Prima pagină > tradiţie > Dincolo de baclava – Tradiţia pe viu

Dincolo de baclava – Tradiţia pe viu

Dacă ne-am pripi, cu aer semidoct, să generalizăm despre ceva sau cineva, ne-am acoperi îndată de ridicol. În contextul ceaiului de la ora cinci, când participanţii se străduiesc să pară în orice fel, mai puţin ei înşisi, ei bine, atunci generalizările se iţesc şi cârpesc un surogat de cunoaştere. Despre ceva sau cineva. Dar cum am învăţat că nu este bine să pari ridicol, te grăbeşti să cunoşti cu mâna, ochii şi mintea ta. Prin urmare…

În Turcia sunt mult baclavale şi femeile poartă văl pe faţă. Eronat. De la Vest la Est lucrurile se schimbă odată la 200 de km. Sau poate chiar mai repede. Clivajul, intuit din fuga autocarului spălat o dată la trei ore, te trezeşte din somnolenţa spătarului: dacă Marele Stambul are deja pretenţii şi aere de capitală europeană, iar Ankara pare ruptă din viitor, Estul ar putea foarte bine găzdui serii întregi de filme western. Muntos, abrupt, sărăcăcios în vegetaţie, dar cu panoramă dacă nimereşti oraşul corect, teritoriul cu populaţie majoritar kurdă pare la ani-lumină de frenezia Instanbulului. Deşi înţepenirea în tradiţie îi oferă întregii zone un farmesc aparte, mă întreb de ce Dyarbakîr, oraş cu două milioane de locuitori şi capitala neoficială a kurzilor, freamătă de viaţă mai abitir decât plaiurile dâmboviţene. Poate că la număr mare, gălăgie mare…Am realizat foarte repede că este doar o insulă de hărmălaie într-o mare de pietre şi oraşe ridicate în stâncă, al căror calm este deranjat doar de cântul aproape ireal al muezinului.

Dar clivajul Est-Vest mi-a devenit foarte vizibil altfel: pe străzile Tacsimului, cea mai cosmopolită zonă a Instanbulului, prezervativele se cumpără cu o liră pachetul. Doar la 1500 de km mai încolo, sub graniţele aceluiaşi stat ce se doreşte laic întru accederea UE, vălul este aproape permanent şi bluza sau fusta care dezvăluie un pic mai sus de încheietură este deja libertinaj sexual. Amuzant a fost când gazda şi ghidul nostru, la ceas de seară şi de taină, kurd mic, îndesat şi extrem de hotărât, ne confesa că el crede în Allah, în timp ce cu o mână desfăcea fisticul şi cu cealaltă ciocnea un pahar. Un pahar de durere, ne spunea dânsul. Căci acum ceva vreme, după obiceiul locului, a cerut-o pe fată, dar tatăl nu fost de acord. Îşi cerea scuze faţă de noi, căutând înţelegere pentru păcatul pe care îl face. Ce-i drept, chiar găsise persoanele potrivite cărora să le explice dilema sa amoroară. Când unul din noi – nu spun care – i-a confesat, în semn de reciprocitate, că are un apetit, foarte nobil de altfel, insaţiabil faţă de reprezentantele sexului frumos, s-a uitat la noi al naibii de cruciş. Şi a întrebat foarte serios: “Serios? Nu este o glumă?” A fost primul moment când am simţit că povestea cu tradiţia e cam ciudată. Şi nu prea pe gustul meu, sau al nostru. De la distanţa lecturilor, experienţelor şi – ar zice unii – pervertirilor noastre, problema prietenului nostru kurd apărea de-a dreptul ingenuă. Recunosc, avem demonul în noi. Dar asta un ne-a împiedicat să fim solidari întru durere şi pahar.

Alt aspect important: tradiţia se instrumentalizează. Istoria recentă a kurzilor e presărătă de multe episoade sângeroase, generate de lupta pentru independenţă şi recunoaştere. Cândva aşezaţi în sate mici, comunităţi organice şi pesemne păstrătoare a unui stil de viaţă foarte original, această dorinţă de recunoaştere le-a adus mai mult rău decât bine. Pericolul terorist a condus la dizolvarea satelor şi emigrarea oamenilor către zone mai aglomerate. De la arestarea lui Öcalan, UE a devenit mai atentă faţă de drama kurdă şi a “recomandat” oficialităţilor turce să rezolve problema acestei etnii. De partea cealaltă, emanciparea se face cu mijloace moderne: lupta pentru recunoaşterea limbii kurde trece prin laboratoarele multiculturaliste ale UE, degrabă filantropică faţă de năpasta oricărei minorităţi. Care numără vreo 11 milioane de suflete în Turcia. Cei mai tineri, conectaţi la realităţile europene, atrag fonduri şi se implică în proiecte pentru a arăta lumii întregi importanţa culturii kurde. Dar globalizarea atrage superficializarea. Nicicând kurzii care au mirosit “dulceaţa” occidentală nu se vor întoarce printre râpele prăpăstioase, alături de oi şi capre, după ce îşi vor fi căpătat recunoaşterea atât de mult dorită. Tradiţia lor, atât de mult fluturată pe la nasul vesticilor, se va muzeifica în curând. Dintre subversivitatea teroristă şi insidoasa – dar avantajoasa – corectitudine politică ce să alegi? Crimele primeia se numără în vieţi omeneşti, celei de-a doua în curente de migraţie. Nimic de obiectat aici, cel puţin din exterior. Rămân ambiţia şi dorinţa lor de a-şi atinge scopul, admirabile fără nici o rezervă.

Dar pe pielea ta se simte cel mai ciudat contactul ce “celălalt”, în termeni de tradiţii diferite. Şirnak, orăşelul care ne-a adăpostit preţ de o săptămână, numără 50.000 de suflete şi în afară copilele care mergeau la şcoală, nu am văzut picior de femeie pe stradă în tot răstimpul. Muezinul, cu rigoare nemţească, ridica ruga de cinci ori pe zi înspre marele Allah în timp ce ai săi credincioşi, cu o ospitalitate care aproape că ne-a ofensat, ne-au explicat încă dintru început că nu avem voie să consumăm alcool. Nici măcar în camere. Încă o dată, a doua oară şi un în cele din urmă, am simţit că e ceva în neregulă cu tradiţia asta. Sau ciocnirea tradiţiilor, la 3000 de km de casă, nu poate genera decât întrebări, în completarea celor existente. Cine pe cine respectă, în definitiv? Gazda respectă obiceiul oaspetelui sau invers? Am ales a doua opţiune, deşi se poate bănui că, încă din prima seară, ne simţeam constrânşi ca elevii de liceu. Aşa că am ales să fumăm în baie. Dincolo de partea amuzantă, nu am putut să nu remarc stereotipul, vag mărginit, enunţat de una din gazde: dacă bei, îţi pierzi minţile. Venind dintr-o ţară unde băutul e sport naţional, am zâmbit îngăduitor. Mi s-a părut ciudat că nu pot face diferenţa, absolut vitală pentru mine, între interdicţia totală şi măsură (echilibru), ambele cu rădăcină comună: voinţa personală. Pesemne că fiecare zonă ideatică marşează pe un anume atribut care solicită o apologie, tocmai de aici diferenţele.

Revenind la cele lumeşti, dar păstrându-ne în zona conceptului de tradiţie, am remarcat totuşi câteva lucruri comune, de la Est la Vest: ceaiul şi Atatürk. Primul, negru, peste tot în acelaşi recipient, adică un pahar mic şi oleacă sugrumat, foarte tare şi băut în cantităţi industriale. Cuvântul lui Allah a interzis alcoolul, dar nu a putut interzice pornirea inevitabilă a omului către viciu; altfel nu îmi explic cum se poate consuma atât de mult ceai, cu o asemenea tărie, peste tot. Subcultura ceaiului care a invadat pieţele noastre în ultimii ani este o fiţă de burghezi pseudo-cosmopoliţi pe lângă omniprezentul çay, servit întotdeauna fierbinte, de la vlădică la opincă, alături de baclava, înainte de masă, după masă, la o tacla, de dimineaţă, după şi înainte de rugăciune. Cel de-al doilea te priveşte fie sfidător, fie relaxat, de pe monede, din înaltul unei piedestal sau statui şi chiar de la intrarea în parcuri. În mod ciudat, cel care a modernizat şi a laicizat Turcia este privit ca un semi-zeu în tărâmul foştilor sultani, ziditori de imperii. Fiind fideli adevărului, ar trebui spus încă ceva: în nici un caz statuile fostului om politic nu sunt privite cu ochi buni dincolo de Ankara, unde populaţia este majoritar kurdă. Tot ce presupune instituţie de stat este populată de turci, veniţi tocmai din Vest pentru a menţine aura kemalistă. Dacă am ratat experienţa comunistă, unde supravegherea, tensiunea şi suspicunea erau la tot pasul, acum pot spune că am luat contact cu ele, la o scară mai mică. Poliţia, jandarmeria şi puncte de control contribuie la o stare perpetuă de incertitudine şi încordare. Deşi în partea mai occidentală am resimţit un anume soi de relaxare în aer, ambianţa s-a schimbat radical în momentul înaintării către Est. Umblând printre coclaurile micului orăşel, mă întrebam, mai mult retoric, unde anume se vor duce copiii aceştia, crescuţi între cocioabe fără acoperiş, dar cu antena parabolică şi cu mitraliera la grumaz. Poate că tradiţia îi va salva…

Nu, în nici un caz Turcia nu este (doar) a baclavalelor. Măgari, costume, tespih, ciorapi albi şi cultul kitschului, completate de o ospitalitate agresivă, pot descrie în câteva cuvinte ceea ce cred că reprezintă poarta către un Orient care trebuie descoperit…

Sursa: www.bookblog.ro
Scrisă de Ştefan Muşat

Categorii:tradiţie Etichete:, , , ,
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: