, greco-romana, persana, mesopotamiana, egipteana etc.

In fine, cel mai bun element unificator trebuie sa fie pragmatismul, alimentat de ideea de destin comun constrans de provocari comune: lipsa de securitate si conflictele, saracia, tineretul numeros, lipsa apei, dominatia straina, etc.

Primii pasi pragmatici ai Europei au fost facuti cand un grup de sase state au infiintat Comunitatea europeana a carbunelui si otelului. In mod similar, si statele din orientul Mijlociu s-ar putea grupa in jurul resurselor vitale pentru viitorul regiunii, petrolul si apa.

Conflictele din Orientul Mijlociu

Autor: Massoulie Francois
Editura: BIC ALL
ISBN: 973-571-447-7
Preţ: 24.90 RON

Taram al conflictelor, Orientul Mijlociu datoreaza prabusirii Imperiului otoman in 1918 si impartirii sale succesive intre puterile coloniale seria nesfarsitelor crize care i-au presarat istoria:

Emiratul caucazian de la Marea Neagră

Autor Carmen Gavrila
Data 6 oct 2008

Sursa: Adevarul

După războaiele cecene, naţionalismele din Caucazul de Nord au lăsat încet loc unui jihad cu tentă marxistă. Caucazul urmează traiectoria Magrebului, unde opoziţia secular-naţionalistă din anii ’80 şi ’90 a fost înlocuită de mişcări radicale islamice.

Dacă în anii ’90 Rusia se confrunta în Caucaz cu naţionalismul mozaicului de etnii, în special cel cecen, acum are de a face cu o forţă net superioară – islamul radical, de tip wahabit, în melanj cu tezele marxiste de justiţie socială.

Atlasul popoarelor din Orient. Orientul Mijlociu, Caucaz, Asia Centrala

Autor(i) Andre Sellier, Jean Sellier
Editura Niculescu. http://www.niculescu.ro
Anul apariţiei 2006
ISBN: 978-973-568-057-6
Preţ site: 44.96 lei Reducere: 25% / 14.99 lei (Preţ librării: 59.95 lei)

Despre atlasele popoarelor