Prima pagină > cultură > Scriitori din lumea arabă

Scriitori din lumea arabă

Identitate şi limbă literară

Continuând, într-o variantă accesibilă unui public mai larg – şi dintr-o altă perspectivă – dezbaterea problemelor din Limbaj şi cultură în civilizaţia arabă (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986), Nadia Anghelescu a publicat recent o carte la graniţa dintre eseu, analiză politologică şi meditaţie asupra limbajului, privind arabii în relaţia cu Celălalt, căutând în limba arabă literară – a Coranului, a poeziei beduine – stâlpii pentru susţinerea identităţii arabe, comparând identităţile multiple (etnică, lingvistică, religioasă) în mişcarea lor istorică viforoasă, privindu-le printr-o lentilă focalizată asupra naţionalismului panarab, asupra regimurilor politice, asupra nivelului de dezvoltare şi accesului la modernitate atât de diferit.

Pe Nadia Anghelescu, aceea care predă de aproape jumătate de secol limba şi cultura arabă la Universitatea Bucureşti, lingvista de prestigiu internaţional, directoarea Centrului pentru Studii Arabe (întemeiat în 1994), conferenţiara la Roma, Paris şi Lyon, Damasc, Alep, Lyon, Kuweit şi Qatar, Beyrouth, Tripoli, Geneva, Abu Dhabi ş.a., editoarea (împreună cu Mircea Anghelescu) a revistei „Romano-Arabica”, am cunoscut-o ca parte a „triadei de aur” care domina arabistica primelor decenii după întemeierea Catedrei de limba arabă a Universităţii Bucureşti, alături de Yves Goldenberg şi Nicolae Dobrişan. Dacă de la profesorul Goldenberg am învăţat araba clasică şi am înţeles că niciodată marii intelectuali nu vor fi rasişti, dacă de la Nicolae Dobrişan am deprins resorturile arabei vorbite, de la Nadia Anghelescu am înţeles, la cursurile de sintaxă, să medităm asupra structurilor şi simbolisticii acestei limbi. Mi-au rămas pentru totdeauna în minte proverbele analizate pentru construcţia lor şi nu de puţine ori îmi susţin argumentaţia cu aceste proverbe. Gramatica, structurile lexicale, miturile legate de limba unor mari poeţi, a unor comentatori şi filozofi care, chiar dacă n-au fost etnici arabi, s-au revendicat de la cultura arabă, au pornit către înţelegerea mea la orele Nadiei.

Termeni precum ‘umma („naţiunea islamică” – singura „naţiune” întemeiată pe religie), qawmiyya („identitate naţională”, „fiinţă naţională”), watan (patrie), shu˙ubiyya (naţionalismul antiarab promovat de persani), shari˙a (legislaţia musulmană), adab (literatura şi cultura generală) sunt încastraţi într-o analiză politologică a culturii arabo-islamice având claritate de prelegere academică, dar şi farmecul istorisirii. Veţi afla, de pildă, citind această carte, de unde vine cuvântul ageamiu în limba română (prin turcă, de la colectivul aČam – „nearabi, străini, barbari, neştiutori” -, care era un contrar pentru ˙arab, „arabi”). Prozatorul al-(ahiz percepea vorbirea acestor aČam ca pe un mormăit (damdama – de aici, poate, a dondăni în limba română), sau ca pe un bâzâit (hamhama). Claritatea, logica, nu puteau fi despărţite de structurile arabei literare.

Dacă despre miturile identitare (limba arabă şi scrierea arabă, deşertul şi oamenii săi, islamul şi beduinii) sau despre cultura arabă clasică şi cultura arabo-islamică (literatură, umanism) prea multe noutăţi nu mai pot fi aduse, în schimb capitolele începând cu „Renaşterea” (Nahda) culturii arabe – limba arabă în perioada imperiului otoman şi în prenaţionalism, naţionalismul arab în decadenţa imperiului otoman şi după instalarea puterilor europene în zonă, limba arabă în modernitate (diglossia, politica lingvistică în lumea arabă, relaţia cu Occidentul şi atitudinea faţă de schimbare) au marele merit de a aduce în spaţiul cunoaşterii româneşti nu numai concluziile autoarei, ci şi teoriile unor specialişti şi oameni de cultură arabi insuficient cunoscuţi (nu numai la noi, dar şi în Occident). Astfel, argumentaţia autoarei în favoarea definirii identităţii arabe prin limbă şi cultură e susţinută de nume precum Yasif al-YaziČi, Rifa’ah al-Tahtawi, Latif Zaytuni, Adeed Dawisha, Muhammad Abdo, Rashid Rida, Abd ar-Rahman al-Kawakibi, Antun Sa’ada, Zaki al-Arsuzi (cu teoriile sale ba’th-iste, prime propuneri de definiţii ale „patriei arabe” ca „unitate culturală”, sau definiţii ale arabului – „cel a cărui limbă este araba, cel care a trăit pe teritoriul arab sau aspiră să trăiască acolo, cel care crede în apartenenţa la naţiunea arabă” şi ale limitelor geografice – de la „Munţii Taurus şi cei ai Pokht-i-Kuh, Golful Basra, Marea Arabiei, Munţii Etiopiei, Sahara, Atlanticul şi Mediterana”); Sati al-Husri, Sadiq Jalal al-Azm, Said Ramadan, Salim Matar (care a subliniat problema identităţilor multiple) ş.a. Dintre numeroasele semnificaţii şi interpretări pe care Salim Matar le consacră termenului „arab”, Nadia Anghelescu a sintetizat semnificaţia etnică, rasială, socială, geopolitică („Liga Statelor Arabe constituie o consfinţire a acestei semnificaţii”), semnificaţia arabist-naţionalistă şi cea istoric-civilizantă.

Foarte interesante mi s-au părut referirile lui Salim Matar la Uniunea Europeană ca model posibil pentru unitatea arabă. Important pentru lecturile europeniştilor este şi capitolul despre diglossie (limba literară, clasică, utilizată în paralel cu dialectele). Kamal Yusuf al-HaČČ credea că „lumea arabă se îndreaptă către federalizare, aşa cum se întâmpla cu Europa. O limbă comună va fi necesară în ambele spaţii, cu păstrarea limbii materne de către toţi locuitorii”. Rolul organizaţiilor implicate în planificarea lingvistică din lumea arabă (ALECSO, academiile de limbă arabă, organismele create la nivelul unor ţări arabe sau al unor regiuni, precum Magrebul) devine fundamental, fiindcă „politica de arabizare se realizează în primul rând prin educaţie, prin şcoală”.

Nadia Anghelescu prezintă „capitalul simbolic” deţinut de limba Profetului: forţa simbolică (limba Coranului), forţa numerică (sunt estimaţi 300 de milioane de vorbitori de arabă), caracterul oficial (limba oficială în 22 de state arabe), limba unor prestigioase organisme internaţionale şi regionale (ONU, UNESCO – araba este una din cele şase limbi oficiale ale acestei organizaţii -, Liga Statelor Arabe şi a organismelor componente, cum ar fi ALECSO, Organizaţia Conferinţei Islamice şi Organizaţia Unităţii Africane), limba înţelegerii dintre diverse ţări arabe şi diverse comunităţi etnice şi religioase, limba de predare şi învăţare în lumea arabă şi în lumea islamică, limba de integrare economică şi politică, limba unor creaţii şi opere ştiinţifice cu caracter universal, limba mijloacelor de comunicare în masă, limba tehnicii informaţionale (internet). Toate aceste atuuri dau limbii arabe rezistenţă faţă de „calea întoarcerii la Babel”, a globalizării (care face să dispară limbile mici).

Evident, cartea Nadiei Anghelescu este o lucrare fundamentală – fiindcă dialogul civilizaţiilor nu mai e posibil fără a-i cunoaşte pe arabi. „Nu numai cum se spune că sunt, ci şi cum vor ei să fie” .

Identitate în literatura imigranţilor

Din chiar cuvântul arab folosit pentru „identitate”, huwiyya, se poate observa rolul bărbatului în cultura arabă: huwa înseamnă „el”. Femeia nu are loc în expresia arabă pentru „id est”, nu înseamnă nimic în devenirea identitară. Totuşi, în perioada preislamică, beduinele îşi însoţeau bărbaţii în luptă – iar printre marii eroi arhaici sunt şi câteva vestite poete (Al-Hansa’, Rabi’a), care au lăsat „pecetea de fier încins” asupra neamului lor. De-a lungul secolelor islamice însă, structurile familiale şi cele de putere s-au dezvoltat exclusiv sub controlul bărbaţilor, într-o ordine tradiţională represivă. Femeia a rămas o umbră tăcută. Fetele erau dispreţuite încă de la naştere (chiar dacă în islam a fost interzisă uciderea lor, cum se întâmplase în unele triburi beduine); erau măritate fără a li se cere părerea şi de cele mai multe ori nunta constituia legitimarea unui viol. Doar sfioasă şi supusă putea o soţie să spere un rol în societate, orice relaţie sentimentală în afara căsătoriei însemnând moarte sigură. Nici astăzi pedepsele pentru ucigaşii care „îşi spală onoarea” nu sunt prea mari (iar uneori, asemenea pedepse nici nu se dau). De aceea, explozia literaturii scrise de femei în această lume este un fenomen recent, iar temele principale sunt desigur cele până acum interzise – violenţa, erotismul, problemele etnice şi globalizarea.

Numeroase autoare şi nu mai puţini autori din lumea arabă (dar şi din alte spaţii orientale) au imigrat în Occident, în Europa, SUA sau Canada, şi publică în limbi de circulaţie internaţională. Literatura imigranţilor în limba ţării de adopţie a devenit un fenomen de neignorat al literaturii contemporane. Amin Maaluf, Tahar Ben Jelloun, Assia Djebar, Sonallah Ibrahim sau Elias Khoury în franceză, Rafiq Schami în germană, Rawi Hage şi Fadia Faqir în engleză, Abdelkader Benali în… olandeză(!) sunt numai câteva dintre numele apărute pe firmamentul celor mai traduse best-sellers. E şocant să citeşti în germană sau engleză un autor cu nume arab care scrie în olandeză, dar asta e lumea în care trăim. Păstrân­­du-şi tradiţiile şi simţirea arabă, fără a critica religia (lucru primejdios şi inutil), dar criticând societatea şi întunecimile Orientului văzut până acum doar ca dătător de lumină, aceşti autori deschid porţi către întâmplări cutremurătoare.

Îndeosebi literatura femeilor arabe care trăiesc acum în Occident are căutare, nu neapărat pentru că ele pot depune mărturie despre teritoriile violenţei şi conflictelor, ci pentru că s-au maturizat prin independenţă şi autoafirmare, spunând adevărurile net, dar într-o exprimare inedită, care ţine de cultura orientală. Prin educaţia lor au învăţat să pună accent pe limba literară, pe frumuseţea poeziei clasice, pe filozofie, iar acum spun în engleză sau franceză, cu aceeaşi grijă pentru exprimarea artistică, adevăruri pe care n-ar fi îndrăznit niciodată să le rostească.

Recent au apărut şi în limba română două romane de Fadia Faqir, scriitoare brito-iordaniană musulmană (născută în 1956 la Amman, cu studii universitare şi doctorale în Marea Britanie, unde trăieşte în prezent cu familia ei la Newcastle, predând la Universitate literatură engleză) care mi se pare deosebit de puternică, talentată şi cultă. Cele două excelente romane, Mă numesc Salma şi Stâlpi de sare au fost scrise în engleză şi pot fi citite la noi în versiunile Ilincăi Smărăndiţa Şchiopu şi, respectiv, Ioanei Văcărescu (dar traducătoarele sunt necunoscătoare ale lumii arabe, ceea ce se vede în folosirea unor expresii nepotrivite şi în nepriceperea vădită de unele note: de pildă, colocvintul, care e un fel de dovleac amar din deşert, crescând în nisip, şi nicidecum „un măr amar”, face parte dintr-o expresie arabă străveche, extrem de uzitată: „amar precum colocvintul” şi are o încărcătură simbolică a cărei punere în valoare ar fi fost utilă. În plus, astfel de texte cer un simţ lingvistic adecvat. Nu poţi spune, de exemplu, „beladonă” în loc de „mătrăgună” în traducerea unei scrieri arabe despre moarte. Sună ca o canţonetă italiană, tocmai când trebuie să te cutremuri în faţa unui cuvânt aspru, ucigător).

Pe scurt, Fadia Faqir, deşi scriind în engleză şi deci încercând din start să se adreseze unui public larg, a rămas prizoniera identităţii sale. Aşa cum personajul ei Salma nu se poate desprinde până la urmă de lumea întunecată a represaliilor din care a reuşit să evadeze, întorcându-se în satul natal spre a fi ucisă – deşi avea la Londra un soţ şi un al doilea copil, trăind relativ împlinită noua ei viaţă de imigrantă -, nici Fadia Faqir nu se poate despărţi de bagajul cultural arab. Acesta dă valoare cărţilor ei: o limbă literară aleasă, aluzii la poezia arabă şi citate din autori celebri, stratificări culturale, un mod „clasic” de a aduce la suprafaţă tragedia. De altfel, personajul Salma, fugită în Occident deoarece dăduse naştere unui copil ilegitim şi urma să fie ucisă pentru „spălarea onoarei”, imigranta trăind din croitorie şi munci mărunte, se înscrie la Universitate spre a învăţa prin literatură limba engleză, într-un mod specific pentru identitatea arabă. Iată un dialog tipic (purtat între beduina Salma şi prietena ei, pakistaneza Parvin, într-o cafenea):

” – De ce literatură? – Pentru că vreau să ştiu engleză. Limba engleză. – Poţi să înveţi limba şi fără să citeşti literatură. – Nu poveşti bune…”.

Nu poţi fi tu însuţi – nici într-o nouă viaţă – dacă nu ştii bine literatura scrisă în limba pe care o vorbeşti.

În Stâlpi de sare rolul clişeelor literare e încă şi mai puternic. Aceleaşi scene sunt povestite la persoana întâi, apoi către de un alt personaj, apoi de un „povestaş” (un rawi, rapsodul care încântă adunările cu istorii şi poezii), care transfigurează totul după modelul basmelor arabe. Tragedia prin care trece Maha, beduina supusă umilinţelor, căreia îi murise soţul în lupta împotriva englezilor, e transformată de rawi într-o poveste din vremea cruciadelor, o cascadă a fanteziei, cu emiri, nestemate, castele şi Činni. Istoria recentă a Iordaniei şi oprimarea de secole a femeii – punctele de greutate ale succesului acestei cărţi – nu înseamnă nimic pe lângă forţa scriiturii, pe lângă stil şi încărcătura culturală.

Voi face aici o paranteză, referindu-mă şi la literatura scrisă în limba arabă de către femei, în ultimul deceniu. Desigur, aceasta s-a afirmat şi a fost tradusă masiv datorită aceloraşi teme până acum neabordate (violenţa, represiunea, erotismul). Dar nu au rezistat cu adevărat decât operele care recurg la bagajul identitar arab, folosind o limbă literară aleasă şi făcând referiri la tratatele clasice. De exemplu, scriitoarea Salwa Al Neimi citează în „confesiunea” Proba Mierii (roman erotic tradus şi la noi, după versiunea ediţiei Robert Laffont, Paris 2008, cu note şi postfaţă, de Mihai Pătru) fragmente din clasicii An-Nafsawi, Al-Mutawakkil, Al-Tifasi, Al-Tihani, Al-(ahiz etc. Autoarea a păstrat structura clasică a tratatelor acestora (capitole intitulate: „Despre apă”, „Despre poveşti”, „Despre disimulare în lumea arabă”, „Despre lingvistică” etc.), ceea ce dă scrierii ei – totuşi minore – rezonanţe elevate şi acceptabile. Burhan al-asal (titlul originalului publicat în 2007 sub acest titlu de către Editura Riad al-Rais din Beirut) a reuşit astfel să fie un best-seller în primul rând în lumea arabă.

Revenind la literatura scrisă în limbi de circulaţie internaţională de către imigranţi, voi aminti un alt roman recent, scris direct în engleză, de data aceasta de către o indiancă, Amulya Malladi, stabilită în Danemarca. Pornind de la o metaforă pe care o folosise şi Al-(ahiz – cuvintele unei limbi necunoscute sunt ca un zumzet de albine – Sunetul cuvintelor e povestea unei tinere afgane refugiate în Danemarca, unde învaţă albinăritul şi descoperă legile noii vieţi prin lentila socială a stupului. Nici autoarea (născută în 1974 la Sagar, Madhya Pradesh, cu o licenţă în Electronică la Hyderabad şi o experienţă de jurnalistă în SUA, unde a trăit din marketing pentru o companie de software), nici personajul ei, Rayhana, nu poartă cu ele bagajul unei mari culturi; sunt femei muncitoare care scriu despre problemele vieţii, aşa cum asaltează ele un refugiat nevoit să se adapteze printre străinii deseori ostili. Amulya Malladi a scris deja în câţiva ani patru romane cu titluri exotice, cam mult pentru cineva fără studii în literatură. Am citit volumul tradus la noi nemeritat de frumos de către Alexandru Asmarandei, din curiozitatea cuiva care a trăit în Danemarca în aceeaşi perioadă în care se petrece acţiunea (1997-2001). Ştiu deci bine problemele imigranţilor în micul regat, ostilitatea unui partid danez extremist şi în general problemele de adaptare ale celor nevoiţi să înveţe daneza. La cursurile de daneză, pe care autoarea le descrie, am avut colegi afgani, pakistanezi, irakieni (aceştia fiind imigranţii care se îndreaptă cu precădere spre Danemarca, în timp ce turcii preferă Germania, indienii – Marea Britanie, iar maghrebienii – Franţa) care lăsaseră în urma lor istorii cutremurătoare. Dar n-am auzit că s-ar fi apucat să scrie romane pe bandă rulantă, deşi este evident că asemenea literatură, ca şi traducerea ei, are şansa de a obţine subvenţii.

O altă traducere foarte bună (a Irinei Vainovski-Mihai) îmbracă în limba română romanul libanezului canadian Rawi Hage, Jocul lui De Niro, apărut în 2006 în engleză (deşi autorul a crescut şi studiat în arabă şi franceza, engleza fiind o limbă recent învăţată, după imigrarea sa la New York). Hage trăieşte din 1991 la Montreal, unde a studiat artele la Dawson College şi Concordia University, trăind din jurnalism, fotografie şi şoferie de taxi. Debutul i-a fost încununat cu numeroase premii, ca de altfel şi al doilea roman al său, Cockroach (2008); temele sale principale, istoria, identitatea, lupta pentru putere, şochează prin dezvăluirea absurdităţii războiului civil din Liban (care a durat cincisprezece ani). Probabil că nu s-a mai scris o carte atât de netă despre manipularea combatanţilor din acest război de către forţe şi corporaţii care finanţau şi înarmau ambele părţi.

Provenit dintr-o familie creştină, cu lecturi-model din proza franceză şi rusă, iar pentru stil, din poezia arabă (într-un interviu afirmă că poezia arabă l-a învăţat „să formeze şi să ascută evenimentele”), Rawi Hage îşi mărturiseşte admiraţia faţă de filmul The Deer Hunter, 1978, care l-a inspirat prin felul cum De Niro e obligat să joace ruleta rusească, dar şi faţă de romanul Străinul de Camus, din care citează şi de la care preia atmosfera de detaşare, lipsa de senzaţionalism în descrierea violenţei. Deşi nemusulman, deşi trăitor în Canada, ţară pe care a ales-o fiindcă acolo „toţi sunt minorităţi şi împărtăşesc aceeaşi luptă pentru identitate şi autoexprimare”, Rawi Hage poartă cu sine marca identităţii arabe, pe care a primit-o prin educaţia sa în limba arabă: o limbă literară aleasă, recurgerea la citate şi teme ale marilor opere clasice. Descrierile sale dramatice, tăieturile filmice dintr-o lume care şi-a pierdut minţile, „cu mai multe puşti decât apă”, cu zece mii de bombe căzând, zece mii de sicrie intrând sub pământ, zece mii de valuri zbătându-se sub vapoarele refugiaţilor, zece mii de săruturi în iubirile ameninţate, meditaţiile sale asupra sinuciderii, războiului, brutalităţii, dezumanizării, torturii şi crimei, dar şi umorul său negru şi jocurile imaginaţiei poartă amprenta scriiturii de adab. Personajele principale, Bassam şi George, doi prieteni a căror relaţie din copilărie se destramă când George se afiliază miliţiei locale (ulterior vom afla că devenise spion Mossad), sunt într-un fel versiunea modernă a poetului preislamic însoţit de rawi-ul său, care trec prin atacurile, crimele, suferinţele celui mai însângerat secol. Plecarea lui Bassam din Beirut, urmată de crâncene aventuri şi riscuri, visul său de a ajunge la Roma, pământul făgăduinţei, descrierea modului de a trăi normal în condiţii anormale (ceea ce astăzi pare să fi devenit modul obişnuit de a trăi în Orientul Apropiat, viaţa de fiecare zi sub bombe) poartă amprenta unei identităţi pentru care rolul poeţilor, povestitorilor, romancierilor e considerat mult mai important decât cel al preşedinţilor, miniştrilor şi diplomaţilor…

Sursa: Fundatia Romania literara
de Grete Tartler

Categorii:cultură Etichete:, ,
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: