Arhiva

Posts Tagged ‘război’

Conceptul taqiyya

Ianuarie 6, 2010 Lasă un comentariu

ISLAM-IC ŞI ISLAM-IST: EXPLICAŢII ŞI IMPLICAŢII ALE DIFERENŢEI DE SUFIX (II)

DEŞI NU SE BAZEAZĂ pe critici ale reprezentativităţii unor astfel de eşantioane sau ale altor aspecte tehnice legate de tehnica eşantionării, etc., tabăra celor care contestă acurateţea şi/sau utilitatea distincţiei “islamic” versus “islamist” construieşte o altă argumentaţie, pornind de la palierul teoretic-conceptual şi coborând la cel empiric, în care sunt invocate, oarecum firesc, alte sondaje.

Astfel, în palierul teoretic, autori precum Andrew Campbell (articolele sale mass media din anul 2005) introduc în discuţie conceptul de taqiyya, cu înţelesul de “disimulare”, “camuflaj”, “mască”. Ca instrument, practica taqiyya ar servi inducerii în eroare pentru a purta Jihadul (militar), iar motivarea sa religioasă s-ar regăsi în Coran. Conform aceluiaşi comentator, Coranul ar reprezenta taqiyya ca pe o “manta a credinciosului”, căruia, în funcţie de circumstanţe, îi sunt permise “chiar negarea Islamului” (surah 106:6), “prietenia cu necredincioşii” (surah 3: 28) şi “consumul de mâncare interzisă” (surah 5:6 şi 3: 119), toate acestea fiind revendicate în jurisprudenţa islamică de la precedentul coranic al “subterfugiului de a te apăra de duşmani [care, n.n.] se găseşte în fuga lui Mahomed de la Mecca la Medina” (surah 4: 157).

De aici pornind [1], pentru Campbell, pretenţiile că Jihadul ar fi doar o stare subiectivă şi psihologică a unei lupte interioare “întru” Allah şi un “fenomen psihologic individual” ar fi nimic altceva decât taqiyya, întrucât în termeni contemporani, Jihadul ar însemna de facto “război sfânt” în sensul fizic şi orientat spre exterior al termenului. Mai mult, acelaşi comentator apreciază tot drept taqiyya şi ca destul de frecventă practica “pozării” în “[musulman] moderat”, care astfel induce în eroare guvernele occidentale, serviciile de informaţii, agenţiile de implementare legislativă, decidenţii politici şi nu în ultimul rând, publicul larg. Iar pentru a-şi susţine argumentul, Campbell face apel la autoritatea lui Daniel Pipes, un avocat fervent al tezei existenţei unei majorităţi musulmane “moderate”, care – e adevărat – admite totuşi că “[e]xistă o mulţime de fals-moderaţi fâcând chiar paradă [de această moderaţie, n.n.] şi care pot fi dificil de identificat chiar şi pentru cineva ca mine, care a dedicat multă atenţie acestui subiect”.

Mai mult chiar, acelaşi islamolog propusese, cu numai un an înainte, un veritabil “chestionar” menit a servi diferenţierii corecte dintre moderaţii “autentici” şi cei “falşi” şi structurat în următoarele întrebări închise (se cuvine totuşi observat că prin caracterul lor închis, aceste întrebări sunt expuse riscului erorii logice a “impunerii problematicii” (begging the question), prin “canalizarea” răspunsurilor în cadrele dezirabilităţii sociale):

– “Condamnaţi sau sunteţi îngăduitor [condone în orig., n.n.] cu acţiunile teroriste ale unor grupuri teroriste specifice şi identificate?”
– “Susţineţi, sau sunteţi de acord, cu operaţiuni de martiraj?”
– “Non-musulmanii ar trebui să beneficieze de drepturi egale cu cele ale musulmanilor?”
– “Acceptaţi validitatea altor religii?”
– “Au musulmanii dreptul de a se converti la alte religii?”
– “Ar trebui să acceptaţi / aţi accepta legislaţia unui stat non-musulman?”
– “Sunt sufiţii şi şiiţi musulmani adevăraţi?”
– “Practica takfîr [echivalentul excomunicării, n.n.] este acceptabilă?!”
– “Acceptaţi abordarea scolastică a originilor Islamului?”
– “Cine este răspunzător pentru atentatele de la 9/11?”
– “Aprobaţi măsurile sporite de securitate [de după 9/11 în statele occidentale, n.n.]?”.

Adresate unui larg eşantion musulman care să cuprindă autorităţi politice şi religioase, opinia publică, media, etc., asemenea întrebări ar fi de natură, conform lui Cambpbell, să reducă la minimum şansele disimulării taqiyya şi să opereze o distincţie acurată între musulmanii pretins moderaţi şi cei “autentici”.

În general pentru partizanii celei de a doua tabere, care dubitează acurateţea şi utilitatea distincţiei de sorginte occidentală dintre musulmani “modareţi” şi “radicali”, un semnal de alarmă îl reprezintă finalmente ponderea musulmanilor care, în diverse sondaje, îşi exprimă mai mult sau mai puţin voalat, simpatia faţă de extemismul islamic. De regulă însă – ţinem să subliniem – aceste sondaje sunt efectuate de către diverse mass media şi ca atare extrem de supuse riscului nereprezentativităţii rezultatelor. Dincolo de această necesară reticenţă, concluziile unor asemenea sondaje operate dup 9/11 ilustrează, e adevărat, o realitate îngrijorătoare. În noiembrie 2001 de pildă, la doar două luni după atentatele din SUA, un sondaj operat asupra unor imigranţi musulmani din Marea Bitanie (cu o comunitate musulmană extrem de eclectică de circa 2 milioane de persoane) ilustra faptul că: aproximativ 40% dintre respondenţi credeau că bin Laden era îndreptăţit să-şi desfăşoare războiul împotriva SUA, 10% apreciau că înseşi atacurile din 9/11 erau justificate, iar ca mărturie a propensiunii spre neasimilare/nonintegrare, nu mai puţin de 68% dintre cei intervievaţi opinau că este mai important să fii musulman decât britanic. Într-un alt sondaj operat asupra aceleiaşi, dar din 2004, 80% dintre respondenţi se pronunţau împotriva intervenţiei militare din Irak; 13% opinau subsecvent că un nou atac sinucigaş de tipul celui din 9/11 ar fi justificat; 50% declarau că ar lua în considerare posibilitatea de a deveni atentator sinucigaş dacă ar fi forţaţi să trăiască precum palestinienii; circa 200.000 simpatizau în mod deschis cu Osama bin Laden. În acelaşi an, conform unui alt sondaj, nu mai puţin de 2/3 dintre respondenţi simpatizau în mod deschis cu celebrul terorist.

Într-o imagine la nivel global, şi bazându-se pe sondaje de opinie şi interviuri extensive cu diverşi factori de opinie şi observatori avizaţi, Daniel Pipes estima în 2002 că elementul “islamist” însumează 10-15% din totalul populaţiei musulmane din lume şi aprecia că jumătate (altfel spus, peste 500 milioane!) simpatizează în mai mare măsură cu bin Laden decât cu SUA. Aceeaşi estimare este susţinută, inter alia, şi de către de Arnaud de Borchgrave, care aprecia că în lume ar exista circa 120 de milioane de simpatizanţi ai fundamentaliştilor, altfel spus “10% din populaţia musulmană a lumii de 1,2 miliarde”.

Ei bine, revenind la firul logic al demersului de faţă, pare cel puţin rezonabil faptul că în cifre absolute – dată fiind mărimea la nivel global a populaţiei musulmane, numărul celor care simpatizează mai mult sau mai puţin deschis cu extremismul islamic [2] este îngrijorător, aceasta dincolo de posibilele/probabilele inadevertenţe tehnice legate de validitatea tehnică a cercetărilor invocate. Însă nu acest aspect este obiectul prezentului articol, ci validitatea distincţiei “islamist” – “islamic”. Or, cea din urmă se susţine pe baza însăşi a sondajelor menţionate, care, împreună cu comentatorii lor, merg chiar pănă acolo încât propun cuantificări ale ponderii elementului “islamist” în totalul populaţiei musulmane din lume. Astfel, toate evidenţele sau speculaţiile ocurente în cadrul celei de a doua tabere susţin în fapt teza diferenţierii celor doi termeni şi implicit perspective de securitate.

În sfârşit, ceease consideră în literatura de specialitate a însemna “islamizare” (fie aceasta non-militară sau de tipul extremismului islamic) rămâne un fenomen pe de o parte greu cuantificabil în manifestarea sa şi pe de altă parte extrem de complex în cauzalitatea sa – cea din ultimă problemă fiind tratată în secţiunea următoare.

Considerând-o ca manifestată în multiple paliere (sau dimensiuni) intercondiţionate – e.g. politico-militar, economic, social, identitar (cultural-religios), islamizarea ar putea fi cuantificată mai întâi defalcat în exprimarea sa din fiecare palier, iar apoi agregat, prin stabilirea unei măsuri pe care am putea denumi “index al islamizării” şi care s-ar cuveni a se baza pe alte mărimi ale aceluiaşi fenomen precum intensitatea (ex. ca volum al interacţiunilor comerciale dintre state islamice raportat la unitatea de timp) şi amplitudinea sa (ex. ca anvergură geografică). Un atare demers, categoric intreprid, nu constituie obiectivulm rândurilor de faţă. Pe moment, s-ar putea menţiona, cu titlu orientativ, câteva exemple de posibili indicatori ai fenomenului global al islamizării:
în palierul politic al islamizării – indicatori electorali referitori la scorurile obţinute în procese electorale de către candidaţi sau formaţiuni politice cu un program politic islamic în ţări musulmane;
în palierul militar, extrem de uşor prima facie – frecvenţa atentatelor teroriste de specific islamist pe unitatea de timp şi de spaţiu;
în palierul său identitar (sau religios) de manifestare, islamizarea ar putea fi cuantificată relativ pe baza câtorva indicatori, precum

– parametrul consacrat în ştiinţele sociale al “conştiinţei religioase” (care se referă la gradul de participare activă, de practicare a religiei, de respectare a preceptelor religioase, etc., deci un indicator activ), parametru diferit de cel al “structurii religioase” (care se referă la simpla apartenenţa nominală la un grup religios, fiind deci un indicator pasiv) sau
– numărul anual de pelerini la Mecca, ajustat, fireşte, cu sporul demografic agregat al populaţiei musulmane la nivel global şi cu posibili factori de ordin legislativ (cum ar fi de pildă “cotele” de pelerini admişi atribuite de guvernul saudit fiecărei ţări) şi ilustrat grosier în figura de mai jos.

Recognoscibil în această figură, numărul de pelerini veniţi la Mecca din străinătate (înregistrat anual de autorităţile saudite la vamă) a crescut în 10 ani de la aprox. 720.000 în 1991 la 1.363.992 în 2001 – o creştere (chiar dacă discontinuă [3]) cu 89,44%, deci o rată care depăşeşte orice spor demografic rezonabil presupus. Cel din urmă, în funcţie de estimare, este încadrat intervalului 2,9%-4,6%, comparativ cu 1,46-2,3% pentru creştini. Cât despre cifrele pe 2004, Ministerul Pelerinajului din Arabia Saudită înregistrase la 25 ianuarie 2005, când pelerinajul era în toi, circa 1,1 milioane de pelerini sosiţi din străinătate. În sfârşit, pentru luna ianuarie a anului 2006, estimările numărului de pelerini la Mecca difuzate de media internaţională (BBC, CNN, NY Times, Washington Post, al-Jazeera), atingeau un record de circa 2,5-3 milioane.

Sfârşit

—-
[1] Într-o ilustrare a taqiyya, Campbell susţine că unii dintre atentatorii de la 9/11 ar fi fost văzuţi cu câteva zile înainte în localuri, consumând alcool – practică interzisă de Coran.
[2] În cadrul mai larg al ceea ce unii observatori au echivalat termenului shamateh (asemănător termenului german Schadenfreude) ca semnificant al bucuriei (i.e. între musulmani) faţă de răul altcuiva (i.e. al SUA).
[3] Declinul înregistrat între 1983 şi 1991 poate fi pus şi pe seama războialelor iraniano-irakian şi a celui dintre Irak şi coaliţia occidentală din 1991. Creşterea masivă a numărului de pelerine în 1992 poate fi un argument în acest sens.

Sursa: AlterMedia România

URSS şi războiul din Afganistan.

Ianuarie 6, 2010 Lasă un comentariu

Războiul din Afganistan, pe care sovieticii îl purtau încă din 1979 , s-a dovedit a fi unul dintre cele mai costisitoare şi a durat mai mult decăt ultimile trei guvernări dinaintea lui Gorbaciov. În mod surprinzător el susţinea schimbări progresive care erau necesare pentru ieşirea din impas, în Afganistan, sub dictatura brutală marxistă care a preluat puterea la începutul anilor `70. În menţinerea tratatului sovieto-afgan, liderii afgani au cerut ajutor Uniunii Sovietice.
Vorbind de regimul tiranic din Afganistan, Gorbaciov a insistat să-i fie permis să decidă ce elememte să ia, ce guvern să aibă, si ce program de dezvoltare să implementeze. Astfel se justifica prezenţa armatei în Afganistan: „ Armata roşie rezista puterilor imperialiste care stăteau în calea fericirii guvernului comunist“ . Deşi Afganistanul a fost o monarhie din 1953, în anii `70 ei au beneficiat de sprijinul URSS pentru construirea unui partid marxist unit. În aprilie 1978, partidul avea suficientă putere să satisfacă Moscova care, la rândul ei, la detronat pe monarhul Daud .
Noul regim instaurat era unul oribil, tortura era o practică zilnică. În martie 1979, în satul Kerala, 1700 de adulţi şi copii incluzând întreaga populaţie de sex masculin au fost înpuşcaţi şi chinuiţi în Piaţa Satului. Morţii sau cei pe patul de moarte erau luaţi cu buldozerul. De-a lungul ţării erau mii de poveşti de teroare ca acesta ce a intrat în conştiinţa afganilor.
În fazele incipiente ale conducerii comuniste, rebelii mujahedinii au format mişcarea de rezistenţă predominantă împotriva noului regim marxist.
Pe data de 25 decembrie 1979, URSS a invadat şi a instalat un nou guvern condus de Babrak Karmal , un fost prim-ministru al Afganistanului, care a trăit în exil. Odată instalat Guvernul marionetă, Kremlinul a lansat un război total înpotriva întregii populaţii a ţării, încălcând o mulţime de convenţii naţionale, ajungându-se să se folosească arme chimice în 1986.
În încercarea lor de a câştiga inimile şi minţile oamenilor, pe lângă armele chimice folosite, regimul marxist afgan s-a îndreptat împotriva credincioşilor religioşi nepermiţându-le să fie influenţaţi de puternica cultură musulmană. În aceste condiţii, regimul comunist a încercat să combată cultura, Coranul a fost ars, s-au interzis cultele şi practicile religioase. Imamii şi alţi lideri religioşi au fost arestaţi şi împuşcaţi.
Pe 6 ianuarie 1979, 130 de oameni ai clanului Moaddedi şi un grup şiit conduător au fost masacraţi. Scopul regimului cominist era numai de a transforma natura umană.
Pentru ca acest lucru să fie posibil, conducătorul rival al sistemului, credinţa islamică trebuia eliminată. Reagan era nemulţumit căt de malefici erau comuniştii unde preluau puterea, Afganistanul nu era o excepţie de la această regulă.
În ansamblu, războiul sovietic a distrus ţara, până la 5-6 milioane de afganistani au fugit în Pakistan şi India unde au trăit două decenii. În această perioadă s-au născut în afara graniţelor peste un milion de copii, care nu şi-au văzut pământul natal.
Observatorii estimau că 1-2 milioane de afgani au murit în războiul cu sovieticii, dintre care 90% erau civili. Chiar şi după retragerea trupelor din ţară, ei au rămas traumatizaţi de cele 5-10 milioane de mine îngropate.
Chiar de la preluarea puterii, Ronald Reagan a fost preocupat de rezolvarea războiului din Afganistan, având o echipă de informatori care îi relatau despre evenimentele petrecute acolo. Acesta i-a denunţat pe sovietici şi intenţia lor, îndemnându-i pe afgani să opună rezistenţă.
Afganistanul ajunsese subiectul unor condiţii intolerabile, al devastării, al suferinţei şi al unui război total. Reagan afirma că nicăieri în lume drepturile omului nu erau încălcate ca în Afganistan , iar ca rezultat al acestei agresiunii 3 milioane de oameni au luat calea exilului.
El spera să ofere mai mult decât suport vocal, prin furnizarea de arme care se facea nu numai din teritoriul Statelor Unite dar şi din Arabia Saudită, China sau Pakistan.
Reagan era atât de îngrijorat încât la summit-ul de la Geneva i-a comunicat lui Gorbaciov că problema din Afganistan rămâne un obstacol în îmbunătăţirea relaţiilor dintre cele două state. Totodată, i-a acuzat pe sovietici pentru abuzul asupra drepturilor omului şi, mai ales, pentru practica aleasă de ei de a arunca jucării din avion, care conţineau bombe capcană şi erau adunate de copii afgani. Planurile pentru continuarea războiului au mers mai departe. A fost adus, din Germania de Est, generalul Mihai Zaitsev , care plănuia să folosească o treime din forţele speciale cunoscute ca „spetznaz“ în Afganistan. Gorbaciov i-a dat timp un an sau doi pentru rezolvarea conflictului.
Ca urmare a întâlnirilor dintre Reagan şi Gorbaciov, în care s-a discutat mult problema dezarmării şi semnării a mai multor tratate, s-a decis retragerea trupelor din ţară în anul 1989 când va apărea disensiuni în cadrul Uniunii Sovietice.

Sursa: Athenian Legacy

„Războiul Sfânt” contra schimbărilor climatice

Decembrie 23, 2009 Lasă un comentariu

Mullahii susţin că distrugerea mediului înconjurător e sinonimă cu sinuciderea, cel mai mare păcat pentru credincioşii musulmani.

Islamul este o religie modernă care are răspunsuri pentru toate problemele, provocările şi întrebările secolului 21, susţin mullahii şi argumentează cu versete din Coran ca să demonstreze că islamul are răspunsuri inclusiv în ceea ce priveşte schimbările climatice.

Argumente coranice

Nasruddin Anshory ţine, în Indonezia, seminarii despre datoria sfântă a musulmanului de a nu privi indiferent cum lumea se prăbuşeşte sub temperaturi tot mai ridicate.

„Ca musulman ai datoria sfântă să faci ceva în legătură cu asta”, spune Anshory, care a înfiinţat şi o şcoală specială, numită Ilmu Giri, pentru educarea musulmanilor în chestiuni care ţin de protecţia mediului.

La cursuri vin nu numai musulmani de rând, ci şi studenţi la Teologie Islamică. De multe ori, argumentele activiştilor musulmani pentru protecţia mediului sunt economice şi însoţite de versete din Coran.

În zonele care suferă de pe urma temperaturilor tot mai ridicate sau din cauza poluării, un argument invocat ca să îi convingă pe musulmani să facă ceva este că, în Coran, stă scris clar că este o datorie sfântă să donezi o parte din avere celor săraci, iar dacă nu ai de unde să dai, înseamnă că nu ţi-ai făcut datoria.

Mulţi musulmani sunt săraci pentru că zonele în care locuiesc sunt secetoase şi neprielnice sau cursurile de apă şi pământul sunt poluate. Dacă îmbunătăţesc condiţiile de mediu, atunci ei au mai multe şanse la prosperitate, iar dacă îşi oferă mai multe şanse la prosperitate înseamnă că au făcut eforturi să îndeplinească cerinţa coranică de a face opere caritabile.

În plus, şi sănătatea este o datorie pentru musulmani. Musulmanul nu are voie să îşi facă rău, să îşi distrugă trupul, iar cum poluarea poate provoca boli, e datoria lui să evite acest lucru prin diminuarea sau chiar eliminarea poluării.

Versete pentru protecţia mediului

Există chiar teologi care merg până la a echivala distrugerea mediului cu sinuciderea, care este cel mai mare păcat pentru un musulman.

„Pe lângă interpretările teologilor şi mullahilor, există şi directive clare în Coran pentru protejarea mediului”, spune Ahmad Suaedy, directorul Institutului teologic Wahid, directive ca „Nu aduce distrugeri pă mântului!”.

În Coran, viaţa umană este foarte preţuită. Faptul că viata unui copac este considerată la fel de importantă ca aceea a unui om – „Nu ucide femei, bătrâni copii şi copaci!” – spune multe despre cât de corectă din punct de vedere islamic este protecţia mediului.

Specialiştii în teologie islamică susţin că preocuparea pentru mediu exista în spaţiul islamic cu mult înainte de fervoarea modernă occidentală din ultimii ani.

„Cum islamul a apărut în deşertul Arabiei, mereu a existat o preocupare pentru protejarea mediului înconjurător argumentată prin etică islamică, încă din vechime musulmanii au avut respect pentru mediul în care trăiau, iar asta se vede în întreaga literatură cultă sau populară musulmană”, susţine Saleem Ali, decanul Facultăţii de Mediu din Vermont.

Optimism înaintea Conferinţei de la Copenhaga

Secretarul general al ONU, Ban Ki-moon, s-a declarat optimist în legătură cu şansele încheierii unui acord privind limitarea schimbărilor climatice la Conferinţa de la Copenhaga, programată în perioada 7-18 decembrie. El a făcut această declaraţie într-un interviu apărut ieri în presa daneză.

Carmen Gavrilă, Radio România
07 Decembrie 2009
Sursa: Evenimentul Zilei

Categorii:Articole media, Etică Etichete:, , ,

DE LA RAZBOIUL DE NIMICIRE LA TOLERANTA. ISLAMUL CLASIC DESPRE LUMEA MUSULMANA

Noiembrie 16, 2009 Lasă un comentariu

Lucrarea „De la Razboiul de nimicire la toleranta. Islamul clasic despre lumea nemusulmana” prezinta, intr-o maniera sintetica, din perspectiva unilaterala, natura relatiilor musulmanilor cu nemusulmanii in perioada Islamului clasic ” sec. VII-XI ?, prin prisma conceptelor de toleranta si intoleranta in contextul evolutiei statului arab. Citește mai mult…

Conflictele din Orientul Mijlociu

Noiembrie 13, 2009 Lasă un comentariu

Autor: Massoulie Francois
Editura: BIC ALL
ISBN: 973-571-447-7
Preţ: 24.90 RON

Taram al conflictelor, Orientul Mijlociu datoreaza prabusirii Imperiului otoman in 1918 si impartirii sale succesive intre puterile coloniale seria nesfarsitelor crize care i-au presarat istoria: Citește mai mult…

Concepţia despre jihad în islamul clasic şi modern

Noiembrie 13, 2009 Lasă un comentariu

Autor Prep. Pr. Dan Sandu
Articolul poate fi descarcat aici:
http://www.dansandu.ro

Categorii:Articole media Etichete:, ,

Europa şi Islamul. Istoria unei neinţelegeri

Noiembrie 13, 2009 Lasă un comentariu

AUTOR Franco Cardini
Editura Polirom. http://www.polirom.ro
COLECTIE CONSTRUCTIA EUROPEI
PRET 15.50 RON
ISBN 973-683-993-1
ANUL APARITIEI 2002 Citește mai mult…