Prima pagină > istorie > IMPERIUL OTOMAN

IMPERIUL OTOMAN

(1876-1877)

Amurgul împărăţiei sultanilor
Naţiunile, ca şi indivizii, au nevoie de-a lungul existenţei lor de un ansamblu coerent de valori la care să se raporteze permanent, care să le ofere un cadru de percepere şi analiză a realităţii şi care să se constituie într-un model de conduită pentru toţi membrii comunităţii. Aceste valori sunt elemente esenţiale în conturarea profilului unei naţiuni. Definirea propriei identităţi este un fenomen complex, dinamic şi de lungă durată care se desfăşoară în paralel cu determinarea şi fixarea imaginii „celuilalt”, a străinului. În cadrul acestui proces, războaiele sunt momente de cumpănă în existenţa istorică a oricărui popor, dar absolut necesare pentru definirea propriei identităţi, şi pentru clarificarea obiectivelor de politică externă.
Războiul pentru independenţă a fost un astfel de moment fundamental al istoriei româneşti: pe de o parte, a fost primul conflict major din istoria noastră modernă care a solicitat şi a angrenat forţele vitale ale naţiunii, iar pe de altă parte a semnificat momentul în care am primit recunoaşterea pe plan internaţional ca popor liber. Adversarul pe câmpul de luptă dar şi cel mai important reper identitar extern al societăţii româneşti între 1876-1878 a fost Imperiul Otoman; acesta era considerat „bolnavul” ori „muribundul” permanent al Europei în secolele XVIII-XIX.
Împărăţia sultanilor otomani era percepută şi prezentată drept un stat decadent, foarte aproape de falimentul politic, social şi administrativ. Într-o lume aflată în plin proces de modernizare, de evoluţie accelerată, imperiul era lovit de o „paralizie organică”1 care nu îl lăsa să se civilizeze. Acesta era condamnat să se zbată între conservarea modului său tradiţional de viaţă şi guvernare şi cerinţele modernităţii: „poporul musulman care pare predestinat a fi încă mult timp închis ca Procust pe patul său, în preceptele şi comandamentele Coranului”2.
Sistemul de guvernare otoman se sprijinea pe diferenţa de religie între musulmani şi creştini, aceştia din urmă aflându-se pe o poziţie de inferioritate politică faţă de adepţii Islamului şi suportând permanent abuzurile guvernanţilor otomani. Din acest motiv, societatea otomană era considerată inferioară atât statelor occidentale, cât şi, supremă umilinţă, micilor state balcanice.

Practici de guvernare ntr-un imperiu
de „modă veche”
Caracteristicile fundamentale ale acestei societăţi erau despotismul, anarhia şi corupţia3. Era o lume în care domneau arbitrarul şi decăderea morală în administraţie, începând cu puterea centrală – sultanul – şi continuând cu funcţionarii: „(…) voinţa limitată a unui despot şi depravaţia consilierilor săi pot să ducă cu cea mai mare iuţeală existenţa unui stat la dezmembrare şi nimicire”4. Statul otoman era prezentat ca lipsit de orice reguli de guvernare, de orice legi. Totul se supunea capriciului de moment al sultanului, puterii sale absolute: „(…) cel mai iniţiat în secretele palatului sultanului nu ar putea răspunde, mai cu seamă în faţa capriciilor incalculabile ale voinţei ce domnesc destinele Imperiului Otoman”5. Un astfel de stat în care obiectivitatea normelor, a legilor era înlocuită de subiectivitatea voinţei persoanei nu putea avea o administraţie eficientă, ci doar una coruptă. Instabilitatea sistemului administrativ agrava criza imperiului: „în tot cazul destituirea unuia din cei mai înalţi funcţionari ai statului după simpla reclamaţie a unor studenţi constituie un fenomen guvernamental posibil numai pe ţărmul Bosforului”6. Nu este de mirare că o astfel de administraţie nu era luată în seamă nici de propria armată, nici de populaţie: „Guvernatorul turcesc din Prahady a publicat o proclamaţiune în care declară că nu mai poate scuti populaţiunea districtului său contra başbuzucilor. El provoacă populaţiunea a se înarma spre a ucide pe başbuzuci unde îi găsesc”7.
La falimentul statului otoman contribuia şi sistemul juridic. Anchetele şi probatoriul se remarcau prin precaritate şi condamnări abuzive ale celor care nu erau musulmani şi care nu aveau dreptul de a depune mărturie: „(…) această anchetă se face foarte iute şi fiindcă este destul doi martori musulmani pentru a convinge orice individ ne-musulman de crimă, se poate întâmpla că sunt acuzate de crimă persoane ce nici nu s-au gândit a le făptui”8.
În viaţa politică corupţia, depravarea, complotul ori asasinatul erau practici curente. Nimic nu mai surprindea; nici coaliţiile suspecte cum ar fi „monstruoasa coaliţie”9 susţinătoare a sultanului Murad V, nici asasinatele politice- „patruzeci de susţinători ai lui Murad, care se temeau pentru viaţa sa şi s-au opus la acea strămutare, fură sugrumaţi. Ziarele turceşti zic că au fost exilaţi”10. De asemenea, nimeni nu era uimit de incapacitatea sultanului de a face faţă problemelor din imperiu, şi nici de faptul că „a căzut în patima beţiei, plăcere moştenită din copilărie ca prinţ de la tatăl său”11.
Cu o astfel de guvernare incapabilă să asigure ordinea şi prosperitatea internă nu mai e de mirare că supuşii contestau autorităţile de la Istanbul. O acuzaţie care revenea constant atunci când se vorbea de reprimarea răscoalei de către otomani era aceea a asasinatelor barbare îndreptate în special împotriva populaţiei creştine din imperiu. Musulmanii erau acuzaţi atât de lipsă de simpatie faţă de creştini, cât şi de fanatism religios şi intoleranţă care îi determina să-i menţină pe aceştia într-o stare de inferioritate politică şi să-i ucidă fără milă12.

„Dovezi” ale barbariei otomane
Un prim element care demonstra barbaria otomană era răpitul fetelor. Răpirea unei tinere creştine a declanşat la Salonic un întreg lanţ de evenimente care au culminat cu linşarea a doi consuli occidentali, care au încercat să o protejeze pe tânără, în faţa unei mulţimi musulmane fanatizate13. Răpirilor li se adăugau acuzaţiile de ucidere a femeilor, a copiilor şi a bătrânilor aşa cum s-a întâmplat în oraşul Coslovăt: „pe strada principală erau înşiruite cadavrele a vreo 140 de bărbaţi, femei, copii, iar capetele lor formau o piramidă oribilă”14.
Un alt element care definea statul otoman drept unul barbar era lipsa de respect faţă de proprietate. După uciderea creştinilor urma de obicei confiscarea averilor. Toate aceste asasinate erau dacă nu ordonate de guvernul otoman, cel puţin tolerate de către acesta. Administraţia otomană dădea dovadă, pe lângă abuzuri, de o totală lipsă de cuvânt: s-a ordonat decapitarea creştinilor întorşi la casele lor, deşi exista o promisiune că nu vor păţi nimic15.
Principalul instrument al acestor asasinate era armata otomană. Situaţia acesteia era deplorabilă: existau mari discrepanţe între soldele ofiţerilor superiori şi cele ale soldaţilor, la care se adăuga faptul că erau plătite cu întârzieri mari; alimentele erau de cea mai proastă calitate, iar mizeria omniprezentă. De aici şi jafurile comise de soldaţii otomani16.
Dintre soldaţii armatei Porţii, başbuzucii au devenit cei mai cunoscuţi datorită jafurilor şi crimelor comise. Despre ei aflăm că aveau origine extra-europeană – erau asiatici sau africani – ceea ce echivala cu non-civilizaţia. Se diferenţiau prin costum şi arme, în funcţie de regiunile de provenienţă. Toată avuţia lor – mâncare, muniţie, obiecte jefuite – o purtau cu ei pe cal. Ofiţerii care îi conduceau erau neinstruiţi şi incapabili să controleze trupele. Lipsa totală de disciplină şi fanatismul religios îndreptat împotriva creştinilor îi transformau într-un formidabil instrument de răspândire a terorii17.
Sistemul sanitar al armatei otomane era, la rândul său, extrem de precar şi tributar fanatismului religios. Nu existau ambulanţe, bandaje sau medicamente: „Li se lasă rănile să putrezească mai bine decât să calce bigotismul şi fanatismul turcesc, care opreşte orice amputare; se văd soldaţi răniţi cu rănile nepansate, căutând drumul spre vreun spital mai apropiat”18. Vina pentru această situaţie gravă era atribuită exclusiv administraţiei de la Istanbul, mult mai preocupată de cenzurarea corespondenţelor străine, decât de soarta soldaţilor săi.
Turcilor le este imputat comportamentul necavaleresc şi lipsit de umanitate: în mai multe rânduri se relatează că otomanii nu au încetat focul şi nu au permis retragerea soldaţilor răniţi sau a corpurilor celor morţi de pe câmpul de luptă19. Aceasta era o dovadă în plus a lipsei lor de civilizaţie.

Presa scrisă şi difuzarea imaginilor stereotipice
Unicul militar otoman faţă de care Timpul manifesta respect şi preţuire era comandantul Plevnei, Osman paşa. Erau evidenţiate calităţile militare deosebite, demnitatea şi sobrietatea sa. Osman nu era considerat responsabil pentru eşecul armatei otomane pe câmpul de luptă; întreaga vină era pusă pe seama guvernului corupt de la Istanbul20. El era blamat doar pentru că nu a evacuat femeile şi copiii din oraşul Plevna, obligându-i să îndure condiţiile grele ale asediului.
Turcul tipic era văzut ca incapabil să asimileze civilizaţia în versiunea ei occidentală. El era descris ca fiind neprevăzător, lent, leneş şi mult prea religios. Părea că trăieşte în afara timpului. Munca sa era neorganizată, haotică şi nerentabilă. Opinia publică otomană era fanatizată şi iraţională.
În aceste condiţii, Imperiul Otoman nu putea fi niciodată un stat modern şi constituţional.

Imaginile stereotipice despre sine şi despre lumea înconjurătoare fac parte din „bagajul”, din utilajul mental al oricărui individ şi, extrapolând, al oricărei naţiuni. În cazul imaginilor referitoare la Imperiul Otoman care circulau în secolul al XIX-lea, în ziarul conservator Timpul observăm o lipsă a nuanţelor în analiză. Coordonatele acestui discurs sunt: barbaria, violenţa, arbitrarul, imposibilitatea asimilării modernităţii în spaţiul de dominaţie a otomanilor. Acest fapt nu este în totalitate surprinzător: cele mai puternice şi mai durabile în timp prejudecăţi ale unui popor/ unei etnii sunt cele legate de vecinii săi (Imperiul Otoman) ori de naţionalităţile cu care împart acelaşi spaţiu (evreii).
În secolul al XIX-lea principalul mijloc de informare în masă era ziarul. Acesta era unul dintre principalele mijloace de structurare şi organizare a spaţiului public: lectura presei provoca dezbaterea publică a problemelor cu care se confrunta comunitatea, punea în circulaţie idei, facilita schimbul cultural. Ziarul era un factor de socializare a indivizilor: egaliza, uniformiza, colectiviza, crea un spaţiu de socializare, un spaţiu comunitar, desigur imaginar, în care cititorii găseau confirmarea propriilor lor opinii şi atitudini.
Ziarele nu erau citite în principal pentru informaţii, cât pentru validarea publică a experienţelor private, a convingerilor intime ale indivizilor. Publicaţiile din secolul al XIX-lea abundau mai degrabă în luări de poziţie polemice faţă de adversarii politici, decât în informaţii „pure”, ne-contaminate de orientarea politico-ideologică a celor care scriau articolele. Tocmai această subiectivitate, aceste comentarii puternic personalizate constituie sursele cele mai bogate pentru o analiză a jocului creării şi utilizării imaginilor identitare. Ziarele nu sunt creatoare de stereotipii; ele mai degrabă preiau, întreţin şi propagă prejudecăţi ale societăţii în care apar.

Sursa: Centrul Cultural Pitesti
Autor CAMELIA DRAGHICI

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: