UNDE SE AFLĂ “ORIENTUL MIJLOCIU EXTINS”?

ÎN CONTEXTUL UNOR MULTIPLE REPREZENTĂRI ALTERNATIVE ale ceea ce înseamnă “Orientul Mijlociu” (“clasic”, “Middle East and North Africa” – uzual MENA, “[pan-]-arab, musulman, “mediteranean”, “lărgit plus Africa de Nord”, etc.) varianta regiunii “extinse” “Greater Middle East”, uneori tradusă alternativ “Marele Orient Mijlociu” şi avansată de deopotrivă administraţia Bush şi de membri ai comunităţilor academic şi de cercetare pare cea dominantă la momentul prezent. Ca o necesară precizare preliminară, se cuvine însă subliniat faptul că noul concept Greater Middle East (GME) nu a fost “inventat”[1] de administraţia Bush după 11 septembrie, ci preluat din spaţiul academic american de după Războiul Rece [2]. El pare oricum a se bucura de un notorietate şi o viteză de propagare remarcabile în spaţiile academic, al mass media şi respectiv al practicii politice, o bună mărturie în acest sens constituind-o numărul impresionant de afişări operate de motoarele de căutare de pe reţeaua World Wide Web, cu zeci de milioane de menţiuni ale sintagmei de căutat “Greater Middle East” [3].

Ca arie geografică desemnată, nu există în fapt o variantă unanim acceptată a ceea ce acoperă ca realitate geografică eticheta “Orient Mijlociu Extins” astfel încât pentru validitatea analizei şi concluziilor noastre este necesară – cu atât mai mult în contextul secţiunii de faţă – operarea unor demarcări între palierele empiric (ce se constată în realitatea observabilă, prin analiza primară, dar şi secundară a unor statistici, discursuri, etc. “nefiltrate” de interpretarea altor analişti), normativ-oficial (ceea ce enunţă documentele oficiale şi declară decidenţii în discursuri) şi respectiv academic-jurnalistic (practic analiza secundară a celor primare operate de universitari, jurnalişti şi alţi actori ai sferei non-politice).

Unul din motivele – probabil cel mai important – pentru care se remarcă o multitudine de reprezentări geostrategice şi subsecvent de perspective asociate termenului-umbrelă “GME” este diversitatea internă constitutivă sferei de formulare a politicii externe americane de după Războiul Rece. Explicată în literatura de specialitate care s-a dedicat proceselor de decision-making prin apelul la “modelul organizaţional”, aceasta realitate policentrică din sfera decision-making-ului se structurează primar, pentru cazul SUA, în cinci sub-sfere, de multe ori nearmonizate şi necoordonate între ele: a.) politico-diplomatică a Departamentului de Stat; b.) militară a Pentagonului; c.) a serviciilor de informaţii asociată diverselor agenţii specializate (în frunte cu CIA); d.) a grupurilor de interese economice, modelată de concernurile petroliere uriaşe (de genul Chevron, până nu demult Unocal, etc., care în zonele bogate în petrol din lume în care sunt active tratează de multe ori de la egal la egal cu guvernele locale); e.) a ONG-urilor influente din sânul societăţii civile americane, cu activitate internaţională (uneori opozante notorii ale politicii oficiale a administraţiei Bush, precum e cazul Open Society Institute condus de George Soros.

Pe scurt aşadar, principala sursă profundă a acestor discordanţe în reprezentarea “GME” rezidă în multiplicitatea actorilor care operează reprezentarea şi se implică în procesul decizional al formulării politicii externe – de la diplomaţi la militari de carieră, de la universitari căutând obiectivitatea ştiinţifică la jurnaliştii în căutare de senzaţional, şi nu în ultimul rând societatea civilă prin vocile ei de prim plan – actori extrem de diverşi şi cu reprezentări specifice şi uneori foarte diferite a realităţi denumite de “GME”.

Astfel, în varianta oficială a sferei politico-diplomative, “GME” “se referă la ţările lumii arabe, plus Pakistan, Afghanistan, Iran, Turcia şi Israel” – reprezentare asumată în draft-ul de “Parteneriat cu Orientul Mijlociu Extins” propus de către guvernul american omologilor din cadrul G8 în pregătirea summitului din 2004 al grupului. Reprezentarea este tributară, cum lesne se poate observa, celor care în 1997 patentau denumirea “Orient Mijlociu extins”: “regiunea începe cu Africa de Nord şi Egipt şi Israel şi coasta estică a Mediteranei şi se întinde dincolo de Golful Persic până în Afghanistan şi Pakistan”.

Dincolo de discursul oficial însă, mai mulţi comentatori încadraţi sferelor mai ales academică, dar şi jurnalistică, includ etichetei şi republicile musulmane ex-sovietice ale Asiei Centrale, într-o zonă “extinsă” a Orientului Mijlociu de o importanţă crucială în geostrategiile viitorului, prin localizarea ei între NATO (prin Turcia), Rusia şi respectiv China. În exact acest sens factual, al formulării şi implementării strategiilor de securitate americane în spaţiul euro-asiatic, Stephen Blank de pildă sugera că recentele intervenţii militare ale SUA în Afghanistan şi Irak au consemnat o veritabilă “revoluţie strategică”, fundamentată de o reprezentare unitară din punct de vedere geostrategic a spaţiului întins din Maghreb până la frontiera cu China (prin Afghanistan şi Pakistan) şi Rusia (prin Kazahstan) şi incluzând chiar Asia de Sud:

Într-adevăr, din punct de vedere al operaţiunilor militare, este posibil să vorbim de un Orient Mijociu extins care se întinde din Turcia până în Afghanistan şi care poate că sub anumite aspecte include în toată Africa de Nord. De asemenea, acum este evident şi pentru observatorii din exterior [faptul, n.n.] că reconceptualizarea acestui spaţiu strategic include Asia de Sud [5].

Observaţia îşi identifică o acoperire integrală în realitatea internaţională a momentului. Din seria observatorilor străini confirmând teoria, îl putem aminti pe turcul Pinat Bilgin, care într-un studiu comparativ al unor diferite reprezentări geopolitice şi strategice ale Orientului Mijlociu, includea ca subregiuni încadrate GME: Orientul Mijlociu “clasic” – Peninsula Arabă până la Mediterana şi Marea Neagră, inclusiv Turcia plus Maghrebul, Caucazul, Afganistanul, Pakistanul şi statele musulmane din Asia Centrală foste republici sovietice [6].

Ca moment de referinţă în reformularea strategiei euro-asiatice a SUA, seria de atentate de la 11 septembrie 2001 ar fi cea care, în opinia lui Blank, a eliminat orice posibil dubiu care ar mai fi existat cu privire la faptul că în afara Afghanistanului (ca focar de instabilitate regională) trebuie luaţi în calcul şi vecinii săi – Iranul la vest, republicile ex-sovietice din nord şi respectiv China la est. Surprinzător numai în aparenţă, o atare delimitare strategică implicită operată de către strategii SUA coincide deplin cu ceea ce Zbigniew Brzezinski denumea “Balcanii Euroasiaticii” şi considera a fi “regiunea cea mai instabilă şi periculoasă, care ar putea arunca planeta în haos”. Prescriptiv, strategul american considera că “SUA nu au de ales”: “[e]le trebuie să menţină o minimă stabilitate într-o regiune alcătuită din state care se tot clatină” [7].

Consecutiv, cele două regiuni odinioară considerate separate ale Caucazului şi Asiei Centrale pe de o parte şi Orientului Mijlociu pe de altă parte ar fi actualmente reprezentate ca un unic “teatru de operaţiuni militare” [8] în calculele strategilor americani. În acest teatru integrat, după intervenţiile militare în Afghanistan şi Irak, Iranul (deloc întâmplător, exact statul cel mai susceptibil de o intervenţie militară americană şi/sau israeliană) a rămas singura “veriga lipsă” într-un “coridor” strategic de influenţă americană de-a lungul segmentelor Turcia (membru NATO) – Irak (actualmente ocupat de trupe americane) – Afghanistan/Pakistan. Un atare coridor ar extinde aşadar influenţa militară a SUA (prin intermediul Turciei ca membru NATO) până în inima Asiei, la frontiera directă cu China, prin Afghanistan sau Pakistan. Or judecând situaţia prezentă în coroborare retrospectivă cu iniţiativele Pactelor de la Saadabad (1937) şi de la Baghdad (1954-1955), crearea şi controlul unui “coridor” eurasiatic de influenţă pare un macro-obiectiv vechi de decenii al strategilor occidentali, fie aceştia britanici sau americani – un obiectiv asemănător, ca durata a urmăririi sale, cu cel rus al accesului la “mările calde”, vechi de pe vremea lui Petru cel Mare.

În această lumină, includerea statelor musulmane din Asiei Centrale în aria adiacentă denumirii “Orient Mijlociu extins” pare nu doar deplin justificată, ci şi extrem de tentantă ca exerciţiu de analiză geostrategică. Totuşi, dezbaterea rămâne departe de a fi fost tranşată. Dincolo de complicarea şi extinderea obiectului analizei în detrimentul palierului descriptiv-explicativ la nivelul literaturii academice, există inclusiv argumente de ordin politic şi strategic formulate de diverşi observatori că o zonă extinsă cuprinzând Orientul Mijlociu “clasic”, Caucazul şi întreaga Asie Centrală nu poate fi realmente considerată ca un tot unitar geostrategic. Britanicul Roy Allison de pildă, de la Royal Institute of International Affairs, evidenţia în 2001 dificultatea stabilirii unor parametri sau ai unui conţinut comun pentru o zonă “caspică” de securitate care să cuprindă într-un tot integrat Transcaucazia şi Asia Centrală, exceptând poate securizarea producţiei şi transportului produselor energetice. Similar, Lena Johnson de la Swedish Institute of International Affairs chestionează existenţa unei strategii americane la nivel global care să se adreseze în mod unic şi integrat celor două zone, aceasta dincolo de problematica distinctă a Orientului Mijlociu [9]

Concluziv, nu există un (unic) “Orient Mijlociu extins”, definirea şi delimitarea ariei astfel denumite diferind de la un autor la altul, în funcţie de provenienţă, arie de activitate, interese particulare, etc. Ca importanţă, notorietate şi implicaţii, se disting grosso modo trei maniere de reprezentare a regiunii. Prima, a discursului politic oficial (a se înţelege american), include ariei cele 22 de state membre ale Ligii Arabe, cărora li se adaugă Turcia, Israel, Iran, plus Afghanistan şi Pakistan. A doua, neoficială, dar facil recognoscibilă în calculele strategilor americani (posibil şi ruşi şi chinezi) şi tributraă “revoluţiei strategice” din ultimii ani, reprezintă zona contiguă dintre Nordul Africii şi Asia Centrală, amândouă incluse, ca pe un spaţiu distinct şi unic din punct de vedere geostrategic, teren al competiţiei tot mai tot mai vizibile dintre SUA, Rusia şi China. În sfârşit, sfera academică şi de cercetare găzduieşte opinii divergente asupra ceea ce înseamnă “Orient Mijlociu extins”, curentul dominant părând a da câştig de cauză reprezentării oficiale în care frontiera estică a zonei în discuţie coincide cu graniţele dintre Afghanistan şi Pakistan pe de o parte şi China pe de altă parte. În cadrul acestei multiplicităţi de reprezentări, singura certitudine pare a rămâne faptul că spaţiul dintre Mauretania şi Asia Centrală s-a conturat ca principal teren de dispută a confruntării triadice SUA-Rusia-China. Deloc întâmplător, în exact acest spaţiu, după 9/11 SUA şi-au amplasat rapid baze şi facilităţi în 13 ţări, aici s-au consemnat deja două conflicte militare la scară largă (Afghanistan şi Irak), în acest spaţiu se centrează spiritual cele trei mari religii monoteiste ale lumii şi în el se cantonează în cea mai mare parte a sa blocul civilizaţional islamic şi tot aici se află aproape 3/4 din rezervele de ţiţei ale lumii – ingredientele viitorului “Mare Joc” pe “tabla de şah” a lumii.

———————
NOTE:
[1] Şi, chiar dacă ar fi fost cazul, aceasta nu ar trebui să surprindă; practica administraţiilor SUA de redenumire şi/sau reinterpretare unilaterală a unor concepte de altfel consacrate academic şi politic, sfidând literalmente comunitatea internaţională şi normele în vigoare, nu este câtuşi de puţin nouă. Trei bune exemple pot fi amintite într-o retrospectivă sumară. În “criza rachetelor cubaneze” din 1962 bunăoară, Kennedy a ales să califice oficial operaţiunea flotei americane de izolare a Cubei un act de “carantină”, în contextul în care “blocada” (ceea ce se întâmpla în realitate) constituia, conform legislaţiei în vigoare la acea vreme, “un act de război” şi atrăgea consecinţe conforme. Mai recent, pentru a eluda prevederile Convenţiilor de la Geneva, Pentagonul a catalogat deţinuţii suspecţi de legături cu al-Qai’da de la Guantanamo Bay “combatanţi în afara legii”, şi nu “prizonieri de război”, aşa cum era de fapt cazul. În sfârşit, quasitotalitatea documentelor oficiale ale Casei Albe justifică intervenţia din Irak şi îşi axează în general actuala politică de securitate pe dreptul de “preempţiune” când în realitatea dreptului internaţional şi a literaturii relaţiilor internaţionale ar fi vorba, în cel mai bun caz, de un război “preventiv”. Pentru detalii în această privinţă, vezi Michael Byers, “Terrorism, the Use of Force and International Law after 11 September” (în International Relations 16(2): 155-170), 2003, pp. 162-3; Barry Carter şi Phillip Trimble, International Law (New York: Aspen Law and Business, 1999); Michael Walzer, Just and Unjust Wars: A Moral Argument with Historical Illustrations (New York: Basic Books, 1977).
[2] Blackwill, Robert D., and Michael Stürmer, ed. Allies Divided: Transatlantic Policies for the Greater Middle East (Cambridge, MA: MIT Press, 1997) şi Zalmay Khalilzad, “Challenges in the Greater Middle East” (pp. 191-217 în David C. Gompert şi Stephen F. Larrabee, ed. America and Europe: A Partnership for A New Era, Cambridge: Cambridge University Press, 1997).
[3] Pentru data de 5 martie 2006, motorul de căutare Google indica 38,9 de milioane de menţiuni ale etichetei “Greater Middle East”, Yahoo 27,3 milioane, iar Altavista 27,2 milioane.
[4] Vezi Blackwill şi Stürmer, op. cit., p. 38. Această reprezentare geografică a “GME” este în general cea avansată de cercetătorii de la RAND corporation, dar acceptată şi de destui alţi analişti.
[5] Stephen Blank, “The Greater Middle East and Its Strategic Profile” (în Alternatives: Turkish Journal of International Affairs 3(1), 2004), p. 2.
[6] Pinat Bilgin, “Whose ‘Middle East’? Geopolitical Inventions and Practices of Security” (în International Relations 18(1), 2004), p. 27.
[7] Jean-Marie Chaubvier, “Dezagregarea Rusiei şi Iranului, un obiectiv al SUA?” (reprodus în Lumea 8(136), 2004, pp. 16-7). Mai mult, în extensia aprecierilor sale, Brzezinski sugerează sotto voce oportunitatea implicării SUA în regiune în direcţia dezintegrării teritoriale a Rusiei şi Iranului, identificate ca principali factori de instabilitate regională şi totodată ameninţări pentru SUA.
[8] Concept preluat de la termenul sovietic Teatr’ Voennikh Deistvii.
[9] Roy Allison şi Lena Johnson, ed. Central Asian Security: The New International Context (Washington, D.C.: Brookings Institution Press, 2001).

Sursa: AlterMedia România
Ionut Apahideanu

UN ORIENT MIJLOCIU, DOUĂ ORIENTE MIJLOCII, TREI…

SIMILAR ALTOR CONCEPTE CENTRALE vehiculate uneori până la demonetizare – pentru cazul ştiinţelor sociale s-ar putea aminti neexhaustiv “democraţie”, “autodeterminare”, “putere” – termenul “Orientul Mijlociu” ca denumind în primul rând o arie geografică constituie în continuare obiectul unor delimitări extrem de diferite între ele, tribuitare unor origini diferite ale autorilor, formaţiei lor profesionale şi nu în ultimul rând, naturii intereselor lor politice. Pe fondul acestei veritabile “nebuloase” conceptuale, o sumară incursiune în istoricul terminologic al ariei, precum în cele ce urmează, nu va spulbera confuziile, însă măcar – dacă gluma e permisă – ne permite să fim confuzi la “un nivel superior”.

Eticheta “Orientul Mijlociu” îşi identifică o istorie de aproximativ un secol şi jumătate, mulţi istorici atribuind paternitatea termenului, cel puţin ca publicare într-un document oficial, ofiţerului de marină SUA Alfred Thayer Mahan, autor al unor studii remarcabile la acea vreme de strategie navală. Într-un articol publicat în 1902 în The National Review, Mahan sugera că Marea Britanie ar trebui să-şi asume responsabilitatea menţinerii securităţii în zona Golfului Persic şi a coastelor sale – “Orientul Mijlociu” – în scopul securizării rutelor comerciale spre India şi al menţinerii în şah a Imperiului Ţarist : “Orientul Mijlociu, dacă mi-este permis să adopt acest termen pe care nu l-am întâlnit, va avea nevoie într-o bună zi de o Malta a sa, ca şi de un Gibraltar… Marina britanică ar trebui să aibă facilitatea de a-şi concentra forţa, dacă se iveşte ocazia, asupra Adenului, Indiei şi Golfului” [1].

Contextualizând istoric şi regional evenimentele, una din versiunile larg acceptate sugerează că termenul a fost preluat de Mahan de la cercurile Oficiului Britanic din India, în care termenul “Orient Mijlociu” ar fi fost uzitat în anii 1850 pentru a denumi Persia şi teritoriile adiacente din Golful Persic şi din Asia Centrală. În acelaşi an cu publicarea articolului lui Mahan, lucrarea Nearer East a lui D.G. Hogarth unea teritoriile dintre Balcani şi Balucistan sub denumirea deja consacrată la acea vreme de “Orient Apropiat”, statuând totodată că “Orientul Apropiat este un termen la modă [folosit, n.n.] pentru [a denumi, n.n.] o regiune pe care bunicii noştri se mulţumeau să o numească simplu Est. Probabil că puţini pot spune siguri pe ei care ar trebui să-i fie limitele şi de ce”[2]. În sfârşit, alţi autori indică o referire precedentă la “Orientul Mijlociu”, cu câţiva ani înainte, dintr-un articol publicat de generalul marinei britanice Sir Thomas Edward Gordon [3].

Cert este că până la începutul secolului trecut, regiunea dintre Europa, Marea Neagră, Mediterana, Africa şi Asia Centrală a purtat diverse denumiri în diverse epoci. Astfel, în Antichitate şi Evul Mediu Timpuriu, regiunea în sine a tins să fie denumită în funcţie de statul sau statele dominante zonal; existau ca atare provinciile de coastă ale Imperiului Persan, cele orientale ale Imperiului Roman, zona de miazănoapte a Bizanţului, Califatul Arab, iar în perioada Cruciadelor se uzita eticheta “Ţara Sfântă”, cu referire la actualul teritoriu israelo-palestinian.

O primă denumire a ariei distincte emerge în timpul Imperiului Otoman, sub a cărui dominaţie pentru regiunea coastei de est a Mediteranei s-a folosit demunirea “Levant”. În paralel (sec. XVI-XVIII) circula şi denumirea de inspiraţie franceză “Orientul Apropiat” pentru definirea zonei de interes a Franţei, care la acea vreme nu depăşea frontierele Imperiului Otoman, limitându-se la zona de coastă a actualelor state Egipt, Cipru, Siria Liban şi Israel.

Ulterior, în decursul secolului al XIX-lea, pe măsură ce în aria de cunoaştere a ţărilor europene au intrat suprafeţe tot mai mari din Africa şi Asia, s-a cristalizat pregnant nevoia unui termen geografic de sine stătător care să acopere ţările din nord-estul Africii şi sud-vestul Asiei. În acest context a apărut şi denumirea propusă de căpitanul Mahan, aceea de “Orient Mijlociu”.

Dezbaterea, mai ales pe marginea denumirilor “Orient Mijlociu” şi “Orient Apropiat”, a continuat însă inclusiv în primele decenii ale secolului al XX-lea. În încercarea de a delimita între cele două regiuni, imediat după “Marele Război”, cartografii britanici au optat pentru a plasa în aria numită “Orient Apropiat” Balcanii, Turcia, Cipru, Siria, Libanul, Palestina, iar ocazional şi Egiptul, în timp ce “Orientul Mijlociu” era considerat a se referi la Persia, Irak, Transiordania, Arabia Saudită şi celelalte state mai mici din Peninsula Arabă, existente la acea vreme sau cu independenţă obţinută după al doilea război mondial [4].

Treptat, eticheta “Orientului Mijlociu” a depăşit localizarea geografică delimitată de Mahan şi şi-a extins gradual anvergura geografică de la zona Golfului Persic spre vest, acoperind gradual “Orientul Apropiat” şi incluzând uneori şi Africa de Nord, aceasta în special în perioada interbelică, pari passu cu descoperirea unor bogate zăcăminte de petrol în Peninsula Arabă şi cu valurile de imigraţie evreiască (Aliyah) în zona Palestinei la acea vreme sub administrare britanică mandatată de Liga Naţiunilor.

Apoi, în timpul celui de al doilea război mondial, strategii britanici au extins acoperirea termenului “Orientul Mijlociu” asupra tuturor teritoriilor asiatice şi nord-africane la vest de India, extensie preluată ca atare şi de către SUA la momentul intervenţiei lor în regiune în timpul războiului. Beneficiind după al doilea război mondial şi de insituirea limbii engleze ca limbă de largă circulaţie internaţională (language of wider communication, LWC), în timp s-a împământenit delimitarea de sorginte britanică a Orientului Mijlociu [5] ca reunind teritoriile actualelor state din Maghreb (Maroc, Algeria, Tunisia, Libia), Egipt, Palestina şi Israel, Iordania, Liban, Siria, toate statele Peninsulei Arabe şi Turcia.

În sfârşit, după al doilea război mondial, această ultimă delimitare de sorginte occidentală s-a transformat în ţinta a multiple critici formulate de actori din interiorul Orientului Mijlociu, care îi imputau, inter alia, incapacitatea sublimării “ethos”-ului regiunii, concomitent cu ignorarea complexităţii ei interne. Din nefericire, nici variantele endogene nu au reuşit să ofere o delimitare a regiunii exactă sau acurată din multiple puncte de vedere. Spre exemplu, versiunea unui “Orient Mijlociu musulman” exclude din perimetrul considerat statele Israel şi nici nu furnizează, prin uzul strict al criteriului religios, necesara diferenţă specifică a regiunii în raport cu alte regiuni populate majoritar de musulmani, precum Asia Centrală, sau statele din Pacific (Indonezia, Malaysia). Similar ca incapacitate operaţională, versiunea unui “Orient Mijlociu arab” (al-şarq al-ausāţ) exclude ab initio din regiune statele Israel, Turcia, Iran, nemaivorbind de Pakistan, Aghanistan şi, contiguu, republicile musulmane ex-sovietice din Asia Centrală.

Explicabil astfel prin multitudinea şi diversitatea specifică a modalităţilor de reprezentare geografică ale aceleiaşi denumiri – fiecare căutând “specificul” regiunii, şi toate de regulă determinate fie de interese geostrategice calculate, fie de apartenenţa la tradiţii şi discipline ştiinţifice diferite (istorie, geografie, antropologie, relaţii internaţionale studii strategice şi de securitate etc.), un reputat istoric al regiunii exclama retoric în chiar titlul articolului său: “[u]nde este Orientul Mijlociu?” [6]. Întrebarea îşi păstrează o remarcabilă actualitate, nu atât din punct de vedere al definirii şi delimitării geografice (geofizice şi geopolitice) a ariei – una dacă nu unanim acceptată, cel puţin majoritar sedimentată, cât al perspectivelor, calculelor şi practicilor de securitate regională, aşadar din perspectiva studiilor strategice şi de securitate.

De la acest al doilea punct de vedere se revendică şi titlul articolului de faţă şi de la el pornind se conturează de altfel şi caracterul alternativ al cel puţin nouă reprezentări abordări conforme ale securităţii în “Orientul Mijlociu” la momentul prezent, cu delimitări ale regiunii uneori substanţial diferite între ele: 1.) “clasică”din perioada Războiului Rece – acoperind întreaga Peninsulă Arabă, plus Turcia, Egipt şi Iran, Iran; 2.) (pan-)arabă, concentrată asupra al-Alam al-Arab (lumea arabă) şi acoperind toate cele 22 state membre ale Ligii Arabe; 3.) islamică – reprezentând regiunea Orientului Mijlociu ca parte integrantă, inseparabilă a al-Alam al-Islami şi găzduind cele trei oraşe sfinte ale Islamului – Mecca, Medina şi Ierusalimul (de Est); 4.) mediteraneană (“Procesul Barcelona” lansat în 1995), adresată în diverse formule de dialog şi cooperare doar statelor riverane Mediteranei (dar cu o versiune 5.) propusă în 2004 spre a fi “extinsă” “la est de Iordania”; 6.) a Orientului Mijlociu “extins” (Greater Middle East) avansată de administraţia americană şi forma ei substanţial revizuită 7.) “a Orientului Mijlociu lărgit şi Africii de Nord (BMENA), formulată conceptual la summitul G8 din 2004, de la Sea Island, Georgia 8.) rusă actuală; 9.) chineză. Practic, nu există aşadar un Orient Mijlociu, ci, forţând pluralul, multiple “Oriente Mijlocii”. Şi pentru că în general, aşa cum exprima Einstein, formularea problemei este cheia soluţionării ei, demarcările între aceste reprezentări şi izolarea cu acurateţe a fiecăreia dintre ele reprezintă precondiţia fundamentală a oricărei abordări a securităţii în regiune

———-

[1] apud Roderic H. Davison, “Where is the Middle East?” (în Foreign Affairs 38(4), 1960), p. 667.
[2] Benjamin W. Porter, “Major Statement: Middle East”. Department of Anthropology; University of Pennsyvania, p. 1, n. 3.
[3] Pinar Bilgin, “Inventing Middle Easts? The Making of Regions through Security Discourses” (pp. 10-37 în Bjørn Ulav Utvik şi Knut S. Vikør, ed. The Middle East in a Globalized World, Bergen: Nordic Society for Middle Eastern Studies, 2000).
[4] J. M. Wagstaff, The Evolution of Middle Eastern Landscapes. An Outline to A.D. 1840 (Londra: Croom Helm, 1985), p. 4.
[5] Denumirea “Orient Mijlociu” având finalmente câştig de cauză în faţa celei “Orient Apropiat”, Sir Percy Loraine, membru marcant al Royal Geographic Society, conchidea cu fineţea tipică umorului britanic: “when I was an appreciably younger man, there used to be a Near East and a Middle East. Now apparently there is only a Middle East” (apud Davison, op. cit., pp. 670-1).
[6] Davison, op. cit. , p. 669

Sursa: AlterMedia România
Ionut Apahideanu

Cine este Hamas?

Peste 1.000 de persoane si-au pierdut viata in Fasia Gaza in urma operatiunii Ploaie de Plumb declansata de Israel, incheiata sambata noapte in urma unui anunt oficial al premierului israelian Ehud Olmert.

Motivul invocat pentru declansarea ofensivei au fost tirurile de rachete palestiniene care loveau necontenit teritoriul sau. Pe de alta parte, liderul biroului politic al organizatiei, Ab Marzouq, declara cu o saptamana inainte de incetarea focului pentru Al-Jazeera ca mobilul operatiunii este unul politic, acela de a inlatura de la putere Hamas.

„Adevaratul motiv pentru care Israel a atacat Gaza este unul politic, schimbarea guvernului Hamas din Fasia Gaza – isi doresc asta de cand organizatia a castigat alegerile – si nu tirurile de rachete. Au mai incercat sa slabeasca sprijinul Hamas prin embargoul economic, au mai incercat sa convinga Fatah sa lupte impotriva noastra, insa nu au reusit, si acum actioneaza singuri”, a declarat Abu Marzouq, liderul biroului politic al Hamas.

Infiintata in 1987

Organizatia Hamas a fost constituita in 1987, in urma conflictelor initiate de arabii ce traiau in teritoriile ocupate de israeliti, numite si Prima Intifada. Hamas s-a desprins din miscarea Mujama, un partid politic fara ambitii militare.

„Hamas este de fapt o organizatie de eliberarea nationala fondata de Sheikh Ahmed Yassin, o figura religioasa. A fost fondata in 1987 in opozitie cu Miscarea Nationala de Eliberare Palestiniana, care devenise extrem de corupta si ineficienta. In mod ironic, la inceput a fost sprijinita de catre Israel, ca modalitate de a diviza poporul palestinian, insa a devenit rapid un monstru.

A devenit rapid o organizatie politica si sociala eficienta in ceea ce priveste rezistenta impotriva Israelului”, arata Eric Margolis, membru al Institutului International de Studii Strategice, intr-un interviu acordat The Real News.

Numele organizatiei este un acronim al expresiei Harakat al Mawqawama al Islamiyya, care inseamna „Miscarea Islamica de Rezistenta”.

Nu se stie exact cati membri are organizatia, insa se stie ca exista zeci de mii de simpatizanti in toata lumea. La moartea lui Sheikh ahmed Yassin, se stie ca aproximativ 200.000 de persoane au iesit in strada sa il conduca pe ultimul drum.

Aripa militara

Aripa militara a Hamas o reprezinta Brigada Izz-Din al-Quassam, care deseori comite acte teroriste. Aceasta parte a organizatiei are peste 1.000 de membri.

O alta parte a organizatiei are rolul de a se ocupa de educatie si de asa-zise acte de caritate in randul palestinienilor. Se estimeaza ca o mare parte din bugetul organizatiei, considerat a fi de aproximativ 70 de milioane de dolari anual, este destinat activitatilor sociale.

Hamas este pe lista de organizatii teroriste a Statelor Unite, Canadei, Israelului si Uniunii Europene si este responsabila de uciderea a peste 500 de persoane in atacuri sinucigase sau cu bomba inca din 1993. Sheikh Ahmed Yassin si Sheikh Ahmed Rantissi, lideri ai Hamas, au fost asasinati de Israel, motiv pentru care organizatia are acum sediul in subteran, in Fasia Gaza, teritoriu pe care il controleaza. Israelul s-a retras din Gaza in 2005, in urma unui acord.

Tintele atacurilor Hamas sunt in Israel, insa organizatia respinge cu violenta orice interventie a gruparilor politice rivale. Conflictul cu Fatah dureaza inca din 2003.

In ianuarie 2006, candidati ai Hamas au castigat alegerile parlamentare palestiniene, obtinand o majoritate politica, iar in iunie 2007 Hamas a reusit sa elimine din Fasia Gaza organizatia rivala Fatah, dupa o lovitura de stat sangeroasa. Membri ai Fatah erau impuscati in genunchi dupa care erau aruncati de pe acoperisurile caselor, si cel putin un membru Fatah a fost transat si trimis familiei sale in bucati, arata Mideast.org.

Primul atentat sinucigas

Primul atentat sinucigas revendicat de Hamas a avut loc in aprilie in 1993. Din cauza ca este o organizatie terorista, reprezentanti ai Hamas nu au fost prezenti la negocieri oficiale ale liderilor din regiune cu privire la solutionarea conflictelor.

Pe 19 iunie 2008, Israel si Hamas au incheiat un armistitiu pe o perioada de sase luni, care insa nu a fost reinnoit, organizatia acuzand ca Israelul nu si-a respectat angajamentele de a mentine granitele cu Fasia Gaza deschise si nu a permis patrunderea ajutoarelor umanitare in regiune. Israelul la randul sau a acuzat ca tirurile cu rachete nu au incetat.

„Termenul de terorist este infiorator, in principiu pentru ca este un termen folosit in propaganda. Daca intrebi membri Hamas despre terorist, iti vor spune: Daca am avea si noi tancuri si nave si avioane cum au americanii si statele europene, le-am folosi.

Dar nu avem, asa ca folosim atentatele sinucigase”, explica Eric Margolic, subliniid faptul ca Hamas foloseste violenta pentru a raspunde ocupatiei israeliene.

Hamas isi recruteaza membri din randul tinerilor musulmani credinciosi, care au un singur lucru in comun: ura fata de Israel. Familiile teroristilor sinucigasi primesc intre trei si cinci mii de dolari dupa ce se desfasoara un atentat cu bomba, dar si asigurarea ca baiatul a murit ca un martir in razboiul sfant.

Scopul principal al Hamas este distrugerea statului israelian si fondarea, in locul sau, a unui stat islamic palestinian, dupa cum se arata in Carta Hamas, articolul 7: „Hamas asteapta sa implineasca voia lui Allah, indiferent cat timp dureaza.

Profetul Mohamed a spus: Ceasul Invierii nu va veni pana cand musulmanii nu se vor fi luptat cu evreii; pana cand evreii nu se vor ascunde sub copaci si sub pietre, iar pietrele vor striga: O, musulmani! Se ascunde un evreu sub mine, veniti sa-l omorati!”.

Duminica, 18 Ianuarie 2009
Sursa: Ziare.com
Autor: Livia Stroie

Condamnat la moarte, pentru ca l-a contactat pe premierul Israelului

Un yemenit acuzat ca a comunicat prin internet cu premierul israelian Ehud Olmert, pentru a complota impotriva statului Yemen, a fost condamnat la moarte luni.

Totodata, doi dintre complicii sai au primit pedepse cu inchisoarea, a informat o sursa judiciara din Sanaa pentru AFP.

Bassam al-Haidari, 26 ani, a primit pedeapsa capitala, Imad al-Rimi, de 23 de ani, a primit cinci ani de inchisoare, iar Abdallah al-Mahfal, 24 de ani, trei ani de inchisoare, potrivit verdictului tribunalului din Sanaa.

Cei trei sunt judecati de la 10 ianuarie, sub acuzatia de „contact cu o tara inamica”. „Este nedrept”, a spus al treilea acuzat, in timp ce ceilalti doi au ramas impasibili la anuntarea verdictului.

Potrivit actului de acuzare, Bassam al-Haidari a luat initiativa de a-i trimite un e-mail premierului de la Tel Aviv, in care a scris: „Noi suntem Organizatia Jihadul islamic si voi sunteti evrei. Insa sunteti cinstiti si noi suntem dispusi sa actionam”.

Potrivit actului, Bassam al-Haidari, alias Abou Ghait, a primit „un raspuns de la premier, in care scria „Suntem gata sa va sustinem”.

In toata perioada procesului, cei trei inculpati s-au declarat nevinovati.

I.O.
Luni, 23 Martie 2009
Sursa: Ziare.com